TYPE 61 (partea 1)

7 ani ago

Japonia, 6 aprilie 1945, amiralul Kantaro Suzuki isi formeaza cabinetul pe care-l va conduce ca prim-ministru pana pe data de 17 august 1945. La acea data, Hitler se afla deja in buncar de unde nu va mai iesi viu, Germania nazista era infranta. In SUA, Franklin Delano Roosevelt, cel de-al 32-lea presedinte al Americii, isi traia ultimele zile. Japonia se lupta sa supravietuiasca fiind la un pas de colaps desi multi nu vroiau sa accepte inevitabila infrangere…

Revenind la Kantaro, principalele portofolii ale guvernului nipon, ultimul dinainte de capitulare, guvern ce-si va pune amprenta asupra drumului pe care-l va urma Japonia post-WW II, au fost impartite astfel: Ministerul de Razboi, General Korechika Anami. Acesta era adeptul „luptei finale si a rezistentei pana la capat”. Cu toate acestea, el semneaza documentul de predare impreuna cu restul cabinetului Suzuki, justificandu-si gestul fata de subordonatii sai, in marea lor majoritate adepti a-i luptei pana la capat, prin urmatoarele cuvinte: „Ca soldat japonez, ca ofiter, trebuie sa ma supun cerintei imparatului meu. Ofiterii mei, ascultati dorinta Imparatului”. A doua zi dimineata, la rasaritul soarelui, pe 15 august 1945, se sinucide indeplinind ceremonia seppuku/hara-kiri; Ministerul Marinei, Amiral Mitsumasa Yonai. Era un ofiter capabil si realist, si-a dat seama inca din 1939 ca Marina Imperiala nu se poate masura cu Royal Navy si US Navy, nu pe perioada lunga. Era adept al Pacii ca si amiralul Isoroku Yamamoto. A sustinut totusi construirea celor doua super-cuirasate, Yamato si Musashi, sperand in echilibrarea fortelor cu cele doua superputeri navale, Anglia si SUA; Ministerul Afacerilor Externe, Shigenori Togo. Ei bine, prima chestiune abordata de catre Kantaro a fost situatia resurselor si a economiei, cerand secretarului guvernului, Sakomizu Hisatsune, sa-i faca de urgenta un raport confidential. Ei bine, lui Sakomizu nu i-a fost greu sa constate ca resursele de materii prime vitale efortului de razboi scazusera simtitor, basca faptul ca facilitatile de productie erau tocate marunt de Aviatia SUA. Concluzia sa era alarmanta: „Raidurile aeriene cat si cucerirea de teritorii de catre SUA, au adus aproape de colaps aprovizionarea cu materii prime vitale productiei de razboi. In plus, aprovizionarea cu carbune si petrol se afla in declin rapid. Populatia resimte din plin efortul de razboi. Japonia ar mai putea lupta maxim cateva luni, dar nimic nu e cert”. Era clar, Japonia n-avea scapare, singura solutie era incheierea pacii!

Japonia era falimentara, raportul lui Sakomizu e prezentat pe 8 iunie 1945 imparatului Hirohito in cadrul Conferintei Imperiale: Flota comerciala era aproape anihilata, tonajul tuturor navelor abia atingea 1 milion de tone; rezerva de petrol 100.000 de tone; rezerva de bauxita 0 tone; rezerva de carbune in curs de epuizare; santiere navale aflate in colaps din lipsa de materii prime, mare parte dintre acestea aflandu-se in incapacitate de lucru datorita efectelor devastatoare ale raidurilor americane; legatura intre insulele japoneze era deficitara datorita raidurilor americane si a lipsei navelor de transport; 750.000 de locuinte distruse in Tokio. Pai da, doar pe 13 si 15 aprilie 1945, aeronave B-29 lanseaza asupra orasului 3054 tone de bombe, facand praf 25 kmp din acesta. Pe 24 si 26 mai 1945, alte 6898 de tone de bombe devasteaza 43 kmp; 2.500.000 de locuinte distruse in toata Japonia; Flota Combinata complet paralizata, lipsindu-i marile nave de lupta si portavioanele, basca ca nu mai avea combustibil. Categoric, n-ar fi facut fata Flotei de invazie. Probleme asemanatoare le avea si Aviatia, chiar si Armata de Uscat –tancuri insuficiente, vechi si depasite din toate punctele de vedere, munitie insuficienta, si multe altele. Ei bine, cu toate acestea, strategii americani calculasera ca fortele de invazie anglo-americane ar fi pierdut intre 500.000-1.000.000 de oameni de la momentul debarcarii pana la Tokio. Tot ei stipulau ca in jurul capitalei Tokio se aflau masate trupe insumand sapte milioane de oameni si 8000 de avioane de toate tipurile.

Si ne oprim aici, concluzia, Japonia avea in 1945 economia si infrastructura distrusa. Dar avea sa renasca precum Pasarea Phoenix, devenind la inceputul anilor *60/sec.XX o economie puternica si o tara prospera. Asta avea sa se regaseasca si in renasterea industriei sale militare, industrie care practic a repornit de la zero. Astazi, industria militara nipona este foarte avansata, produc orice, produc tot ceea ce au nevoie, ar putea avea chiar si arme atomice daca si le-ar dori. Noi am avut grija sa nu mai producem nimic, noi n-avem nevoie, noi suntem NATO, noi suntem…romani!

