TRIŢAT TRI !? IETA CIORTII !!

130 de ani de la înfiinţarea Regimentului 33 Dorobanţi Tulcea

 

În seara de 25 august 1944 trupele sovietice au ajuns în satul Carol I (actuala suburbie Tudor Vladimirescu), peste Dunăre de Tulcea.

Cercetaşii trimişi cu bărcile să culeagă informaţii din oraș au întâlnit pe faleză un ciopor de lipoveni, localnici, care fluturau batistele, şi alti gură cască printre care şi tatăl meu, pe atunci în vârsta de 12 ani.

După urările de bun venit ale lipovenilor, cercetaşii au întrebat ce unităţi au garnizoana în oraş. Li s-a răspuns “Triţat tri” la care replica lor a fost „Triţat tri !?  Ieta ciortii !!” (33 !? Ăştia-s draci !!) după care s-au urcat în bărci şi au tulit-o peste Dunăre să raporteze.

 

Cine erau acești “Triţat tri” de au produs o asemenea reacţie măreţei armate sovietice?

 

Pentru a avea o imagine completă vom merge mai în urmă.

În baza Înaltului Decret nr.963 / 20 martie 1884 ia fiinţă Batalionul de Dorobanţi Dobrogea, batalion format din 4 companii dislocate la Constanţa, Cernavodă, Babadag şi Tulcea.

În 1889, batalionul dobrogean este transformat în “al 33-lea regiment de dorobanţi”, format din două batalioane, unul la Tulcea şi unul la Constanţa. Regimentul va atinge cca 10,000 oameni şi va prelua treptat paza întregii frontiere din Dobrogea.

În 1894 regimentul devine Regimentul 33 Infanterie Tulcea iar din el se va desprinde Regimentul 34 Infanterie Constanţa.

Insigna Regimentului 33 Dorobanţi Tulcea

Regimentul a participat la prima sa campanie cu ocazia celui de-al doilea Război Balcanic, 5 iulie – 2 august 1913, când nu a dus lupte ci a avut misiunea de a proteja minoritatea musulmană din Bulgaria de atacurile bandelor de bulgari.

Primul Război Mondial găseste Regimentul 33 ca parte componentă a Diviziei 10 Infanterie Brăila (alături de Reg.38 Brăila, Reg.23 Călăraşi şi Reg.29 Slobozia).

Divizia 10 Infanterie începe războiul ca rezervă strategică, în subordinea directă a Marelui Cartier General, alături de Divizia 15 Infanterie (înfiinţată la mobilizare la Constanta, viitoarea “Divizie de Fier” după Oituz).

Primele acţiuni ale Regimentului 33 au loc cu ocazia operaţiunii de la Flămânda când Divizia 10 Infanterie trece prin surprindere Dunărea cu bărcile, elimină trupele bulgare de acoperire şi asigură un cap de pod la adăpostul căruia se va construi podul de pontoane. Dupa anularea operaţiunii, divizia va proteja retragerea celorlalte trupe şi demontarea podului, fiind ultima unitate care s-a retras de pe teritoriul Bulgariei.

Datorita înrăutăţirii situaţiei din Transilvania, Divizia 10 Infanterie este transferată pe Valea Prahovei unde Regimentul 33 a dus lupte crâncene pentru gara şi oraşul Predeal, Clăbucetul Baiului, Clăbucetul Azugii, Vârful Omu, unde a reuşit, alături de alte unităţi, să oprească ofensiva Div.51 Honvezi şi 187 Inf. germană, apoi a luat parte la operaţiunea Arges-Neajlov, cu lupte la fel de crâncene la Bulteni, Argeş, Tâncoveşti (Tâncăbeşti?).

Odata cu retragerea în Moldova, Regimentul 33 intră în refacere la Roman, ulterior la Vaslui, alături de Reg.73 Infanterie Rezervă (tot din Tulcea).

Regimentul 33 se va acoperi de glorie în Bătălia de la Mărăşeşti când va lua parte la luptele din zonele Panciu, Ireşti-Muncelu-Diocheţi unde, împreună cu celelalte regimente din Divizia 10 Infanterie şi cu Divizia 13 Infanterie, vor bloca definitiv ofensiva germană.

Sfârşitul Primului Război Mondial găseşte drapelul de luptă al Regimentului 33 decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, Ordinul Steaua României cu Spade, panglică de Virtutea Militară.

