M-8 Bufford
Cum americanii nu sunt romani, si chiar au generali si oficiali militari in adevaratul sens al cuvantului, cu toata austeritatea ofiterii americanii stiu sa-si promoveze dotarea armatei. Astfel desi cu bani mai putini, armata americana vede mobilitatea ca unul dintre principalele atuuri in razboaiele viitorului si capacitatea de putea transporta pe calea aerului tehnica de lupta, una dintre principalele caracteristici ale unui razboi ultra-mobil, asa ca se gandesc foarte serios la dezvoltarea unui nou vehicul cu mare putere de foc dar si capabil sa fie trasportat pe calea aerului.
Un nou tanc, dar un tanc usor, se pare ca au in vedere strategii americani si se doreste ca acest nou program sa fie finantat cu prioritate pentru a asigura sprijinul Infantry Brigade Combat Teams din cadrul XVIII Airborne Corps. Competitia se va desfasura pe maxim doi ani, fiind evaluati pana la 140 de candidati iar competitia finala putandu-se reduce la maxim 10 finalisti, atat vehicule pe senile cat si pe roti. Se au in vedere vehicule existente si nu se vor mai face noi dezvoltari, data fiind agresivitatea termenului limita…
Problema in cazul trupelor parasutate, si aceasta problema este valabila de la infiintarea acestor trupe de elita, consta in faptul ca inamicul va fi aproape intodeauna mai bine inarmat decat parasutistii, mai ales pe latura de armament greu: tunuri si tancuri.Acest tanc va trebui sa fie aerotransportabil si sa fie capabil sa reziste la dispozitive explozive improvizate, in urma lectiilor trase din razboaiele din Irak si Afganistan, la proiectile perforante cal 14,7mm cu blindajul de baza, si in acelasi timp sa aiba o putere de foc ridicata si precizie, pentru a suplini lipsa sprijinului aerian si atacurile ineficace ale aviatiei, care nu este intotdeauna la dispozitia infanteriei. Un astfel de tanc, in limitele de greutate, trebuie sa fie usor transportat de C-130 (cate unul,), C-141 (cate 2), ajungand ca un C-17 sa poata transporta 3 astfel de tancuri iar un C-5 chiar si 5 bucati.
Una dintre posibilitati ar fi Mobile Gun System M1128 cu tun calibrul 105mm de la General Dynamics Land Systems, care in esenta nu este altceva decat un Stryker dotat cu tun, dar care ar avea nevoie, pentru a se inscrie in cerintele armatei SUA, de o crestere a protectiei balistice si de o intarire a trenului de rulare, care oricat ar fi de 8×8 nu se compara cu senilele.
Trupele aeropurtate americane si-au scos din uz tancul usor M-551 Sheridan in anul 1997, dar noile realitati au dovedit ca acest lucru trebuie rapid remediat, mai ales daca tinem cont de traditia si istoricul trupelor aeopurtate americane, divizile 82 si 101 fiind printre cele mai galonate mari unitati ale US Army. Sheridan a fost un proiect inovator de tanc usor (doar 15 tone) cu blindaj de aluminiu, amfibiu, dotat cu un tun impresionant de cal. 152mm, capabil sa lanseze si rachete ghidate MGM-51 Shillelagh. Insa electronica complicata si numeroase probleme, cum ar fi rezistenta slaba a blindajului, fisurile aparute pe suportii tunului in urma tragerilor repetate, operarea complicata a munitiei, acuratetea slaba a tunului, au facut din el un tanc dificil de operat.
Necesitatea unui tanc usor nu poate fi pusa sub semnul intrebarii atat timp cat degeaba trimiti trupe aeropurtate in zona de lupta, daca aceastea pot fi oprite sau date peste cap de cateva companii de tancuri inamice. Asa cum infanteria marina americana are in dotare tancuri pentru sprijinirea trupelor proprii si angajarea tancurilor inamice in lupta directa, si trupele aeropurtate resimt nevoia unui mijloc blindat dotat cu o arma de calibru mare pentru sustinerea inaintarii sau angajarea in lupta a blindatelor inamice.
De altfel, o competitie de inlocuire a tancul Sheridan a avut loc in anii ’80, denumita AGS (Armored Gun system) insa ea s-a incheiat abrupt, desi in 1992 a fost ales castigator unul dintre cei 3 candidati care erau la acea data: United Defense CCV-L, Cadillac Gage Stingray si Teledyne Vehicle Systems Expeditionary Tank. O a doua competitie, Future Combat Systems, s-a desfasurat intre 1999 si 2009, soldandu-se cu un rezultat similar cu prima, dupa depasiri de costuri si rezultate mediocre din punctul de vedere al armatei SUA.