Cum de si-au revenit atat de rapid, transformandu-se dintr-o tara devastata de razboi intr-o tara cu o economie puternica si o armata pe masura? Ei bine, de „vina” e ocupatia americana! Decizia lui Mac Arthur de a-l mentine in fruntea tarii pe Imparatul Hirohito a fost de bun augur, a fost inspirata, permitand Japoniei sa mentina legatura cu trecutul, cultura si…onoarea militara (in perioada 1945-1951, Douglas MacArthur a indeplinit functia de Guvernator Militar al Japoniei. Tara avea sa-si recapete independenta in urma Tratatului de Pace de la San Francisco, semnat pe data de 8 septembrie 1951). Datorita faptului ca Imparatul a ramas pe tron, primul-ministru japonez de atunci, Shigeru Yoshida, accepta amplasarea de baze militare americane pe teritoriul nipon, ceea ce avea sa duca la renasterea armatei japoneze sub numele de Jieitai sau JSDF/Japan-Self Defense Forces/Fortele de Autoaparare Japoneze, forte create in 1954. Crearea JSDF a fost incurajata de catre SUA, reinarmarea Japoniei, ca si a Germaniei dealtfel, fiind impulsionata de doctrina americana de limitare a expansiunii comunismului. Avand trupe SUA pe teritoriul sau, Japonia avea dupa 1945 o mica forta de politie al carei rol era mentinerea ordinii si, in 1947, adoptase o noua Constitutie in care la Articolul 9 se stipuleaza ca „Japonia renunta pentru totdeauna la razboi ca instrument de solutionare a disputelor internationale si declara ca nu va mai mentine niciodata forte terestre, maritime sau aeriene in stare de razboi”.

In 1950, odata ce trupele SUA erau mutate in teatrul de razboi coreean, Japonia s-a vazut in incapacitate de a-si asigura securitatea, ca urmare Guvernul ratifica in 1952 cu americanii „Tratatul de asistenta reciproca de securitate” prin care SUA se angajau sa apere spatiului aerian, terestru si naval al arhipelagului nipon. Ca urmare a acestui tratat, Japoniei i se permite crearea si dezvoltarea unor forte de autoaparare consistente: National Police Reserve/NPR/Rezerva Nationala de Politie, extinsa de la 75.000 de oameni/4 divizii la 110.000 de oameni (aceasta mica forta de Politie fusese creata pe 24 august 1950, numara initial 75.000 de oameni, acestia fiind dotati cu arme usoare de infanterie ramase de la Armata Imperiala, precum: carabine Arisaka/7,70 mm; revolvere Type 26/9 mm; pistoale Type 14 Nambu/8 mm; pistoale Type 94 Nambu/8 mm; pistoale-mitraliera Type 100/8 mm; mitraliere usoare Type 99/7,70 mm sau Type 96/6,50 mm. Posibil sa fi avut si mortiere de transee. Era formata din fosti militari ai Armatei Imperiale, o buna strategie de a-i tine pe acestia sub control dandu-le o ocupatie); Fortele Nationale de Securitate si Forta de Securitate a Coastelor, un fel de Paza de Coasta, aceasta fiind initial echipata cu nave provenite de la US Navy, printre acestea numarandu-se cateva distrugatoare de escorta. In 1954, datorita Razboiului din Coreea si a amplificarii amenintarilor sovietice, Guvernul nipon revizuieste tratatul de asistenta mutuala cu SUA, americanii permitand reinfiintarea celor trei Arme traditionale in Armata Imperiala: Rikujo-Jieitai/Japan Ground Self-Defense Forces/JGSDF/Fortele de Autoaparare Terestre Japoneze, reinfintate pe 1 iulie 1954. In 2008 aveau 150.000 de oameni, personal activ; Kaijo-Jieitai/ Japan Maritime Self-Defense Forces/JMSDF/Fortele de Autoaparare Maritime Japoneze, reinfiintate pe 1 iulie 1954. In 2008 aveau 50.800 de oameni, personal activ, 135 de nave de suprafata, 19 submarine si 346 de aeronave. Pe 26 aprilie 1956, JMSDF primeste in dotare prima nava militara realizata autohton dupa WW II, distrugatorul Harukaze/2378 de tone/DD-101, construit pe Santierul Naval Mitsubishi din Nagasaki, acesta fiind pus pe cala in data de 15 decembrie 1954 (eee, asta-i alta poveste). Interesant e faptul ca dupa 1945, Comisia Aliata de Control a folosit nave deminoare ex-Marina Imperiala pentru deminarea apelor nipone. Aceasta mica flota de deminoare a fost ulterior transferata la nou infiintata Agentie de Siguranta Maritima, unde au continuat sa dezafecteze campurile de mine plantate in WW II, personalul mentinandu-se astfel aproape de „marinarie”; Koku-Jieitai/Japan Air Self-Defense Forces/JASDF/Fortele Aeriene de Autoaparare Japoneze, reinfiintate pe 1 iulie 1954.

