… tractata, ca doar din asta avem dupa pensionarea Model 1989.
Deocamdata se vedem ce si cum se poarta pe la altii, in speta partenerii din NATO si nu doar.
Incepem cu cine altii decat americanii – tragerea cu M777 tractat… modul „viteza”:
Ia bagati mare, mai baieti, sa vedem cat va tine! Sa ametesti, nu alta!
Parca e mai comod sa ai si putina automatizare la incarcarea obuzierului, mai ales la calibrul 155mm, unde proiectilul + incarcatura propulsoare cantareste intre 42-48kg, fiind deci distractiv de operat de catre servanti, mai ales cand ai de tras mai multe salve in ritm alert!
Trecand la exemplul FH-77 Haubitze, deja alta categorie, echipat cu generator auxiliar Volvo B20 118-135CP (APU), echipajul este destul de consistent (pana la 10-14 militari), datorita macaralei cu tava de munitie si sistemului semi-automatizat de incarcare, poate trage in succesiune rapida: 4 proiectile/9 secunde, 6 proiectile in 25 secunde sau ritm sustinut de 3 lovituri/minut pentru 20 de minute.
FH-77 foloseste un echipaj minim de 4 militari: comandant, ochitor, incarcator 1 si incarcator 2.
In configuratia cu al treilea incarcator:
- Comandantul se afla la stanga ochitorului, pe platforma;
- Ochitorul se afla la stanga tunului, operand calculatorul de tragere si fiind soferul tunului in mod autopropulsat, cu ajutorul unui joystick.
- Incarcatorul 1 se afla pe partea dreapta si are rolul de a introduce in tun proiectilele aflate in fata sa pe tava de incarcare;
- Incarcatorii 2 si 3 furnizeaza pe tava lvoiturile pentru incarcatorul 1 si opereaza macaraua de incarcare, numarul 3 fiind si soferul vehiculului tractor al tunului.
Pentru operare, FH77 este alimentat de un generator auxiliar Volvo B20, care poate propulsa afetul cu pana la 7km/h si este conectat la 3 pompe hidraulice, 2 operand rotile si a treia elevatia, orizontala, sistemul de impingere pe teava si macaraua. Generatorul poate fi operat si de sofer din cabina camionului tractor Scania SBA111 pentru cresterea mobilitatii pe teren framantat.
Totul are un pret, masa de aproape 12 tone fiind parte a pachetului FH77, fata de doar 5,7 tone in cazul obuzierului cal. 152mm romanesc.
Tragerea cu 152-ul romanesc (din care avem teoretic 329 obuziere M81/A411, cu 245 in serviciu, si 111 bucati tunuri-obuzier M85/A425) in modul „vijelie”, 4 lovituri – aproximativ 1 minut, incepand cu min.3 si tinand cont de cele 12 secunde pentru prima incarcare la inceputul filmarii:
Tragerea rapida este posibila deoarece in anii ’90 au fost instalate butelii cu aer comprimat care usureaza actionarea, permitand teoretic sa urce pana la 8 lovituri/minut (dupa cum se vede in filmare, greu de atins in practica).
Pentru comparatie, FH77A folosind munitie semi-fixa (acuplata) este capabil de o cadenta de 4 lovituri/ 9 secunde sau 6 lovituri/25 secunde in timp ce in modul de foc sustinut poate trage cate 3 lovituri/minut pentru 20 de minute. Folosind munitie standard NATO, varianta FH77B a fost modificata, trecand de la inchiderea prin culisare a culatei (Model 1981 romanesc foloseste pana verticala cu culisare) la cea prin insurubare intrerupta (interrupted screw breech), ceea ce a scazut ritmul de tragere.
Si mai interesant este ca inainte de alegerea FH-77, a fost evaluat si obuzierul autopropulsat american M109 (denumit si Paladin in versiune mai recenta), adica exact una dintre versiunile favorite pentru posibila achizitie romaneasca de tunuri autopropulsate. Suedezii au evaluat M109 ca fiind relativ ieftin de achizitionat, insa scump de operat, cu cadenta redusa de tragere si mobilitate relativ redusa, ceea ce a justificat efortul dezvoltarii solutiei proprii – FH-77.
O versiune mai supla decat FH-77 la calibrul 155mm ar fi germano-britanicul Rheinmetall-Vickers FH-70, a carui masa variaza intre 7,8 si 9,6 tone, si care avea cerintele: APU detasabil, distanta de tragere 24km (30km cu munitie reactiva) folosind munitie cal. 155mm standard NATO si teava cu lungime de 39 de calibre, capacitate de rafala 3 proiectile/15 secunde, 6 proiectile/minut sau 2 lovituri/minut in mod sustinut. FH77 dispunea de o pana cu culisare verticala si un rastel pentru 12 incarcaturi principale, afisaj pentru datele de tragere iar hidraulica era actionata de un motor Volkswagen de 1700cc, care permitea inclusiv aducerea in pozitie de tragere si deplasarea tunului in mod autonom (fara tractor) cu viteze de pana la 20km/h. Prevazut cu incarcare asistata, a fost dotat cu sistemul „flick-rammer” (alimentare cu impingere automata), echipajul minim fiind tot de 4 persoane ca si la FH-77.
FH-70 din dotarea japoneza:
FH-70 a avut probleme de fiabilitate la inceputul carierei, legate de platforma deschisa, neblindata, expusa la intemperii si praf a APU si hidraulicii, dar si de stresul sasiului in timpul remorcarii.
Tinand cont de mostenirea ATROM-ului romano-israelian, ar fi corect sa vorbim putin si despre ATHOS-ul 2052 al Elbit Systems: Autonomous Towed Howitzer Ordnance System.
