A veni cu tricolorul de ziua Ungariei la un liceu din Covasna, unde populaţia este totuşi în bună măsură de etnie română (30%), este „un incident copilăresc şi un gest de teribilism” – susţine inspectorul şef Keresztely Irma din jud. Covasna. Cei care au ameninţat-o cu moartea pe eleva care a îndraznit respectivul gest … lipsesc din comunicatul doamnei inspector.
Nu există (vezi Comunicatul Inspectoratului Covasna din 21 martie 2013). „Trebuie să vedem care sunt motivele” … (Mediafax, 20 martie, 22 martie 2013). Ca să vii cu tricolorul într-un liceu din Covasna îţi trebuie un mobil, un scop vecin cu făptuirea împotriva legii. În consecinţă, trebuie cercetat. Este sfidarea la adresa unei ordini care nu suportă alteritatea, darămite să-i recunoască demnitatea însemnelor.
Înţelegem acum mai bine de ce tricolorul este „teribilism”. Pentru că responsabilii maghiari nu se aşteptau ca un simbol atât de teribil pentru ei, însemnele României, să aibă valoare comunitară, să mai iasă în public altfel decât îmbălsămat, în vreun gest de formă. Doar au tot ce vor acolo. E adevărat, le mai trebuie stat.
Probabil se cercetează cum de tinerii români mai gândesc româneşte. Într-adevăr, un fapt curios, după politicile duse de peste 20 de ani în zonă, după atâtea reforme ale învăţământului în care una dintre principalele elemente compactate a fost chiar sentimentul naţional … românesc. Pentru că românescul este sinonim cu stigma. Sabina, româncuţa care a sfidat cu o bentiţă ignoranţa agresivă numită naţionalism şovin – colegii ei veniră de 1 Decembrie îmbrăcaţi în Ungaria Mare, au huiduit şi au făcut gesturi obscene, a reuşit să rupă cercul stigmei de a te manifesta ca român, mai cu seamă în Harghita-Covasna. (Cotidianul, 20 martie 2013).
„Pentru că şi astăzi Sabina împreună cu o colegă au avut „tupeul” să vină la şcoală purtând bentiţa tricoloră, doamna dirigintă a luat decizia să le trimită acasă de la repetiţiile unei piese de teatru în care fetele jucau. Motivul, cităm; „instigare şi atitudine nefirească, provocatoare…”. Întrebată fiind de ce i-a … [confiscat] Sabinei bentiţa tricoloră, doamna dirigintă Baykoy Mihaela (fostă Vulpoi) a spus în doi peri că avea nevoie de ea să-şi strângă părul.” (Cotidianul, 20 martie 2013)
Dacă atitudinea dirigintei, a direcţiunii şi inspectoratului este, într-adevăr, revoltătoare, atitudinea copiilor de limbă maghiară este întristătoare şi îngrijorătoare. Avem dovada faptului că 23 de ani de guvernare secesionistă sub oblăduirea UDMR în Harghita-Covasna a pus bazele unui veritabil lagăr de concentrare mental în inima României.
Copiii de acolo îi huiduie pe românii care îşi sărbătoresc Ziua Naţională şi le aruncă vorbe obscene. Paradoxal, în numele obsesiei numită „autonomie”, tinerii sunt confiscaţi de unul dintre cele mai teribile fenomene contemporane: prescriptorul ideologic.
Cum ar fi dacă, în loc să fie împăunaţi demagogic cu mitul primului descălecat, li s-ar spune că a fi împreună cu românii este condiţia existenţei lor. Chiar aici, în Covasna, este al doilea centru al civilizaţiei Cucuteni care se întinde de la Adriatica până la Nistru, veche de peste 6000 de ani, substrat direct al antroposului românesc pretracic. Întocmai cum îi respectăm pe egipteni pentru istoria lor milenară, ce-ar fi dacă am respecta trecutul fiecăruia? Dreptul la viitor al acestor copii este, din păcate, confiscat de psihoza dominaţiei istorice. N-au treabă. Îşi fac însă.
Urmarea firească este absenţa dialogului, lipsa respectului şi violenţa. Ce altceva înseamnă obscenităţile tinerilor maghiarofoni de 1 Decembrie şi corecţiile aplicate elevilor de-a cincea (Jurnalul, 22 martie)? Ce altceva înseamnă confiscarea bentiţei tricolore şi chemarea la director a elevei care a „îndrăznit” să vină cu tricolorul într-o şcoală cu director UDMR? Ideea de împreună este absentă. Fiecare cu demnitatea lui. În Covasna, însă, singurii care au dreptul la demnitate sunt … maghiarofonii.
***
Stigma este partea etichetării care paralizează acţiunea individuală şi colectivă. Este expresia unui atribut indezirabil. Problema este cine hotărăşte ce e dezirabil şi ce nu într-o societate?