In 2013 aveau 50.324 de oameni, personal activ, 177 de aeronave, 373 dintre acestea fiind aeronave de vanatoare. In 15 ianuarie 1955 au primit din partea USAF primele lor aeronave cu reactie operationale, fiind vorba de trainer-ul Lochkeed T-33A Shooting Star/T-Bird si vanatorul F-86 Sabre. Aveau sa le produca sub licenta la Kawasaki Heavy Industries Aerospace Company din 1956/1957 -210 exemplare de T-33 si 300 de exemplare de F-86F Sabre/Kyokuko si F-86D Sabre/Gekko (F-86 local a dotat 10 Escadrile/Hikotai). Le-au urmat rapid 48/82 de Lochkeed P-2H Neptune/Kawasaki P-2J/P2V-Kai (patrulare maritima, ASW. Intrat in uz in 1966) si 211/239 de elicoptere Bell 47/Kawasaki KH-4 –din 1960. Au urmat alte aeronave si elicoptere pe masura ce industria autohtona isi revenea si se maturiza, insa nu vom dezvolta subiectul acum. Ideea este ca asa se cladeste o industrie, o Tara, o economie, cu vointa, prin fapte ci nu prin vorbe sau PDF-uri, nicidecum prin importuri second-hand fara trecere peste ordin, in concentul 0-9 (adica, mai pe intelesul tuturor, numerele adunate/suma sa nu depaseasca cifra 10. Nu-i asa ca decidentii nostri stiu Aritmetica de clasa a II-a? Si noi ii credem idioti licentiati! Rasu’-plansul…). Ca fapt divers, aveau sa realizeze primul trainer dotat cu motor cu reactie de dupa WW II in ianuarie 1958 –foarte rapid s-au miscat, sunt de admirat. E vorba de Fuji T-1 Hatsutaka, design indigen, 66 de exemplare construite, o aeronava cu o poveste interesanta.

In sfarsit, ne apropiem de tinta articolului nostru si, implicit, de Rikujo-Jieitai/Japan Ground Self-Defense Forces/JGSDF/Fortele de Autoaparare Terestre Japoneze.

Va intrebati probabil de ce am facut aceasta paranteza. Am facut-o pentru a vedea si sublinia renasterea unei Natiuni si a unei Armate infrante cu sprijinul Cuceritorului –da, se poate, trebuie doar sa vrei sa renasti, s-o iei de la capat, sa n-ai tradatori de Neam si Tara la conducere si, bineanteles, trebuie sa ai parte de „Cuceritorul” potrivit care sa nu te termine definitiv, care sa fie dispus sa te ajute sa-ti revii pe toate planurile. Japonia a avut parte de SUA, invingator care nu s-a apucat sa-i lichideze elitele, companiile, scolile, infrastructura, fabricile, etc, un invingator care a investit in dezvoltarea si renasterea natiunii Soarelui Rasare. Altii, precum noi, n-am fost atat de norocosi, noi am avut parte de cizma stalinista, de obielele imputite ale soldatului sovietic/rus cotropitor, nicidecum eliberator, noi am avut si-nca avem parte de jigodii tradatoare la conducere –comunismul n-a fost si nici nu este o „binefacere”. Rusnacii, o natiune invingatoare aducatoare de „lumina de la Rasarit”, pusa pe jaf si omor care ne-a distrus complet, furandu-ne fabricile si ucigandu-ne elitele, impunandu-ne o oranduire straina noua complet, comunismul, oranduire care ne-a dat inapoi cu cel putin 100 de ani si a carei consecinte le suferim si astazi. Da, tovarisci ruski, de-asta „va iubim”! (americanii au confiscat si ei toate fabricile de armament japoneze, insa le-au dat inapoi proprietarilor odata cu Razboiul din Coreea. Aveau sa-si aduca contributia la reinarmarea Japoniei, inclusiv in reluarea productiei de tancuri si vehicule blindate, asa cum vom vedea in randurile care urmeaza. Sovieticii, in schimb, au carat tot in URSS, n-au lasat nici macar un surub pe unde au trecut si au ramas!).

Ei bine, crearea noii armate japoneze a cazut in responsabilitatea SUA, americanii ocupandu-se de pregatirea si dotarea noii armate. Pe cat de repede au desfiintat armata imperiala, pe atat de repede s-au miscat cu crearea JSDF, multi ofiteri cu experienta din vechea armata au fost rechemati sub arme, experienta acestora dovedindu-se valoroasa (ehhh, nu-i asa ca totul seamana cu povestea crearii Bundeswehr-ului, a noii armate germane, vest-germane, si aceasta „nascuta” in 1955. Traiasca Razboiul Rece si interesele geo-strategice americane). De programul de reinarmare a Japoniei s-a ocupat colonelul Frank Kowalski, acesta mergand pe doua directii: evitarea patrunderii in randul noii armate a vechilor cadre cu idei militariste care declarau si-acum ca SUA „e inamicul” (asa au facut si cu fostii ofiteri care au slujit in armata Reich-ului nazist. Totusi, multi dintre ei au ajuns in noua armata vest-germana, cu deosebire piloti, marinari si ofiteri de informatii, adica…specialisti). Nu se stie cat de eficient a fost „filtrul” american, cert e faptul ca militarismul si expansionismul manifestate de Armata Imperiala/IJA/Imperial Japanese Army nu s-au regasit in noua armata, si nici in ziua de astazi nu se regasesc; crearea unei armate cat mai apropiata de cea americana, consilierii americani care contribuiau la crearea JSDF lucrand la schimbarea denumirilor, a gradelor, unitatilor s.a.m.d, uzuale in fosta Armata Imperiala. Ideea era ca viitorii/potentialii aliati din zona Asia-Pacific a-i SUA, multi dintre acestia suferind anterior din cauza expansionismului japonez, sa nu refuze includerea in sfera de influenta americana din cauza vechilor traume si a imaginii negative lasata de „vechea” Japonie. Ideea era sa se creeze o diferenta majora intre imaginea armatei japoneze pre-razboi si imaginea armatei japoneze post-razboi. Toate acestea erau chestiuni delicate, trebuind sa se tina cont si de mandria, moralul, modul de viata si traditiile militare ale japonezilor, nu numai de nelinistea si frustrarile fostelor tari ocupate de IJA. SUA au reusit sa faca asta, au dorit sa faca asta, pe cand sovieticii n-au tinut cont de nimic, au calcat in picioare popoarele care au avut ghinionul sa-i cunoasca, fie c-au fost inamici sau aliati. Rusia putinista doar continua traditia, spasiba!