Dupa cum se vede si in videoclip, tava de doar 3 proiectile permite o cadenta de 3 proiectile in 18s, dupa care tava trebuie reincarcata, obtinand o cadenta de 12 proiectile in 3 minute. Teava are o lungime de 52 de calibre si poate trage la distanta maxima de 30km cu munitie clasica respectiv 40km cu munitie reactiva.
Sistemul beneficiaza de APU si sisteme ajutatoare de incarcare (tava + „rammer”), putandu-se deplasa si in mod autonom, fara tractor.
In cadrul ofertei pentru Filipine, israelienii ofereau 12 bucati ATHOS pentru suma de 8,2 mil.$, ceea ce inseamna aproape 700.000$/piesa.
Incheiem cu Denel G-5 52, probabil campionul la distanta de tragere, de 32km cu munitie standard, 42,5km asistata si 54km cu munitie VLAP. Este si el deplasabil autonom, cu pana la 16km/h, datorita APU imbarcat, are si pachetul clasic „tava + rammer” care ii confera cadenta de 3 lovituri in 18s sau 6 lovituri/s timp de 3 minute.
Ar mai exista si exemplul lui Santa Bárbara Sistemas 155/52 APU, care se incadreaza in aproximativ aceleasi caracteristici tehnice cu lotul de mai sus (cu masa de 13,5 tone), fiind denumit si obuzier low-cost, pretul fiind de aproximativ 3 mil.$/ bucata la un lot de sub 100 de bucati construite.
La urma, vorbim putin si despre mobilitate, cel putin una limitata pentru deplasare si asezarea in pozitie, data de existenta APU in produsele prezentate pana aici, un alt aspect care lipseste artileriei noastre.
Dupa cum se observa, toate versiunile care poseda APU si sunt autopropulsate au un sasiu in fata piesei de artilerie, „castigand” insa un plus de masa care le duce la peste 9 tone de regula..
Totul a pornit dupa al doilea razboi mondial, cu necesitatea de a propulsa tunurile antitanc si de camp ale unitatilor aeromobile. Printre cele mai simple exemple este cazul tunului antitanc sovietic D-44 cal. 85mm, care prin adaugarea unui motor in 2 cilindri de doar 14CP avea posibilitatea sa se deplaseze cu pana la 25km/h pe distante scurte fara interventia unui tractor, fiind destinat VDV (restul povestii aici). O astfel de solutie simpla e minimul pentru a castiga un pic de mobilitate pentru tunurile noastre tractate (cal. 152mm, cal. 100mm / M2002/1977/A407), in lipsa tractorului si pentru a manevra usor si rapid la punerea si iesirea din pozitie.
La variantele prezentate mai us in articol, APU depasea de obicei 100CP, fiind motoare de 1,7 – 2l cu consum redus si de uz civil. Ori asta imi aminteste de … Wiesel AWC, care in versiunea 2 la aproape 5 tone dispunea de un motor 1,9L TDI de 109CP (Wiesel1, sub 3,5 tone avea doar 86CP).
O astfel de „nevastuica” ar putea constitui punctul de plecare pentru un sasiu compact de pana in 4 tone complet echipat si incarcat (posibil mai usor folosinfd materiale usoare si senile de cauciuc), plasat in fata afetului tunului, asigurand punerea in pozitie a acestuia dar si APU pentru operare simplificata. Doar ca in cazul nostru ar fi vorba de un sasiu detasabil (cerinta initiala la FH-70 era APU detasabil), care sa permita si transportul echipajului minim (3-4 oameni) si eventual al unui minim de munitie cu o oarecare protectie. In caz de urgenta, tunul ar putea fi abandonat cu tot cu afet, echipajul folosind Weasel-ul pentru a „evada”, fiind si protejat la schije de explozii dar si NBC, iar instalarea unei miniturele teleoperabile cu o mitraliera usoara ar putea asigura si o oarecare protectie cu foc a bateriei impotriva asaltului infanteriei, sau in timpul transportului.
In plus, ar putea fi folosit si ca si tractor clasic, pe modelul M-777:
In cazul romanesc, ramane de vazut daca exista solutii de „usurare” a afetului (nu indraznesc sa sper la cele 4,2 tone ale ultrausorului M-777, dar poate am reusi sa-l aducem spre 5 tone), sau macar de evitare a castigului semnificativ de masa semnificativ, prin limitarea hidraulicii si a mecanismelor (de ales sau simplificat intre impingator/ „rammer” si tava de incarcare, pentru a permite totusi tragerea rapida). Apropos, noul Caesar 8×8 nu are tavita de proiectile, ci un rammer de proiectile si unul de incarcaturi, impreuna cu brat automatizat care preia proiectilul din cosul in care il aseaza incarcatorul uman si il aseaza in rammer-ul de incarcare (in acest caz avem un sistemmai complex si cu masa crescuta):
In loc de un „pachet” de peste 9 tone, am putea avea un 4+5, ceea ce inseamna ca elementele ar fi mai usor transportabile, inclusiv cu un elicopter mediu sau greu. H215 are o masa utila spre 4,5 tone, EC-725 poate cara 5,67 tone iar MI-17 spre 5 tone.
Pentru o solutie pe roti, cu un sasiu integrat, dincolo de adaugarea unei osii sau a unei perechi de roti, ar fi de remarcat solutia celor de la Singapore Technology Kinetics, prezentata in 2002: LWSPH – un tun cal. 155mm de 7 tone, autopropulsat cu un motor de 170CP si transportabil cu C-130 Hercules, CH-47 sau CH-53:
In mod clar, solutia e mult mai simplu de aplicat pentru calibre inferioare lui 152/155mm, sistemele fiind mai usoare.
In fine, trebuie inceput de undeva, macar cu o solutie minimalista…
Marius Zgureanu
Surse: