Dezvoltată în anul 1950 şi aflată în dotarea US Navy şi Royal Navy, între 1951-1957, torpila de 10 inch (250mm) Mk43 a fost cea mai mica torpila antisubmarin, aptă să fie lansată din avion, helicopter şi de pe nave de suprafaţă.
Iniţial, torpila Mk43 Mod 0, produsă în cca 500 exemplare de General Electric Co., Pittsfield, Mass., avea un calibru de 12,75 inch (324mm), lungime – 2,24m, masa – 168kg, viteza 20 noduri, încărcătura explozivă 27kg HBX, raza de actiune 3900 m.
Variantele Mod 1 si Mod 3, de 250mm, au fost produse de Brush Development Co., Cleveland, Ohio şi de Naval Ordnance Test Station, Pasadena, Calif.. Producţia totală a fost de cca 5000 exemplare, între 1951-1959.
Caracteristicile celor două torpile erau următoarele:
| Parametru | Mod 1 | Mod 3 |
| Lungime (m) | 2.32 | 2.32 |
| Calibru (mm) | 250 | 250 |
| Masa totală (kg) | 118 | 120 |
| Propulsie | Electrică | Electrică |
| Ghidaj | Helix search | Helix search |
| Senzori | Sonar activ | Sonar activ |
| Incărcătura de lupta (kg) | 24.5 HBX | 24,5 HBX |
| Focos | Contact | Contact |
| Viteza (noduri) | 15 | 21 |
| Raza (m) | 4000 | 4000 |
| Autonomie (min) | 9 | 6 |
Torpila Mk.43
Torpila Mk.43 la bordul unui Douglas A-1 Skyraider
Torpila a fost retrasă din dotarea US Navy în 1957, fiind înlocuită cu torpila Mk44 (324mm, 34kg încărcătură explozivă, 30 noduri, 5500m-rază).
De ce mi-a atras atenţia această torpilă?
In primul rând, prin dimensiunile şi masa reduse.
O torpila de 2,3m si 120 kg este numai bună de folosit ca încărcătură de luptă pentru o rachetă care să o lanseze la o distanţă mult mai mare decât o pot face ASROC-urile actuale.
In prezent, sistemele occidentale de rachete antisubmarin nu depăşesc o rază de 55km, cele mai multe situându-se în jurul unei raze de 19-22km. La majoritatea acestora încărcătura de luptă este formată dintr-o torpila de 324mm calibru, cu o masă de 250-400kg, în funcţie de tip.
Detalii suplimentare aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-submarine_missile
Singurele sisteme cu rază lungă demne de luat în seamă sunt SS-N-16 Stallion ruseşti, cunoscute la ei sub numele RPK-6 / Vodopad (533mm) si RPK-7 / Veter (650mm), cu o rază de peste 100km, viteză 1,5 Mach şi cu încărcătura de luptă constând dintr-o torpilă de 400mm sau dintr-o încărcătură nucleară de adâncime.
Chiar dacă masa de 120 kg şi calibrul de 250mm o fac fezabilă, ca încărcătura de luptă, pentru orice rachetă antinavă (RBS, NSM, Harpoon, Exocet etc) primul vector purtător care mi-a venit în minte a fost IMI EXTRA:
lungime: 3,97m, calibru: 306mm, masa totală 450kg, încărcătura de luptă 120 kg, raza de lovire 20-150km, ghidaj GPS/INS, acurateţe: 10m, viteza: 3.5 Mach (estimat).
Probabil că utilizarea unei torpile de 2,32m lungime, ca încărcătură de luptă, ar presupune alungirea rachetei dar nu cred că, la valoarea lor, cei de la IMI nu ar rezolva problema, mai ales că masa totală rămâne aceeaşi.
Utilizarea unei astfel de rachete prezintă câteva avantaje:
– în primul rând, costul redus, în comparaţie cu rachetele antinavă enumerate mai sus;
– în al doilea rând, simplitatea sistemului de lansare, compact şi usor, cu variante terestre, navale si aeriene de lansare (testate de curand). Racheta poate fi lansată de pe coastă, folosind şasiul LAROM (cu 2 x 4 rachete) sau SAUR 2 (1x 4 rachete, pentru a-i păstra capacitatea amfibie), poate fi instalată (sistemul Trigon) pe orice navă militară de la 200 tdw în sus sau pe nave civile (în caz de urgenţă), poate fi instalată pe platforme de foraj marin sau poate fi lansată din avion;
– în al treilea rând, viteza mare de cca 3,5 Mach care permite atingerea razei maxime (150km) sub 4 minute de la lansare. La o rază mărită de lovire, viteza vectorului purtător devine esenţială.