JSDGF a devenit rapid o forta militara profesionista cu sprijinul si consilierea americanilor. Principalul sau scop era, si inca este, mentinerea securitatii interne a Japoniei si contracararea unei posibile invazii sovietice pe la Hokkaido, cea mai nordica insula a Japoniei si a doua ca marime din arhipelagul nipon, insula avand suprafata de 83.454 kmp (japonezii ii spun insula Edo sau Yezo. Aici se afla una dintre primele baze aeriene activata dupa WW II, Baza Aeriana Chitose/Chitose Chiki, aceasta baza monitorizand granita maritima cu Rusia. Aici japonezii zboara astazi F-15 Eagle si Kawasaki T-4, tot aici aflandu-se si Grupul 3 Rachete Patriot. La Sapporo se afla cartierul general al Armatei Nordului/Hokubu Homentai/JSDGF compusa din 5 divizii, activa din data de 15 octombrie 1952. Divizia 7 Blindate de la Camp Higashi/Chitose opereaza astazi Type 90 MBT, inlocuitorul Type 61 si Type 74, intrat in serviciu in 1990. Se afla in curs de inlocuire cu ultimul sosit in familie, Type 10/Hitomaru-shiki sensha, si acesta produs tot de catre Mitsubishi, intrat in dotare incepand cu 2012, blindat despre care se spune ca nu-i departe de Abrams-ul american).

NATIONAL RESERVE POLICE -24 AUGUST 1950

De instruirea si formarea Fortelor de Autoaparare japoneze s-a ocupat masiv USFJ/United States Forces Japan/Armata Statelor Unite din Japonia numite de catre japonezi Zainichi Beigun, aceste forte fiind subordonate USPACOM/United States Pacific Command, fiind activata la 1 iulie 1957 avandu-si cartierul general la Baza Aeriana Fuchu/Fuchuuchiki/Tokio, baza datand din WW II (la aceasta baza JASDF avea sa zboare in anii urmatori Lochkeed F-104 Starfighter si Mitsubishi F-1). In prezent, Cartierul General USFJ se afla la Baza Aeriana Yokota aflata 30 km vest de capitala Tokio, iar cartierul general al JSDGF se afla in Ichigaya/Tokio. Astazi, conform surselor japoneze, JSDGF are 170.000 de militari profesionisti, ofiterii si subofiterii formandu-se la Academia Nationala de Aparare din Yokosuka/Boei Daigakko, institutie de invatamant militar ce dateaza de dinainte de WW II si pe care americanii au redeschis-o in 1953 (ca fapt divers, cadetii de aici se instruiesc anual si in SUA la Centrul de Instruire Yakima. Si tot ca fapt divers, JSDGF e impartita astazi in 5 regiuni militare subdivizate in 14 districte –Armata Nordica cu cartierul general la Sapporo/Hokkaido, Armata Nord-Estica cu cartierul general la Sendai/Miyagi, Armata Estica cu cartierul general la Nerima/Tokio, Armata Centrala cu cartierul general la Itami/Hyogo si Armata Occidentala cu cartierul general la Kumamoto/Kumamoto. JASDF are doua rezerve, Forta de Reactie Rapida/FRR a-i carei rezervisti se instruiesc/sunt chemati sub arme timp de 30 de zile pe an in luni/anotimpuri diferite, si Rezerva Principala/RP, formata in principal din civili, acestia fiind chemati sub arme/antrenament timp de 5 zile pe an in luni/anotimpuri diferite. In 2007, din cate se cunoaste, FRR avea 8425 de oameni, iar RP avea 22.404 oameni –inclusiv femei. Mda, uite asa se pregateste populatia si teritoriul pentru aparare, toata Armata de Rezerva fiind platita, instruita si dotata, dispunand de propriile depozite si facilitati. Noi…noi ne chinuim sa facem ceva similar vai mama noastra, da’ bani n-avem sau nu vrem s-a avem, ba legislatia nu stiu cum, ba interesul poarta fesul, ba, ba si ba!).

Primele tancuri de dupa razboi intrate in dotarea JSDF au fost de origine americana, M4A3E8 Sherman/Easy Eight/tun calibrul 76 mm si M-24 Chaffee/tun calibrul 75 mm, ambele tancuri fiind binecunoscute japonezilor (M-24 a fost primul tanc dat de SUA noii armate japoneze, 40 de exemplare initial. Acestea erau superioare tuturor tancurilor construite anterior de catre industria japoneza pentru armata imperiala. JSDF a avut peste 370 de M-24 in dotare. M4A3 au intrat in dotarea JSDF in 1954-1955, initial au fost 250 de exemplare, toate echipate cu tun calibrul 76 mm, la acestea adaugandu-se 80 de Sherman M-32ARV).