 

În semn de recunoştinţă pentru sacrificiul militarilor tulceni, în 1938 este inaugurat Mausoleul Eroilor, realizat din donaţiile tulcenilor şi amplasat în Cimitirul Eroilor Primului Război Mondial.

Aici au fost aduşi şi reînhumaţi militari tulceni ai celor două regimente, 33 si 73, morţi în luptele din Moldova şi inhumaţi iniţial în cimitire din jud. Vaslui.

Mausoleul Eroilor Tulcea. În primplan, troiţa amplasată în 1934

 

Pe frontispiciul portalului, la intrarea în mausoleu, stă scris: „1916-1918 – Mausoleul unor eroi din Reg. 33 si 73 Infanterie”, iar deasupra uşii de intrare în osuar găsim textul: „Ei nu sunt morţi, trăiesc în noi”.

Cimitirul cuprinde 82 de morminte cu cruci de piatră, 4 troiţe de lemn şi o placa de marmură cu numele a 363 eroi din Regimentele 33 si 73 Infanterie Tulcea.

 

Între 1922 şi 1939, Regimentul 33 a staţionat la Orhei, în Basarabia, având ca misiune să asigure ordinea, să contracareze propaganda bolşevică şi să împiedice pătrunderea agenţilor sovietici în zonă.

În 1939, regimentul a fost dislocat, pentru scurt timp, la Cernavodă, în subordinea Diviziei 9 Infanterie din Constanța, ulterior revenind la Tulcea şi în componenţa Diviziei 10 Infanterie Brăila.

 

Declanşarea ostilităţilor, iunie 1941, găseşte Regimentul 33 pe aliniamentul Dunării, în zona Tulcea, împreuna cu toată Divizia 10 Infanterie şi alături de Divizia 9 Infanterie, pregătindu-se să intre in Basarabia de sud.

Conform planului de operaţii, atacul s-a declanşat pe 21 iulie 1941, ora 07.30, când Regimentul 33 a realizat primul cap de pod. Pâna seara Pardina, Chilia, Jibrieni şi Vâlcov căzuseră în mâinile românilor. Ulterior, ofensiva a continuat pentru curăţarea sudului Basarabiei de trupe sovietice, până pe 26 iulie când a fost atinsă linia Nistrului.

Ulterior, Regimentul 33 a participat la bătălia pentru Odesa, ducând lupte sângeroase la Dalnic, Tătarca şi în interiorul Odesei.

După campania Odesei regimentul a revenit în ţară pentru refacere, ulterior fiind trimis în Crimeea unde a participat la luptele de la Kerci, prin care s-a forţat trecerea în Kuban, şi a continuat operaţiunile în Kuban, într-o companie selectă: Diviziile 2 şi 3 Munte, Divizia 9 Infanterie.

După începerea retragerii spre Crimeea, în 1943, Regimentul 33 a luat parte la luptele din capul de pod Taman până la 23 septembrie 1943 când Divizia 10 Infanterie a fost readusă în Crimeea, la Kerci, şi repartizată pentru apărarea peninsulei.

 

Cele mai dramatice lupte la care a luat parte Regimentul  33 au avut loc in Crimeea, începând cu 7 aprilie 1944, când Divizia 10 Infanterie a fost atacată de trei divizii de puşcaşi şi o brigadă de tancuri, Regimentul 33 suportând lovitura principală.

După repetate atacuri executate de sovietici, pe 7 şi 8 aprilie, şi respinse cu pierderi mari, asaltul final s-a declansat pe 9 aprilie cand sovieticii au atacat sprijiniţi de cca 100 de tancuri. Primul asalt a fost respins, distrugându-se 17 tancuri, dar al doilea asalt, după amiază, a copleşit poziţiile Regimentului 33, Divizia 10 fiind nevoită să se retragă câţiva km. Totuşi linia a ţinut până când sovieticii au rupt, în istmul Perekop, apărarea Diviziei 50 germană, luându-se decizia retragerii către Sevastopol.

Retragerea a fost dramatică pentru Regimentul 33 care, după pierderile grele suferite, a reuşit să se strecoare printre coloanele sovietice şi să ajunga la Sevastopol cu cca 2500 de oameni, sub comanda Lt.Col. Ardeleanu, comandantul regimentului.

Pe 27 aprilie detaşamentul Lt.col.Ardeleanu a fost subordonat Diviziei 2 Munte şi a primit un sector de apărare lângă Sevastopol de unde a respins numeroase atacuri. După pierderea Sevastopolului şi retragerea spre Chersones, Detaşamentul Ardeleanu (resturile Regimentului 33) a reuşit să se imbarce pe nava Teja, pe 10 mai, și să pornească spre Constanţa. La 14.45 convoiul a fost atacat de avioane sovietice iar nava Teja s-a scufundat, din cei 5000 pasageri, din care cca. 2000 erau soldaţii tulceni ai Detaşamentului Ardeleanu, au supravieţuit doar 400 de oameni, lt.col.Ardeleanu pierzându-şi viaţa în atac.

Supravieţuitorii au ajuns la Tulcea unde Regimentul 33 a început instruirea contingentului 1945, mobilizat pentru acoperirea pierderilor.

 

Schimbarea de la 23 august a găsit Regimentul 33 tot pe aliniamentul Dunării, cu toată Divizia 10 Infanterie, la fel ca în 1941.

După ce a lichidat formaţiunile germane din Tulcea şi din nordul Dobrogei, Divizia 10 Infanterie a primit ordin să se deplaseze pe Valea Prahovei pentru a asigura paza zonei petrolifere. Pe drum au lichidat sau capturat, în Bărăgan, formaţiuni germane care încercau să se retragă spre Bulgaria. Au rămas în zona petroliferă până în noiembrie 1944 când au fost trimişi pe frontul din Cehoslovacia.

Pe 20 ianuarie 1945 au pătruns în Cehoslovacia şi s-au îndreptat spre masivul Javorina, angajându-se în luptele pentru eliberarea masivului. Regimentul 33 a dus lupte grele in zona localităţilor Lest, Mociar şi a poligonului de artilerie din zona Oremov Laz. Atacul s-a declansat pe 10 februarie şi a continuat, pe viscol, ninsori abundente şi zapadă mare, până pe 18 februarie când toată linia germană a fost ocupată.

Pe 25 februarie 1945 ofensiva a fost reluata pe direcţia Oremov Laz – Dobra Niva, Divizia 10 Infanterie cucerind Pliesovice, Sasa si Babina, a învăluit Dobra Niva şi şi-a deschis drum către Hron pe care l-a atins pe 17 martie.

Pe 25 martie, au reluat ofensiva pentru eliminarea trupelor germane din masivul Nitra, dintre Hron si Nitra. Divizia 10 realizat un cap de pod la nord de Tecov Breznica, unde a respins numeroase contraatacuri, după care a trecut la ofensivă pe direcţia Zarnovica-Oslany, reuşind, până la 2 aprilie, să cureţe masivul Nitra şi să atingă râul cu acelaşi nume.

În noaptea de 2 spre 3 aprilie Divizia 10 Infanterie a forţat râul Nitra, participând la eliberarea oraşului Banovce.

Pe 7 aprilie s-a declansat ofensiva în spaţiul dintre Vah si Morava, Divizia 10 Infanterie cucerind, împreuna cu Div.2 Munte, masivul impădurit Mandet care bloca accesul spre valea Moravei.

Pe 26 aprilie Armata 1, din care făcea parte Divizia 10 Infanterie, a declanşat ofensiva spre nord, în lungul Moravei, pentru eliberarea oraşelor Kromeriz si Kojetin. Divizia 10 Infanterie a executat o învăluire, pe la vest de masivul Chriby, forţând inamicul să se retragă din masiv, în noaptea de 27 spre 28 aprilie. Dupa declanşarea ofensivei generale, germanii s-au adăpostit în fortificaţiile naturale şi de campanie ale oraşelor Kromeriz si Kojetin.

Pentru eliberarea Kromeriz-ului Diviziile 2, 10 si 19 au atacat concentric, pe 4 mai, dupa o puternică pregătire de artilerie. Ultimele focare de rezistenţă au fost lichidate în noaptea de 4 spre 5 mai când cele trei divizii au făcut joncţiunea în centrul localităţii.

În aceeaşi noapte Divizia 10 Infanterie s-a deplasat spre Kojetin iar a doua zi, la 14.15, a declanşat atacul. Trupele române au reuşit să se infiltreze în localitate, pe grupe de asalt, distrugând punctele de rezistenţă şi dezorganizând apărarea. În dimineaţa de 6 mai localitatea fusese eliberată.

Succesul operaţiunii a dus la citarea pe Armata 1 a Diviziei 10 infanterie: “Priceperea cu care a fost concepută această acţiune, elanul şi modul desăvarşit cu care a fost executată constituie unul din cele mai frumoase exemple de luptă în localităţi pe care le-au dat trupele acestei divizii”

Normal, doar vorbim despre o unitate care a luptat la Odesa, Sevastopol, Kerci.