În cele 4 minute de la lansarea rachetei, un submarin se poate deplasa sub 3km (la 24 noduri) în timp ce, în cazul unei rachete cu o viteză de 0,8 Mach, submarinul va avea la dispoziţie aproape 10 minute, timp în care poate parcurge până la 8km, cu şanse mari să iasă din zona vizată.
IMI EXTRA
Lansare IMI EXTRA
Pentru distanţe mai mari aş vedea foarte fezabila utilizarea unei rachete de tip LORA:
lungime 5m, calibru 620mm, masa totală 1,6-1,8 to, încărcătura de luptă 440-600 kg, raza de lovire 280 km, ghidaj GPS/INS +ghidaj final video, acurateţe 10m, viteza 3,5-4 Mach (estimat).
Calibrul şi capacitatea de încărcare o fac aptă să ducă 4 torpile la 280 km sau 2 torpile la 320 km.
Poate fi lansată de pe un şasiu 6×6 sau 8×8, cu un lansator dublu sau quadruplu, poate fi lansată de pe un şasiu SAUR 2 (o singură rachetă, pentru a păstra capacitatea amfibie) sau poate fi amplasată pe nave de luptă (începând de la Tarantule) sau civile. Ar putea fi utilizata şi într-o variantă containerizată (container de 9-12m), dupa modelul Klub-ului rusesc.
Dacă, la teste, o rachetă LORA a lovit o ţinta situată la 250 km în 6 minute de la lansare (detalii aici: https://www.youtube.com/watch?v=jOKY2RgLzy4), probabil are nevoie de mai puţin de 7 minute pentru a ajunge la raza maximă de 280 km, timp în care submarinul nu poate face mai mult de 5 km de la punctul iniţial de detectare.
Aici ar fi de făcut o observaţie: capacitatea de transport a LORA îi permite să care o torpila de 324mm, inclusiv performanta MU90-Impact (300kg) astfel că utilizarea variantei cu 1 x 324mm sau cu 4 x 250mm tine de calculul costurilor şi al probabilităţii de lovire a ţintei.
LORA
Lansator LORA
Revenind la torpilă, al doilea lucru care mi-a atras atenţia este potenţialul de modernizare.
Dacă la nivelul tehnologic al anilor 1951-1959, o torpilă atat de mică dispunea de un sonar activ, un sistem de căutare sofisticat (helix search) iar bateria îi permitea să străbată 4000 m la o viteza de 21 noduri, mă întreb ce ar putea face la actualul nivel tehnologic.
Sunt convins că, la capacităţile actuale, se poate realiza o torpila de 250mm care poate atinge 28-30 noduri, o rază de 7-8 km şi o masă de 100 kg care să-i permită, împreună cu paraşutele de frânare (purtătorul zboară cu 3,5-4 Mach, nu cu 350km/h) să nu depaşeasca cele 120 kg care să-i permită instalarea pe rachetele enumerate mai sus.
Un astfel de sistem ar putea prelua coordonatele submarinului de la senzori submarini, sonarele altor nave, avioane, balize, drone, sateliţi etc, lansând salva de rachete EXTRA pe coordonate care să încadreze ţinta, pentru a-i reduce la minim şansele de a scăpa.
Pentru o mai bună acurateţe, una din rachetele lansate poate transporta, în loc de torpilă, 1-2 balize sonar (sonobuoys) care să permită o mai bună localizare a submarinului şi transmiterea datelor pentru corectarea tragerii.
În cazul LORA, ar putea fi lansată cu 3 torpile în loc de 4, locul rămas liber fiind utilizat pentru 1-2 balize sonar, cu acelaşi scop.
Un astfel de sistem integrat, cu lansare de la uscat şi de pe nave, cu o foarte ridicată viteză de reacţie, ar permite contracararea promptă şi de la mare distanţă a submarinelor care ar opera în zona noastră economică şi pe căile comerciale spre Bosfor şi ar impune submarinelor purtatoare de Klub să le lanseze de la distanţe mult mai mari, probabil din bazinul estic al Mării Negre, mărind distanţa pe care trebuie s-o parcurgă deasupra mării, unde sunt mult mai usor de detectat şi contracarat.
Eroul Bula