M-24 CHAFFEE IN JAPONIA

JSDF TANCUL USOR M-24 SI TANCUL MEDIU M4A3

Ei bine, echipajele japoneze n-au fost prea incantate de M-4 Sherman, conductorul avand dificultati in a ajunge la pedale (deh, japonezii nu erau inalti precum americanii), basca faptul ca era greu de manevrat in relieful predominant muntos al Japoniei, avea totusi 30 de tone, 2,62 m latime si aproape 6 m lungime. In ceea ce priveste M-24, japonezii au fost relativ incantati de el, era mai usor avand aproape 19 tone greutate fiind si mai scurt decat M-4, avand doar 5,56 m lungime –se preta mai bine reliefului montan dominant in Japonia. Cu toate acestea, M-24 nu se putea confrunta cu tancul sovietic T-34/85, fapt relevat in Coreea si retinut de catre strategii japonezi. Mai mult decat atat, toate tancurile M-4 si M-24 erau second-hand, gradul lor de uzura fiind ridicat, ceea ce punea mari probleme mecanicilor. In 1960 au optat sa inlocuiasca M-24 cu M-41A1/A3 Walker Bulldog, tanc usor de aproximativ 24 de tone si tun calibrul 76 mm, ajungand ca-n 1963 sa aiba 147 de exemplare/13 divizii (alte surse, 160 de exemplare).

JSDF TANCUL USOR M-41

Acesta a fost ultimul tanc primit de la SUA, Japonia lucra deja la noul sau tanc, foarte probabil a fost o solutie de compromis pana la aparitia noului tanc japonez in dotarea JGSDF. O parte din tancurile M-41 au fost importate din Germania Federala, toate exemplarele de M-41 fiind scoase la pensie in 1981. Tancurile de provenienta SUA erau si acestea second-hand.

M41A3 WALKER BULLDOG IN CULORI JAPONEZE

Ca urmare, strategii JSDF se confruntau cu o dilema la jumatatea anilor *50, fie achizitionau noul tanc american M-46 Patton/tun calibrul 90 mm, mult mai greu decat tot ceea ce aveau deja in dotare, acesta cantarind aproape 49 de tone sau varianta „mini” a acestuia, M-47 Patton/tun calibrul 90 mm, aceasta cantarind si ea mult, 46 de tone, fie treceau la proiectarea unui tanc adaptat reliefului Japoniei si nevoilor proprii. Cu alte cuvinte, ar fi putut sa reia proiectarea si producerea pe plan local a blindatelor cu un proiect adaptat noilor provocari. Aveau sa opteze, din fericire, pentru ultima varianta, proiectarea pe plan local a unui nou blindat care urma sa devina pentru multi ani principalul tanc de lupta al JGSDF, si-anume Type 61MBT.

Type 61 MBT/Roku-ichi Shiki sensha („Chi” in nomenclatorul militar japonez inseamna „Mediu”. Si daca tot suntem aici, haideti sa vedem si celelalte denumiri japoneze la blindate: Ke-Usor; Chi-Mediu; Ju-Greu; O-Super Greu. Nu se mai afla in nomenclatorul armatei japoneze astazi; Shi-Autoblindat/Automobil; Ho-Autotun/Tun autopropulsat) are urmatoarele caracteristici: fabricant Mitsubishi Heavy Industries; proiectarea sa a debutat in 1955; intrat in productie in aprilie 1961; 560 de exemplare fabricate in perioada 1961-1975 (a fost inlocuit de Type 74/Nana-yon-shiki sensha, 42 de tone, tun de 105 mm, blindatul era similar Leopard 1/RFG, AMX-30/Franta si M-60 Patton/SUA. A fost raspunsul japonezilor la T-55/62 sovietic. Type 74 a fost modernizat constant, in 2006 cel putin 700 de unitati se mai aflau in uz –astazi este folosit in vederea instruirii in scolile militare fiind inlocuit de Type 10 Hitomaru. Proiectarea a debutat in septembrie 1969, intrand in dotarea JASDF in 1975 -893 de unitati construite); Type 61 a fost scos la pensie in 2000; greutate 35 tone, blindatul japonez fiind mai greu decat M-41/22,10 tone si M-47/43,20 tone; echipaj 4 –conductor, comandant, operator radio –acesta era si incarcator, tragator/tunar. Conductorul sta in partea dreapta a partii frontale a sasiului, are propria trapa dotata cu trei periscoape ce asigura vederea in emisfera fata –ulterior a avut si periscop infrarosu T41, acestea fiind produse ulterior sub licenta. In stanga conductorului se afla transmisia, aceasta putand fi usor schimbata prin scoaterea unui panou de blindaj dispus la partea frontala a sasiului. Comandantul si incarcatorul/tunarul stau in turela, comandantul avand propria cupola dispusa la partea superioara dreapta a turelei –era prevazuta cu 4 periscoape de vedere/observare si un telemetru stereoscopic care marea de 7 ori/x7, toate acestea ajutand comandantul tancului sa observe campul de lupta.