 

Regimentul 33 Dorobanţi Tulcea a fost primul regiment din Armata Română care a fost citat nominal în comunicatul Înaltului Comandament al Forţelor Armatei Germane (OKW) şi al doilea regiment din Armata Română pe care mareşalul Antonescu l-a citat prin ordin de zi pe armată, decorându-i drapelul cu Ordinul Mihai Viteazul cls. a 2-a.

 

Dincolo de nenumăraţii eroi anonimi ai Regimentului 33, dincolo de sacrificiul lt.col. Ardeleanu, comandantul unităţii, merită menţionate două personaje speciale:

Primul este colonelul Nicolae Mateescu:

Născut la Sarichioi, in 1894, participă la luptele din Primul Război Mondial, în Dobrogea şi pe Valea Prahovei, la Predeal. Sublocotenent 1917, locotenent 1921, căpitan 1926, maior 1933, lt.colonel 1942, colonel 1944.

Începe al doilea război mondial de pe funcţia de comandant al companiei de armament greu a Regimentului 33. După moartea lt.col.Ardeleanu, în 1944, devine comandantul Regimentului 33.

Pentru vitejia dovedită în primul şi al doilea război mondial, a primit peste 20 de medalii şi Ordine, printre care “Ordinul Mihai Viteazul” clasa a III-a (Decretul nr. 3035/6.10.1942), “Ordinul Coroana României în grad de cavaler“, trei Ordine “Steaua României“ (în grad de ofiţer, cavaler, respectiv de comandor), Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.

A scris lucrări de specialitate din care una, “Războiul în stepa rusă”, a devenit manual pentru unităţile noastre şi nu numai.

Col. Nicolae Mateescu, cu doar o parte din decoraţii

 

Al doilea personaj este un căpitan al aceluiaşi regiment, al cărui nume nu am fost suficient de inteligent să-l notez, când trăia tata, dar care i-a fost comandant de companie tatalui meu, intr-o unitate de geniu, prin 1952, 53.

Omul a facut războiul pe jos până în Kuban şi înapoi până în Cehoslovacia, a suferit degerături severe la picioare dar a fugit din spital, când a fost vorba să i le amputeze, şi s-a întors la unitate, tratându-se cu leacuri băbeşti.

A rămas cu sechele la picioare dar a supravieţuit iar restul războiului l-a făcut purtând nişte cisme făcute special, 48 sau 50, ca să nu-l jeneze degerăturile.

Omul era un izvor nesecat de învățături și povestiri de pe front.

Spunea că plutoanele erau organizate pe localităţi, inclusiv o parte din ofiţeri şi subofiţeri (cei din rezervă) fiind consăteni cu soldaţii, pentru creşterea coeziunii subunităţilor.

Mai spunea că se specializaseră pe incursiuni şi-i înnebuneau de cap pe adversari, în principal ruşi, pentru că nu-i lăsau sa doarmă.

Unitatea avea o foarte bună pregătire pentru lupta corp la corp, luase parte la nenumărate lupte la baionetă, în est şi în vest, si spunea că, la baionetă, singurii care erau oponenţi demni de luat în seamă erau tătarii din armata sovietică (cum ştim că tătarii n-au prea luptat pentru ruşi, este posibil să se fi referit la kirghizi sau alţi asiatici pe care să-i fi confundat cu tătarii).

Despre rusi spunea că veneau cu puhoiul, beţi şi mânaţi din spate cu pistolul, şi că tăiau la ei până se făceau mormane de cadavre. Ungurii erau curajosi, se aruncau la baionetă dar nu făceau faţă iar nemţii, când vedeau baioneta, trăgeau cu tunul antitanc în infanterist numai să nu ajungă cu baioneta la ei.

Un alt lucru despre care tatăl meu spunea ca l-a şocat era linistea cu care căpitanul vorbea despre respingerea atacurilor cu tancuri, în condiţiile în care se ştie că dotarea noastra AT a lăsat de dorit.

Primul lucru care spunea că trebuie făcut era separarea infanteriei de tancuri, urmând apoi imobilizarea şi distrugerea tancurilor, cu ce se găsea la îndemână: sticle cu benzină, urcat pe tanc si aruncat grenade înăuntru, mine antitanc, faustpatrone (mai rar), foi de cort pe vizoare, baloţi de paie aprinşi.