Primul dintre design-uri, tancul expeditionar, a pornit de la cererea armatei SUA de a avea un tanc usor aerotransportabil cu Hercules C-130, ca parte a conceptului HTLD (High Technology Light Division) care prevedea cresterea puterii de foc a fortelor echipate cu armament usor, concept care a fost asociat cu carnetul de sarcini AGS (Armored Gun System). Primele faze au fost executate intre 1982-1984, rezultand un sasiu prototip si turela aferenta, urmata de testarea sasiului in Nevada si integrarea acestuia cu turela in 1985, cand in aprilie a avut loc prima prezentare publicului la US Army Armor Conference la Fort Knox. Pe langa turela externa, tancul expeditionar s-a remarcat prin panta frontala foarte inclinata si sectiunea superioara plata, adapostind un singur compartiment blindat de mici dimensiuni pentru echipaj, aflat in partea din spate a vehiculului, dar si prin suspensia cu bare de torsiune si pivoti hidropneumatici, pentru amortizarea socului parasutarii.
Armamentul era compus dintr-un tun ghintuit cu recul redus M35 de 105-mm/L52 in turela EGT, cu autoincarcare revolver cu 9 proiectile si o mitraliera ne-coaxiala M240 de 7,62mm, ambele arme avand probleme de acuratete, mai ales tunul aflat in turela ne-stabilizata, dar si probleme de operare, in special a autoloaderului. Rezerva suplimentara de 26 de proiectile de 105mm ale tunului era stocata intr-un container din spatele caroseriei, dar pentru incarcarea tunului la epuizarea celor 9 lovituri din autoloader, cat si pentru depanarea unui eventual blocaj, era necesar ca echipajul sa iasa afara, fiind expus la focul de arme usoare. Punctul forte al vehiculului era electronica foarte avansata: computer de control tragere digital M21, telemetru laser AN/VVG-2, sistem de termoviziune AN/TAS-4, periscop cu intensificator AN/VVS-2 (V) pentru sofer, in conditii de vizibilitate redusa. Protectia, pentru capsula echipajului aflata in partea din spate a vehiculului (care reduce vizibilitatea frontala), este asigurata de blindaj din otel de mare duritate si fuste laterale de protectie, expandabil cu placi suplimentare si ERA care pot fi montate in teren, cu unelte obisnuite.
Desi United Defense CCVL a fost considerat castigator al competitiei in 1992, tancul expeditionar fiind depunctat pentru cele 2 tone in plus (19 tone masa totala la un motor Cummins VTA-903T Diesel V8 de 495CP si o transmisie automata General Electric HMPT-500) si 300mm mai inalt fata de castigator, conceptul a continuat sa fie sustinut de Teledyne pana in 1996 sub denumirea de DFSV (Direct Fire Support Vehicle), la un pret aproximativ de 4,5 mil.$ bucata, cand s-a renuntat in favoarea implicarii turelei EGT (External Gun Turret) in programul Stryker MGS.
Tancul usor Stingray, al Cadillac Gage, a fost dezvoltat ca initiativa privata, fiind destinat exportului, dar a participat si la competitia AGS, deoarece, la aproape 22 tone era si aerotransportabil de C-130 Hercules sau avioane echivalente. In 1985 a fost finalizat primul prototip iar in 1988 a inceput sa intre in serviciul armatei regale a Tailandei, care a comandat 106 exemplare.
Stingray a fost dotat cu multe componente comune cu alte studii ale Cadillac Gage, cum ar fi turela (actionata electro-hidraulic) si tunul stabilizat ghintuit de 105mm (8 proiectile incarcabile manual depozitate in turela, restul de 24 in corpul tancului) cu recul redus derivat din britanicul L7A3 (similar cu al M1 Abrams) identice cu cele instalate pe Cadillac Gage V600 Commando, dezvoltat aproximativ in aceeasi perioada.
Turela a fost special dimensionata sa poata fi montata si pe tancurile M-41 Walker-Bulldog si M-551 Sheridan (AGS Sheridan), ca si modernizare a vehiculelor respective daca US Army ar fi cerut-o. Tot componente standard, pentru reducerea pretului si a costului de intretinere au fost motorul Detroit Diesel 8V-92TA diesel de 535CP, transmisia, suspensiile si senilele.
Ca si protectie pentru echipajul de 4 persoane, blindajul frontal de baza al Stingray rezista la lovituri perforante de pana la calibrul 14,5mm, dar se pot monta si placi de blindaj aditional, iar Stingray II propune in pachetul de baza o crestere a blindajului. Tancul dispune si de o mitraliera de cal.7,62 coaxiala dar si de una de 12,7mm M2 Browning montata pe partea superioara a turelei, la accesul comandantului.
Stingray II, neintrat in productie de serie, are raza de actiune crescuta cu 40km, atinge viteza maxima de 48km/h pe teren accidentat si are un nou motor de 550CP. Dispune de 2×8 lansatoare de grenade fumigene si de un sistem de vedere zi/noapte-termic Hughes Hire (Hughes Electronics) pentru ochitor, in timp ce pentru comandant exista 7 periscoape diferite precum si un monitor care afiseaza imaginea pe care o vede tragatorul. Tot la aceasta versiune blindajul rezista la proiectile de pana la 23mm perforante.