INTERIOR TYPE 61

Deasupra cupolei comandantului se gasea o mitraliera antiaeriana Browning M2, calibrul 12,70 mm (mitraliera avea elevatia cuprinsa intre -10◦/+55◦, rata de foc de 550 proiectile/minut si raza maxima de actiune de aproximativ 1200 m. Rezerva interna era de 600 de proiectile). Tunarul nu dispunea de propria trapa, acesta fiind dispus in dreapta comandantului –dispunea doar de o mica trapa decupata in blindajul turelei pe unde scotea manual afara tuburile proiectilelor trase. Incarcatorul avea propriile sisteme de vizare si ochire care mareau de 6 ori/x6, probabil similare cu cele de pe M-41 Bulldog –stereoscop T46E1. La sfarsitul anilor *60/sec.XX, tancul a primit un reflector puternic cu lumina alba/infrarosie (WL/IR) destinat iluminarii si detalierii tintelor, probabil de productie indigena, acesta fiind montat deasupra scutului tunului (similar M-48 Patton, Leopard 1 si altele). Acest proiector era detasabil; suspensie –6 bare de torsiune+8 amortizoare hidraulice.

Transmisie manuala Mitsubishi cu 5 viteze de mers inainte si una de mers inapoi, diferential, dispusa frontal, o premiera mondiala fiindca Type 61 a fost primul tanc la care transmisia era dispusa astfel. Datorita faptului ca transmisia era manuala, tancul era mai dificil de manevrat de catre un conductor neexperimentat, blindatele M-24/41 furnizate de catre SUA japonezilor fiind considerate de catre echipaje ca fiind „mult mai usor de condus”. Initial s-a prevazut ca transmisia Type 61 sa fie automata, primele doua prototipuri fiind prevazute cu transmisie suedeza fabricata de catre compania SRM, acestea avand convertizor de cuplu in doua trepte, insa au aratat deficiente in cursul testelor pierzand din putere sau blocandu-se des, intr-un final japonezii renuntand la ele. Au avut in vedere si transmisia de pe M-47/48, si aceasta automata, insa si-au schimbat optiunea datorita faptului ca erau mult prea complexe si complicate si deloc usor de montat/adaptat pe Type 61; senile echipate cu 6 role de sprijin dotate cu patine/bandaje din cauciuc si 3 role de intoarcere (per total, ambele senile, 12 roti motoare+6 role de intoarcere+8 amortizoare hidraulice independente). Rolele 1-2-6 erau echipate cu amortizoare hidraulice si bare de torsiune independente. Fiecare senila dispunea de o roata motoare dintata la partea fata, total 2 roti motoare per tanc, si de o roata motoare nedintata la partea spate, total 2 astfel de roti per tanc.

MITSUBISHI 12HM-21WT

Transmisia, foarte probabil, e inspirata de M-24 Chaffe si M-41 Bulldog; senilele aveau 55 cm latime; raza de virare la Type 61 era de 10 m; motor Diesel Mitsubishi 12HM21WT, 12 cilindri in V, 570 CP/2100 rpm, 29.600 cc/29,60L, greutate 2400 kg, injectie directa de combustibil in camera de ardere, raport putere-greutate 17,14 CP/t, racit cu aer, supraalimentat, doua compresoare. Motorul e dispus la partea spate a tancului si in caz de urgenta putea dezvolta maxim 604/650 CP, viteza maxima atingand 55 km/h pe sosea. Viteza Type 61 era mai mare decat cea atinsa de M-41/44,90 kmh si M-47/33,60 kmh; lungime cu tunul in pozitie de lupta 8,19 m; lungime fara tun 6,03 m; latime 2,95 m; inaltime 2,49 m; viteza maxima: pe sosea 45 km/h sau 55 km/h in caz de urgenta/pe drumuri neamenajate 30-32 km/h; tancul ajungea de la 0-200 m in 25 de secunde ceea ce-l facea foarte rapid. Expertii japonezi calculasera in anii *80 ca Type 61 accelera mai repede decat Leopard 1, acesta avand nevoie de 23,50 secunde pentru a parcurge 200 m, accelera mai repede chiar si decat prototipul M1 Abrams care avea nevoie de 29 de secunde pentru a parcurge 200 m. Faptul ca Type 61 putea accelera rapid a fost un atuu important in relieful montan nipon. Oricum, motorul Type 61 era mai puternic decat cel de pe M-41/410 CP, insa mai slab decat cel de pe M-47/660 CP; blindaj format din panouri de otel sudat, insa de-a lungul carierei operationale acesta a suferit numeroase modificari in vederea cresterii protectiei echipajului si adaptarii tancului la noile provocari sovietice conform unor surse, fara a exista si confirmare certa a acestor modernizari.

TYPE 61 GROSIME BLINDAJ

Blindajul avea urmatoarele grosimi: mantaua/scutul tunului 125 mm; partea frontala a turelei 40 mm, aceasta fiind inclinata la 60◦, fapt ce facea ca blindajul sa fie echivalent cu cel de 90 mm; lateralele frontale ale turelei 90 mm; partea superioara laterala a turelei 40 mm; partea superioara inferioara a turelei 60 mm; plafonul turelei 18 mm; spatele turelei 35 mm; blindaj frontal caroserie/coca 45 mm, acesta fiind inclinat la 30◦, ceea ce-l facea echivalent cu blindajul de 90 mm; lateralele caroseriei 30 mm; partea superioara a caroseriei 12 mm; spatele caroseriei 25 mm; aparatoarele suspensiei/senilelor –fata 35 mm/lateral 35 mm/spate 20 mm. Panourile laterale de protectie a caii de rulare erau demontabile insa nu exista certitudine ca acestea chiar au existat, posibil sa fi ramas doar la nivel de optiune. Interesant e faptul ca Type 61 era inferior ca blindaj majoritatii tancurilor de dupa 1960, si asta din cauza reducerii greutatii pentru a-l face adecvat reliefului predominant muntos. Cel mai probabil la momentul proiectarii sale, japonezii au luat in calcul tancul sovietic T-34/85 ca principal oponent pe baza experientei americane in Coreea, nu si pe cele care i-au urmat, insa aveau sa corecteze „eroarea” incepand cu Type 74.