În privinţa tunurilor AT, calibrele noastre mici (25, 37, 47mm) nu făceau nicio brânză împotriva blindajului aşa că tunarii erau instruiţi atent să lovească şenila. Asta însemna să stai ghemuit sau pe burtă, în spatele unui tunuleţ, şi să ocheşti într-un dreptunghi mic şi mobil (partea frontală a şenilei) în timp ce 50-100 de tancuri dau năvală trăgând asupra poziţiei tale cu tunurile şi mitralierele.

Cam ăsta era aluatul din care erau plămădiţi oamenii aceia.

 

Întorcându-ma la povestea Regimentului 33 Tulcea, după încheierea războiului unitatea nu a mai revenit niciodată în garnizoana ei de reşedinta, politică practicată de “aliaţii” sovietici şi cu alte unităţi care le-au trezit “interesul” (Divizia de Gardă a aterizat la Constanţa). Când nu le-au desfiinţat cu totul (ca pe vânători de munte, paraşutişti, infanterie marină) i-au aruncat prin ţară pentru a rupe unităţile de baza lor de recrutare.

Regimentul 33 a fost dislocat la Dorohoi, apoi la Târgovişte, desfiinţat, reînfiinţat şi transformat de nenumarate ori.

În prezent există două variante privind “urmaşul” Regimentului 33 Tulcea: una ar fi Depozitul 33 Materiale Tehnice Botoşani iar a doua ar fi actualul Batalion 335 Artilerie “Alexandru cel Bun” din Botoşani.

Un destin trist pentru o unitate care s-a acoperit de glorie pe câmpul de luptă.

 

Nu intenţionam să scriu acum articolul (voiam să-l includ într-un material mai amplu privind însemnătatea militară a revenirii Dobrogei la Romania şi să-l public pe 14 noiembrie) dar ultimele evenimente din Ucraina m-au făcut să mă întreb daca nu ar fi oportună reinfiinţarea Regimentului 33 Tulcea, având în vedere situaţia regiunii.

La începutul celui de-al doilea război mondial, în judeţul Tulcea exista Regimentul 33, mai exista un Grup Maritim, cu trei batalioane de Infanterie Marină, existau grăniceri şi unităţi ale Flotilei de Dunăre, garnisite cu monitoare și vedete.

În perioada comunistă, exista BIM-ul de la Babadag dar era un batalion măricel, spre 1600 de oameni, exista o brigadă de marină la Tulcea, bine dotată cu vedete blindate, vedete de patrulare şi dragoare fluviale, exista un batalion de grăniceri la Tulcea şi altul la Sulina, dotate şi ele cu nave de patrulare.

În prezent, jumătarea de nord a Dobrogei e cheală. A rămas BIM-ul, cu efective normale de batalion, nu mai avem grăniceri ci poliţie de frontieră, armament greu ioc, brigada de marina a devenit bază de transport pentru BIM (ceamuri, nave de transport, câteva dragoare fluviale folosite drept nave de patrulare).

Singura unitate care trebuie să se ocupe de apărarea frontierei, FOOOOARTE lungă şi dificilă, este BIM-ul.  Aşadar, nu ar trebui să ne mire că o unitate ofensiva prin definiţie a trebuit sa se mulţumească doar cu exerciţii în Deltă şi în poligonul Babadag şi cu 2 rotaţii de trei luni în Kosovo, cu câte 100 de oameni, în timp ce alte unităţi ale armatei îşi făceau mâna şi câştigau experienţă în Irak si Afganistan.

Nu mai vorbesc că, în cazul unei agresiuni, unităţile Brigăzii 9 Mărăşeşti de la Constanţa ar putea fi blocate la sud de Canalul Dunăre – MN sau Poarta Alba – Midia Năvodari, prin distrugerea podurilor peste cele două canale.

 

Cred că ar trebui găsită o soluţie acum, când morcovul e mare şi politrucii sunt mai deschişi la propuneri de intărire a apărării.

Iniţial mă gândeam la înfiinţarea unui al doilea BIM, chiar dacă, în prima fază, ar avea dotarea unei unităţi clasice de infanterie. Mă gândeam că, prin trecerea în conservare a 1-2 fregate, s-ar elibera nişte posturi care să poată fi utilizate pentru crearea unui BIM, în cadrul aceluiaşi buget al Marinei.

O altă variantă ar fi să se infiinţeze ca batalion de infanterie, în subordinea Diviziei 9 Mărăşeşti care ar deveni un fel de divizie întărită.

 

Dacă ne batem capul găsim solutii (numai să vrem) pentru că jumătatea de nord a Dobrogei, repet, e cheală rău.

