Este început de martie, iar primăvara vine peste noi cu vreme capricioasă, dar şi cu speranţă înmiresmată de brânduşe, ghiocei şi lăcrimioare.
Aproape treizeci începuturi de primăvară m-au prins în poligon, printre tanchişti şi tancuri. Multe lucruri am uitat, multe aş vrea să uit, dar mai sunt şi unele de care-mi aduc aminte cu plăcere şi duioşie chiar. Sunt acele momente când, într-un izbitor contrast cu ceea ce făceam sau urma să se întâmple, găseam o clipă să cobor din tanc şi să mă aplec peste un ghiocel sau o brânduşă ca să mă las uimit de cele mai simple şi nevinovate frumuseţi ale pământului, ştiind că peste o altă clipă vor fi făcute una cu ţărâna de şenila care va trece peste ele.
Luaţi această introducere drept un mărţişor, pentru că urmează o pledoarie pentru o armă dură şi… bărbătească.
Oare de ce, armatele moderne ale lumii, care dispun şi utilizează deja mijloace de luptă mult mai sofisticate decât tancul, nu renunţă, ba chiar diversifică şi perfecţionează continuu mijloacele blindate, şi în special, tancurile?
Răspunsul poate fi găsit în faptul că mult timp de aici înainte, componenta terestră a luptei armate va avea rolul decisiv în înfrângerea adversarului în război şi obţinerea victoriei, iar în cadrul acestei componente, blindatele, şi în mod deosebit, tancurile, sunt acele mijloace compatibile cu războiul în mişcare.
O istorie militară adunată în milenii a consacrat o „regină” a bătăliilor, infanteria, care are cam aceeaşi vârstă cu însăşi oştirea. Un singur război mondial din secolul XX a fost suficient însă pentru a consacra şi un „rege” al bătăliilor – tancul – deşi premise ideatice şi chiar materiale au anticipat apariţia acestui mijloc de luptă încă din antichitate.
Generalul francez Bertrand a consemnat acest fapt, spunând că „tancul a fost regele bătăliilor în cel de-al doilea război mondial”. Şi acelaşi general a mai spus ceva profetic la adresa tancului: „Sfârşitul dominaţiei sale este anunţat periodic. Aceasta constituie însă o gravă eroare, deoarece tehnologia actuală permite sporirea puterii şi mobilităţii tancului concomitent cu reducerea vulnerabilităţii lui”.
„Regina” bătăliilor are o tradiţie frumoasă, dar „regele”, când adulat, când contestat, are o existenţă tumultoasă, viitorul acestuia fiind o continuă incertitudine. Şi această incertitudine este menţinută chiar de cei care facem pledoarii pro tanc. Aţi observat că toate citatele referitoare la rolul şi viitorul tancurilor au două părţi distincte, întâi prezintă realitatea existenţei acestora, urmată imediat de justificarea necesităţii menţinerii lor?
Spre exemplu, iată ce a spus celebrul general israelian Tal: „Tancurile continuă să existe. Nu pentru că nu pot fi distruse de armele înalt tehnologizate, ci pentru că au capacitatea să le înfrunte pe câmpul de luptă.”
Colonelul Jeremy Taylor, referindu-se şi el la tancuri, sublinia : „Caracteristicile unice ale tancurilor, puterea de foc, rezistenţa în condiţii grele, agilitatea, capacitatea de a cuceri şi menţine puncte de teren, schimbă cursul luptei, dacă nu chiar al războiului… şi este de dorit să perfecţionăm aceste calităţi din când în când”.
Generalul german Hildebrant a surprins acest adevăr într-o afirmaţie mult mai categorică, spunând că „esenţa tuturor concepţiilor şi scopul tuturor acţiunilor ar fi nu numai de menţinere a tancului în poziţia de rege pe câmpul de luptă, ci şi ridicarea forţei de pătrundere a trupelor de tancuri”.
Tanchiştii români au avut şi ei propria contribuţie la procesul de încoronare a regelui bătăliilor, luptând cu vitejie în ultima conflagraţie mondială şi dând prinosul de sânge pe frontul din est, în ţară şi în vest.
De asemenea, tancurile au fost prezente în punctele fierbinţi ale Revoluţiei din 1989, reprezentând o garanţie pentru români că Armata este o forţă şi este a poporului, iar victoria, şi cu sprijinul acestora, va fi asigurată.
Referindu-mă concret la viitorul tancurilor, părerea mea este că în acest moment istoric (cu tot ce înseamnă criză morală, economică şi financiară), nu se poate vorbi de o armată fără tancuri.
Desigur, sunt mulţi care-şi pot închipui şi chiar îşi doresc o armată fără tancuri. Aşa cum sunt şi mulţi care văd o armată puternică fără avioane.
Trei arme care au apărut la începutul secolului XX deţin supremaţia pe glob, ca mijloace moderne de luptă. Acestea sunt: avionul – în aer, submarinul – în/sub apă şi tancul, pe uscat. Ce este interesant, tancul, aşa cum îl ştim, deşi este o armă terestră, dintre cele 3 mijloace de luptă amintite, este ultimul care a apărut.
Iar cum celelalte două cunosc o dezvoltare fără precedent, nici tancul nu poate să rămână în urmă sau să dispară.
Cei care-l contestă, îmi vor servi imagini cu tancurile distruse prin Irak, Afganistan, Egipt, alte locuri fierbinţi de pe acest pământ sau filme cu recentele evenimente din Siria, unde vedem cât de neputincios este şi mai ales, cât de uşor poate fi distrus.
Eu aş zice că e ceva normal, pentru că războiul se lasă cu pierderi umane şi distrugeri uriaşe, care în principal, se datorează celor care conduc, celor care luptă, cum luptă şi abia apoi, cu ce luptă.
Pe de altă parte, există şi avioane moderne care cad şi chiar submarine care se duc la fund şi nu mai pot ieşi la suprafaţă, fără ca măcar să fie angajate în vreo luptă.
tROfi