Iar ultimul design, cel care a si castigat competitia desi aceasta nu s-a tradus in productie de serie, este United Defense CCVL/M-8 Bufford (denumirea de dupa 1996, cand a fost anulat programul AGS) al carui prim prototip XM8, dintr-un total de sase, a fost finalizat in 1985. XM-8 trebuia sa preia rolul vehiculelor Humvee echipate cu rachete TOW in cadrul 2nd Armored Cavalry Regiment si a tancurilor Sheridan ale 82nd Airborne Division, insa dupa anularea comenzii in 1997, rolul sau a fost preluat recent de Stryker MGS.
M-8 Bufford, la cele 20t cu blindaj de baza aluminiu-otel (nivel1, putand ajunge la 22t cu nivel 2 sau 25t maxim blindaj nivel 3) poate adauga blindaj modular de titan sau placi ERA, ajungand la rezistenta frontala maxima contra proiectilelor de 30mm. Foloseste un motor de 550-580CP Detroit Diesel 6V-921°, putand atinge 48 km/h pe teren accidentat si avand un raport CP/tona de 32 pentru varianta cu nivel1 de blindaj.
Tunul complet stabilizat M68A1 de 105mm sau Rheinmetall XM35 este incarcat automat de un sistem cu o rezerva de 19-21 proiectile (restul rezervei fiind stocate langa sofer), care pot fi trase intr-un ritm de 12/minut, sau incarcate manual in az de urgenta, iar controlul focului este similar cu cel al M1A2 Abrams. Echipajul de 3 persoane poate opera si o mitraliera coaxiala de 7,62mm precum si una de 12,7mm instalata la trapa comandantului. Compartimentul munitiei se pare ca nu a reactionat foarte bine in testarea la lovituri de arme antitanc.
Sasiul acestui tanc a fost destinat si pentru sistemul antitanc LOSAT (Line-Of-Sight Anti-Tank), iar o varianta simplificata a fost conceputa de Vickers sub denumirea de VFM 5, tot pentru export insa fara succes.
Un ultim studiu pentru M-8 a fost Future Combat System, in cadrul caruia s-a dezvoltat in continuare tehnologia M-8 pe mai multe directii: propulsie hibrida electrica, senila din banda, blindaj ceramic/compozit, tehnologie de vedere pe timp de noapte de generatia a 2-a, digitalizare, tun de 140mm XM-291 cu autoloader si deservirea de un echipaj de 3 oameni. Totul sub denumirea “Thunderbolt” Armored Gun System (Block II).
Video M-8:
http://www.youtube.com/watch?v=8Yqxr3tqtog
Video Commando Stingray:
http://www.youtube.com/watch?v=zrw20j0ga6Q
Video tancul expeditionar:
http://www.youtube.com/watch?v=n2siWmcIyXY
Video Vickers/FMC VFM5
http://www.youtube.com/watch?v=V4ikd62dy24
Sa nu uitam ca VDV-ul rusesc, are in dotare astfel de tancuri, care in cazul rusilor sunt si amfibii (celebrul PT-76 pentru desant maritim). Rusia, care are o foarte lunga traditie in trupele de parasutisti, si-a dotat aceste unitati cu masini de lupta pe senile si roti, inclusiv tancuri usoare, si mai mult decat atat, a facut din dotarea acestor trupe o prioritate deosebita in fata celorlate unitati ale armatei.
De asemenea, putem concluziona, ca dupa masa specifica a acestor tancuri aerotransportabile, cele 16-18tone si blindajul specific le incadreaza in zona MLI-urilor usoare, similar cu MLI-84M Jderul romanesc, diferenta facand-o gura de foc, care isi gaseste echivalent la aceasta masa doar in cadrul vehiculelor de provenienta sovietica/ruseasca: BMP-3 (19 tone masa si tun de 100mm 2A70), BMD3 respectiv BMD-4M (13-14 tone, cu aceeasi turela de BMP-3)
MLI-urile moderne cu capacitate de foc similara sunt pe la 30-34t, asa cum este cazul CV-90/120T, WPB Anders-ului polonez sau chiar al PL-01 care cu echipare si protectie maxima ajunge la 40 de tone, ceea ce le face aerotransportabile doar cu aerobuze de mare capacitate, nicidecum cu C-130 Hercules.
Americanii si rusii au dreptate in privinta dotarii trupeleor aeropurtate cu mijloace de foc grele si mobile, ce nu inteleg eu este coma intelectuala a unora de pe la noi care sunt absolut convinsi ca viitorul armei tancuri s-a terminat si se intreaba ca orice om care habar nu are despre ce vorbeste, ce ne mai trebuie noua romanilor tancuri?!
Surse:
http://www.combatreform.org/lighttanks.htm
http://www.uniteddefense.com/pr/pr_20031006c.htm
RomaniaMilitary Productions
(AKA: George Taslauanu & Marius Zgureanu)