 

Update:

De cand am publicat articolul m-a framantat problema identificarii capitanului care luptase in Regimentul 33 Dorobanti Tulcea si pe care tata l-a avut comandant cand a efectuat stagiul militar.

Pana la urma, informatia a venit de unde nu ma asteptam: de la mama. Femeia asta este un izvor nesecat de informatii si ar trebui sa fac cumva sa-mi notez cat mai multe date, cat timp mai este printre noi.

Capitanul cu pricina se numea Stamate si a locuit in Tulcea la intersectia strazilor Mircea Voda si Traian.

Imediat dupa razboi s-a casatorit cu nepoata de unchi a comerciantului Chiriachidi, proprietarul celei mai faimoase cofetarii din oras.

Cand era in liceu, prin 52-53, mama a avut ocazia sa-l vada iesind la plimbare cu tot familionul, duminicile, in Gradina Publica (aproximativ zona Fantani, parc Hotel Delta, str. Garii). Erau o familie numeroasa, cu multi frati si cumnati plus o puzderie de copii.

Stamate iesea in evidenta prin statura sa masiva (un cap peste multime) si prin mersul greoi. Carunt, o figura aspra, ridata, dar un zambet larg adresat „batalionului” de copii care misunau in jurul lui, inclusiv propriul fiu, in varsta de cca 4 ani.

Cat facut armata, 52-54, tata i-a fost „om de baza”. Stamate il striga „Bai lipovene!” dar il simpatiza pentru ca era priceput, iute si era cunoscut ca batausul cartierului (zona Monumentului). Tot el l-a delegat sa se ocupe de coordonarea construirii depozitelor si cladirilor  auxiliare la noua baza de aviatie de la Kogalniceanu. Tata era militar in termen dar absolvise o scoala tehnica in care mancase pe paine rezistenta materialelor si constructii cu profesorul Vidrascu (o somitate in constructii hidrotehnice) iar in perioada aceea armata trecea prin procesul de sovietizare cand ofiterii armatei regale erau scosi si inlocuiti cu faimosii ofiteri pe puncte, multi cu 4-6 clase.

Inainte sau dupa episodul Kogalniceanu, l-a mai delegat sa se ocupe de constructia cladirilor pentru bucatarii si sala de mese la fosta cazarma a Regimentului 33 Tulcea. Cladirile sunt si acum, in curtea Inspectoratului Judetean al Politiei de Frontiera.

 

Stamate a mai fost protagonistul unui conflict cu rusii, dupa ce am intors armele, in 1944. Regimentul se afla pe Valea Prahovei, pentru protectia zonei petroliere, iar Stamate fusese trimis la Tulcea, la cazarma, sa rezolve nu stiu ce.

Orasul era infestat cu soldati  sovietici care se ocupau cu bautul pana se pisau pe ei, batut si jefuit localnicii dupa bunul plac, consumatie fara plata la restaurante, acostat, pipait si injurat femei pe strada.

O astfel de patrula sovietica l-a vazut pe Stamate, cu mersul sau ciudat, produs de degeraturi, si unul din ei a avut „inspiratia” sa-l injure si sa incerce sa-l loveasca. Incidentul s-a terminat tragic, cu doi soldati in coma si alti doi ramasi paralizati de la mijloc in jos (i-a calcat pe coloana cu cele 120kg ale sale).  Stamate a raportat la unitate ce s-a intamplat si a si plecat spre regiment iar dupa cateva zile regimentul a fost trimis sa lupte in Cehoslovacia. Doua saptamani l-au cautat ciolovecii prin Tulcea sa-l impuste 🙂 )))))

 

(Very) late edit: Tocmai am dat peste textul Inaltului Decret nr.2568 / 19 iunie 1920, de decorare a drapelului de lupta al Regimentului 33 cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a:

„Pentru vitejia şi avântul de care au dat dovadă ofiţerii şi trupa regimentului în bătălia de la Mărăşeşti în august 1917. Intervenind în luptă în ziua de 1 august, au respins pe inamic dincolo de movila Chicera pe care au pus stăpânire şi lungind apoi frontul pentru a înlocui trupele ruse de la aripa dreaptă au respins prin luptă la baionetă de la 3-5 august cinci atacuri sângeroase ale inamicului fără a ceda o palmă din terenul cucerit.”

Înalt Decret no. 2658 din 19 iunie 1920

Ti se face pielea de gaina cand citesti.

 

Cristian Ganciu