TYPE 61 -COMPARTIMENTUL CONDUCTORULUI

Oricum, Type 61 era bine protejat impotriva armamentului usor de infanterie, insa era vulnerabil in fata noilor tancuri sovietice si a proiectilelor anti-blindaj folosite de acestea; turela e dispusa central fiind realizata din otel turnat. A fost dispusa central datorita tevii lungi a tunului, aceasta crescand semnificativ lungimea totala a tancului reducand manevrabilitatea; in spatele turelei se gasea un spatiu de stocare realizat din placi de otel dispuse pe bare metalice, aici echipajul depozita piese de schimb, echipamente si provizii, insa acest spatiu avea si rol de protectie in emisfera spate a turelei; autonomie pe sosea 200 km; armament: principal, tun calibrul 90 mm, proiectat local si dotat cu ascunzator de flacari in forma de T, acesta indepartand gazele de ardere in lateral miscorand astfel amprenta in IR/secundar, o mitraliera M1919A4 coaxiala cu tunul, calibrul 7,62 mm (aceeasi ca si pe M-41 Bulldog, travers 360◦, rata maxima de rotatie 24◦ secunda, operata manual sau electric-hidraulic, elevatie cuprinsa intre -9◦/+19◦, rata maxima a elevatiei 4◦ secunda. Pe Type 61 mitraliera M1919A4 avea raza maxima de actiune de 800 m si rata de foc de 550 proiectile/minut,rezerva interna fiind de 4150 de proiectile. Interesant e faptul ca japonezii incercasera sa obtina licenta pentru tunul de pe M-41, insa americanii i-au refuzat acceptand doar ca acestia sa-l studieze in vederea realizarii unei variante proprii. Un fel de copy-paste dar cu accept. Ca fapt divers, in 1960 tunul de pe M-47 Patton era inca fiabil).

TYPE-61 RASTEL PROIECTILE CALIBRUL 90 MM

Rezerva interna era de 18 proiectile dispuse intr-un rastel la partea spate a turelei, la care se adaugau un numar necunoscut de proiectile amplasate in turela –rezerva maxima probabila 50-60 de proiectile. Tunul era similar celui de pe M-48 Patton fiind proiectat local si fabricat de catre Japan Steel Works, tunul japonez fiind mai usor si avand teava mai lunga decat cel de pe M-47 (tunul deriva din M3 –versiunea antitanc a tunului antiaerian M1/M2/M3, calibrul 90 mm, acest tun dotand M-26 Pershing si M-36, fiind cunoscut drept M3A1 sau L-53. Tunul M3A1/L-53 in varianta japoneza, actionare manuala/electrica, putea trage cu toate tipurile de proiectile americane de calibrul 90 mm, precum: M71 HE, greutate 10,56 kg; M77 AP, greutate 10,61 kg; M82 APC, greutate 10,94 kg, viteza initiala a proiectilului 853 m/s; T-33 AP, greutate 10,91 kg, viteza initiala a proiectilului 853 m/s; M-304 HVAP, greutate 7,62 kg, viteza initiala a proiectilului 1021 m/s.Tunul putea penetra blindaj omogen inclinat la 30◦, de: 129 mm de la 457/460 m distanta cu proiectil AP M82;106 mm de la 1828-1830 m distanta cu proiectil AP M82; 119 mm de la 457/460 m distanta cu proiectil T33 AP; 109 mm de la 1828-1830 m distanta cu proiectil T33 AP; 221 mm de la 457/460 m distanta cu proiectil M304 HVAP; 156 mm de la 1828-1830 m distanta cu proiectil M304 HVAP. Pe M-48 Patton se afla versiunea T-39 a acestui tun, viteza de rotatie turela 24◦ secunda, elevatie cuprinsa intre -9◦/+19◦, rata maxima a elevatiei 4◦ secunda). Se spune despre acesta ca nu avea suficienta putere sa penetreze blindajul noilor tancuri sovietice T-72 –varianta americana, cea japoneza fiind considerata superioara. Desi tunul folosea munitia standard americana, japonezii au dezvoltat si ei proiectile calibrul 90 mm, precum M-318A1 AP-T, viteza initiala a proiectilului de fabricatie japoneza fiind de 910/914 ms (se pare ca tunul, in varianta japoneza, era capabil sa penetreze blindaj de: 218 mm cu proiectil AP/275 mm cu proiectil HEAT/45 mm cu proiectil HE, rata de foc fiind de 10-12-15 proiectile pe minut. Elevatia tunului la Type 61 era cuprinsa intre -10◦/13◦, viteza de rotatie a turelei fiind de 4◦ secunda/360◦.