Un exemplu tragicomic de paralizie este reacţia unor politicieni români din Consiliul Local Covasna. Zice omul: „[venirea tinerei cu tricolorul] nu a fost chiar un gest la locul lui în Covasna.” De ce? Poţi veni cu tricolorul în America şi nu în Covasna? Şi asta o spui tu, membru al unui partid cu naţional în titulatură? (cazul unui consilier PNL, înEvenimentul Zilei, 21 martie 2013). De ce naţionalul din sus-numitul Consiliu nu zice nimic despre copiii bătuţi şi puşi să-şi ceară iertare pentru că şi-au desenat tricolorul pe mâni? (Jurnalul, 22 martie 2013). Numai conştiinţa lui poate să răspundă, până atunci, e paralizat. Dacă alăturarea celor două drapele, românesc şi maghiar, este explozivă, înseamnă că avem o problemă. Iar problema este discriminarea românilor, pentru că puterea politică, administrativă şi educaţională în zonă este deţinută aproape exclusiv pe criterii etnice.
***
Etichetarea este un fenomen social foarte serios. De la ce scrie pe pachetul de unt şi sfârşind cu ce e bine şi ce e rău, toate aceste lucruri sunt parte a „etichetării”. Eticheta reprezintă „capul activ” al informaţiei, este componenta motrice a acesteia, fiind de bază în orice campanie de informare/dezinformare. Aceasta pentru că oamenii tind să ia de bună prima parte a informaţiei, prezentarea. Noi nu facem ca la ţară: nu întrebăm „de unde eşti mă?” sau „al cui eşti?”, ca să ne dăm seama cât de validă este informaţia. Este suficient „să scrie”, prejudecata ne este satisfăcută şi nu mai cercetăm. Lumea modernă, mai înainte de a consuma iaurt care nu mai e iaurt s-a intoxicat cu … etichete (marketing).
Etichetarea este componentă a puterii, deci, parte a procesului prin care cineva îşi impune voinţa asupra altuia. Te determină să consumi.
Cine controlează etichetarea are şi puterea. Sunt actori care nu au fost apţi să stăpânească etichetele inventate-lansate de ei: de pildă, în România, Xerox cu „a trage la xerox”. A fost o campanie întreagă înainte de 2000 pentru ca românii să nu mai „tragă la xerox”, celor de la Xerox fiindu-le teamă, probabil, că nu toate „xeroxurile” sunt la fel de bune ca ale lor.
Orice colectivitate începe cu drapelul naţional. Aici este înscris ADN-ul comunităţii. De unde şi recentele zvârcoliri cu „drapelul secuiesc”. Se vrea o naţiune aici. Nu reluăm subiectul. Este însă cert că tricolorul românesc nu încape în acest proiect. Mai ales că drapelul tricolor nu este unul inventat, nu este o simplă etichetă. Tocmai de aceea, purtarea lui este … etichetată (negativ).
Înţelegem că etichetarea are o componentă şi mai puternică decât aceea de a fi vectorul de transmitere al informaţiei. Ea determină şi sensul. Stigma determină excluderea din propria comunitate prin discreditare.
Cine controlează stigmatizarea are mare putere asupra mecanismului etic din societate – în speţă, definiţiile privind ceea ce este dezirabil şi ce nu.
La noi, în virtutea inculturii generalizate la nivelul puterii, precum şi a despiritualizării agresive, etica este cvasiabsentă. Partidele aproape că nu au deloc doctrină (spaţiul operaţional al eticii). Publicul nu are acces la un discurs etic. Etica, în România, fie şi cea de faţadă, „s-a terminat” odată cu intrarea ţării în NATO şi UE. Acum nu mai ştim ce e bine şi ce e rău pentru România. Prin stigmatizarea concepţiei naţionale România s-a depopulat de demografia voinţei naţionale. Suntem populaţie.
Un spaţiu fără voinţă economică, fără o politică externă coerentă, ca să nu mai vorbim de politica internă. Ferocitatea cu care deservitorii ideii naţionale îşi cer înapoi privilegiile este, de fapt, o bătălie pentru accesul la butoanele stigmatizării naţionale. (vezi, Cotidianul, 22 mar. 2013). Gestul Sabinei este teribil pentru că arată că mai există demnitate colectivă (naţională). Românii din jusetele Harghita si Covasna refuză să fiepopulaţie. Refuzul, oricât de cuminte (portul unei bentiţe) este considerat sfidare/incitare (stigma), întrucât e în afara ordinii suprematismului etnic instituit în ultimii 23 de ani în regiune.
Reacţia în faţa unui asemenea suprematism este o necesitate. Tricolorul Sabinei este un gest teribil, nu unul teribilist. Nu sfidează agresorii, ci deplânge starea acestora. Ce poate fi mai depărtat de imperativul biblic, ce poate fi mai greu pentru un om, decât permanenta sa ură pentru aproapele său?
„Îmi dau seama că vor încerca să mă denigreze pentru a duce în derizoriu gestul meu. La vârsta de 15 ani nu poţi fi xenofob, nu cunosc acest sentiment, prin urmare nici nu pot să-l exprim. Eu nu îi urăsc, urăsc faptul că ei mă urăsc!” (Sabina Elena citată de Ziarişti Online, 22 mar. 2013)
Radu Baltasiu