Si acum avem, cu oarecare intarziere, raspunsul complet la ghicitoarea noastra…
Dupa al doilea razboi mondial, au intrat in dotarea armatei romane mai multe autotunuri de provenienta sovietica sau cehoslovaca. Toate aceste blindate au purtat numele de autotunuri si nu s-a facut distinctie intre rolul acestora, tun de asalt, tun mobil antitanc (distrugator de tancuri), tun mobil de camp pentru tragerile indirecte s.a.m.d.
Modelele existente in dotare au fost autotunul usor SU-76, distrugatorul de tancuri SU-100 (sub numele de AT-100) si auto-obuzierul ISU-152 (probabil varianta K). La sfarsitul anilor 80 inceputul anilor 90, pentru scurt timp au intrat in dotare si copiile locale ale obuzierelor de 122 mm, S21 Garoafa.
Primele doua actionau in cadrul diviziilor mecanizate in timp ce ISU-152 actiona in dotarea diviziilor blindate. Cu exceptia S21 (denumit aici Model 1989 si instalat pe sasiu MLI-84), celelate fost modele concepute in timpul celui de-al doilea razboi mondial, aveau un concept invechit si la sfarsitul anilor 80 s-a pus problema inlocuirii lor cu un autotun modern. Potrivit conceptiei planificatorilor militari, incepand din cursul anului 1978 urmau sa se efectueze demersuri in vederea dotarii cu autotunuri si anume obuziere autopropulsate de 122 mm destinate divizioanelor de obuziere din cadrul diviziilor mecanizate, in numar de 1252 de bucati si tunul antitanc de calibru 100 mm autopropulsat, in numar de 1716 bucati. Acestea ar fi trebuit fabricate in tara in perioada 1978 – 1990, lucru evident imposibil tinand cont de capacitatile de productie existente la acel moment. Din pacate, se pare ca nu a existat nici un plan privind realizarea unui tun/obuzier autopropulsat cu o gura de foc puternica de 130 mm sau 152 mm. Tunul obuzier cal. 153 mm Model 85 sau tunul calibru 130 mm Model 82 erau guri de foc moderne la nivelul acelor ani si ar fi fost justificata investitia intr-o astfel de piesa de artilerie cu atat mai mult cu cat munitiile dezvoltate local au dat rezultate deosebite.
Revenind la subiectul acestui articol, la sfarsitul anului 1985 s-a inregistrat un patent care descria un Tun Antitanc Autopropulsat, destinat nimicirii tancurilor sau altor mijloace de lupta prin trageri directe sau din pozitii adapostite. Continutul brevetului explica detaliat principiul de functionare:
Tunul antitanc autopropulsat model 1985 a fost proiectat la Institutul 111 de către inventatorii români Dârvariu Paul și Buracu Mihail. Brevetul datează din 27 septembrie 1985 si probabil a fost realizat in perioad 1980 – 1985.
Din analiza informatiilor cuprinse in brevet rezulta ca sasiul este cel al MLI-84 si judecand dupa dimensiunile sasiului comparat cu tunul, gura de foc nu ar fi putut fi altceva decat tunul A308 care doteaza tancurile TR-77 si TR-85. Nu pare sa aiba nimic in comun cu proiecte din categorie similara sovietica, mai degraba seamana cu Marder VTS-1 insa are fata de aceasta in plus comandantul asezat in turela, intr-o cutie cilindrica pe un sistem oarecum asemanator cu tancul britanic Conqueror si prezinta unele similitudini cu unul din primele mock-up-uri de Merkava.
Cel mai interesant element este incararea semi-automata si conceptia turelei. De asemenea, probabil s-ar fi pastrat caracteristicile de manvrabilitate, inclusiv capacitatea amfibie a sasiului ale MLI-84. Totusi, din modul in care arata si spatial dintre primii galeti pare sa fie intrezarita de catre proiectatant posibilitatea de a folosi un sasiu de tanc.
In cuprinsul brevetului se mentioneaza ca autotunul putea folosi mai multe tipuri de munitie, asadar cred ca ar fi fost posibil sa asigure si rolul de tun de camp autopropulsat, tinand cont ca gura de foc suporta o cadenta de 7-15 lovituri / minut si raza maxima cu munitie exploziva este de 21,6 km.
Prin urmare exista posbilitatea ca acesta sa fi putut fi folosit pentru sprijin cu foc indirect, ceea ar fi fost foarte folositor pentru unitatile mecanizate. Ar fi interesat de aflat cadenta incarcatorului automat care este probabil unul de tip revolver/magazin incarcator tinand cont ca trebuie reincarcat periodic de catre unul dintre cei doi servanti. Chiar daca acesta nu are legatura directa cu camera munitiei, din descriere rezulta ca se incarca o unitate de foc. Dupa ce aceasta era trasa se efectua o alta reincarcare din camera de munitii. Posibil ca un incarcator revolver sa dea o cadenta respectabila de tragere.
Se mentioneaza de asemenea existenta unui telemetru laser si a diferitelor echipamente de observatie. Lipsa unui reflector IR ma face sa cred ca respectivele echipamente erau de tip pasiv, este greu de crezut ca s-ar fi proiectat un autotun incapabil sa fie folosit noaptea sau pe vreme proasta.
Este oarecum neclar daca tunul avea stabilizare, nu apar arcurile pentru recul insa se mentioneaza ca acesta se aseza automat in pozitia de incarcare revenind ulterior in cea de tragere ceea ce ma face sa cred ca exista posibilitatea sa fi fost stabilizat si manevrarea acestuia era automatizata.
Nu exista alte informatii cu privire la existenta unui prototip insa toate elementele constitutive ale autotunului, probabil cu exceptia incarcatorului automat, erau echipamente pe care industria romaneasca le-ar fi putut produce la nivelul anilor 80.
Caracteristicile vehicului ar fi fost probabil urmatoarele:
Lungime: 7,32 m
Lățime: 3,15 m
Echipaj: 4 ( comandant, mecanic conductor, servant/incarcator si servant/ochitor)
Armament principal: tun antitanc A 308 Reșița, calibrul 100 mm, ghintuit
Motor: 8V-1240-DT-S, 8 cilindri în V, 4 timpi, supraalimentat, diesel, răcire cu lichid, 360 de cai putere
Blindajul asigura protecție împotriva mitralierelor grele de calibrul 12,7mm; exista posibilitatea ca ranforsarile din turela sa fie ceva mai solide.
Un astfel de blindat ar fi avut avantajul ca folosea acelasi sasiu si gura de foc cu alte vehicule blindate deja produse in Romania, ceea ce ar fi fost convenabil din punct de vedere logistic, atat din perspectiva productiei propriu-zise a autotunului cat si din perspectiva producerii pieselor de schimb sau a munitiei.
Tinand cont de lipsa cronica de piese de artilerie autopropulsate, TAA md. 85 ar fi fost la timpul respectiv un blindat versatil, probabil destinat unitatilor mecanizate, capabil sa execute sprijinul cu foc atat direct cat si indirect pentru unitatile mecanizate, cu o cadenta de tragere deosebita, avand in vedere existenta unui incarcator automat.
Conceptual, nu este un proiect tocmai depasit, un sasiu de tanc modern si un tun de 120 mm / 125 mm precum si posibilitatile tehnice de la acest moment pot duce la creatia unui blindat util.
Andrei
Documentele au fost gasite de Andrew Hills din echipa Tanks Encyclopedia
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tun_antitanc_autopropulsat_model_1985
165 ani de existență a artileriei române moderne, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008