TYPE 61 CAMUFLAJ 1978

Proiectilul autohton M-318A1 AP-T avea urmatoarele caracteristici: greutate totala proiectil 19,90 kg; lungime totala proiectil 94,20 cm; greutate proiectil 11 kg; lungime proiectil 36,40 cm;viteza initiala a proiectilului 910/914 ms; raza maxima de actiune 21 km; presiunea in camera de ardere 3,30 kg/cmp; penetra blindaj de: 189 mm de la 1000 m distanta, viteza initiala a proiectilului fiind de 910-914 ms/158 mm de la 2000 m distanta, viteza initiala a proiectilului fiind de 727 ms/129 mm de la 3000 m distanta, viteza initiala a proiectilului fiind de 635 ms. Tunul fabricat local apare in evidentele Agentiei Japoneze de Aparare incepand cu 26 aprilie 1961 sub numele de Type 61/L52, ghintuit si are urmatoarele caracteristici: lungime totala 4,73 m, 52 calibre, greutate totala 2,50 tone,greutate teava 1,15 tone, greutate scut tun aproximativ 750 kg, rata de foc 10-12-15 proiectile/minut); sisteme de protectie –pe fiecare parte laterala a turelei, stanga-dreapta, se gaseau cate 3 lansatoare de grenade fumigene sau incarcaturi chaff-flare, foarte probabil acestea au fost adaugate in anii de serviciu, cel mai probabil dupa 1970. Fiecare tanc avea cate 6 astfel de lansatoare/tuburi lansatoare, putandu-se lansa doua incarcaturi speciale IR si RL. Incarcatura IR realizeaza tinte false in infrarosu pentru perturbarea capetelor de dirijare a rachetelor antitanc si incarcatura RL creaza capcane cu dipoli pentru bruierea sistemelor radar de detectie, urmarire si dirijare a munitiei antitanc. Lansarea se executa automat sau manual de la unitatea de comanda si decizie care este sesizata de sistemul de avertizare si detectie –nu este clar cand au aparut aceste sisteme de protectie pe Type 61.

TYPE-61 COMPARTIMENTUL TRAGATORULUI

Dupa lansare prin arderea incarcaturii IR se realizeaza tinta falsa in IR, iar prin formarea norului de dipoli se realizeaza capcana pentru RL; la partea spate a turelei se aflau doua antene mari apartinand sistemului de comunicatii radio JAN/GRC-3Z/greutate 70 kg sau JAN/GRC-4Z/greutate 150 kg; nu avea protectie NBC si nu era echipat in vederea traversarii cursurilor de apa (in tanc, echipajul dispunea de complete de protectie NBC); variante tarzii puteau fi echipate la partea frontala cu o lama de excavator in vederea executarii de lucrari genistice –semi-ingroparea tancului, spre exemplu. Posibil sa fi avut si un dragor de mine, insa nu-i o certitudine; a avut, cu certitudine, urmatoarele variantele: Type 67 AVLB/Armored Vehicle Launching Bridge –pod mobil de asalt; Type 70 ARV/Armored Recovery Vehicle –tractor de evacuare si reparatii. Type 67 AVLB au fost doar 16 exemplare, inclusiv prototipul (unele surse mentioneaza doar 4 exemplare, putin probabil sa fe asa). Type 70 au fost doar 5 exemplare, inclusiv prototipul; nu s-a exportat datorita interdictiei de a vinde in strainatate echipamente militare de fabricatie autohtona, interdictie stipulata in Constitutia Japoniei (se stipuleaza in Articolul 9 din Constitutie, articol care limiteaza activitatile militare ale Japoniei la autoaparare. Japonia nu are voie sa-si dezvolte capacitatile ofensive, insa asta e un fapt interpretabil daca ne uitam la ce fac si ce au japonezii astazi –incep sa-si refaca flota de portavioane/portelicoptere, spre exemplu. Bineanteles, Hyuga e…distrugator, nicidecum portelicopter. BRAVO lor! Conform japonezilor, faptul ca n-au voie sa exporte echipament militar blocheaza pe scara larga dezvoltarea industriei sale militare. Sic! Oricum, si asta e o chestiune interpretabila, rata de crestere economica a Japoniei fiind de 2% anual, toate ramurile industriei, deci si ramura militara, aflandu-se pe un trend ascendent. Doar economia orasului Tokio, conform expertilor, este mai mare decat cea a…Canadei. UE are un deficit comercial urias cu Japonia, suma ridicandu-se la 30 de miliarde de dolari, fapt ce nemultumeste principalele cancelarii europene. Ca fapt divers, Armata Japoneza coopereaza cu NATO, cu deosebire in misiuni de mentinere a pacii, insa principalul aliat ramane SUA. Japonia are astazi un buget militar de 49,10-50 miliarde de dolari, 305.646 militari activi, 43,90 de milioane de cetateni apti pentru serviciul militar. Woow, noi putem doar visa la asa ceva, n-avem nici macar 2% din PIB, desi guristii nostri sustin contrariul! Astazi, Japonia tine ochii deschisi spre China si Coreea de Nord, detinand aproape 800 de tancuri, peste 3000 de vehicule de lupta blindate, 1600 de avioane, aproximativ 700 de elicoptere si peste 130 de nave). Le vom diseca pe rand in urmatorul capitol, incepand cu prototipurile Type 61 si terminand cu AVLB si ARV. Va urma…