Da stimați cititori a venit timpul să trecem în revista noastră de front încă un militar de excepție și primul marinar al seriei având în vedere că relativ recent am sărbătorit ziua marinei. Am sărbătorit desigur un kitsch cu deități precreștine grecești lângă popi colaboratori ai securității și ușor eretici.
Am sărbătorit ceea ce mie personal îmi era teamă, încă un an al marinei. An în care dotarea forțelor navale a rămas iarăși la nivel de PowerPoint după un fiasco la nivel multianual denumit de noi aici pe site „Epopeea Corvetelor”. În lipsa existenței a ceva palpabil în materie de dotare, am primit promisiunea că și în anii trecuți, că dotarea „va fi”. Vor fi deci submarine, corvete și multe altele că vorba uncheșului Sam: „Talk is cheap ” și ca să rezum mioritic, să dea Dumnezeu să le vadă copiii noștri cândva la Constanța.
Din aceste motive și nu numai, am socotit obligatoriu să vă prezint și o epocă în care în rândul marinei s-a putut și altceva, totul prin efortul unor militari care au lăsat ceva după ei, nu doar pe hârtie.
Povestea familiei Koslinski, familie de origine poloneză începe undeva în secolul al 19-lea cu Alexandru I. Koslinski, tânăr ofițer al armatei Imperiale Ruse. La cererea domnitorului Barbu Știrbei este detașat în Muntenia și ajută la organizarea primelor contingente de artilerie călăreață. La scurt timp demisionează din armata Imperială Rusă și devine ofițer al Armatei Române. În perioada lui Cuza, tânărul căpitan Al. Koslinski devine ofițer de bază, instructor de artilerie și în perioada lui Carol Întâiul participă la Războiul de Independență și ulterior ajunge la gradul de colonel. Este avansat general de brigadă și trecut în rezervă. Fiul său, Emanoil Koslinski este educat în Imperiul Austro-Ungar, mai apoi la București și se înrolează voluntar în Marina Regală Română. Este trimis la școlarizare în Franța la școala navală de la Brest. Participă și el la Războiul de Independență executând primul baraj de mine românesc pe Dunăre. Emilian Koslinski ajunge la gradul de contraamiral și comandant al Marinei Regale Române.
Fiul său cel mare Gh. Em. Koslinski este cel căruia ii dedicam acest articol fiind părintele armei submarin în România. Deși a treia generație a familiei număra mai mulți ofițeri (colonel, arma vânători de munte Emanoil Koslinski, născut în 1891 și general, arma artilerie, Alexandru Koslinski născut în 1893 ), VAm (r). Gheorghe Em. Koslinski lasă în urma sa pionieratul și existenta armei submarin în Marina Regala Română.
Gheorghe Emanoil Koslinski s-a născut la 20 mai 1889 la Galați. Având în vedere statutul familiei și posibilitățile financiare, are parte de o educație aleasă. Urmează cursurile liceului din localitate apoi este admis la Școala Fiilor de Militari din Iași. Este admis la școala navală din Brest și devine absolvent, apoi se perfecționează la școala de aplicație navală, tot în Franța. Întorcând-se în România în anul 1910, este încadrat în Marina Regală Română. Fiind vorbitor al mai multor limbi străine, este trimis în 1911 să studieze în Italia noile tipuri de nave torpiloare. În 1912 locotenentul Gh. Em. Koslinski este îmbarcat pe crucișătorul Elisabeta și execută o misiune la Constantinopol. În 1913 este numit la comanda vedetei fluviale „Walter Mărăcineanu ”. Proaspătul căpitan participă în 1916 la Primul Război Mondial în calitate de comandant al portului Cernavoda, apoi comanda un detașament de infanterie marină în zona operativă Giurgiu.
După război, în 1920 lt-comandorul Koslinski este trimis în Franța unde se specializează pe arma submarin înțelegând în profunzime importanța acestei arme și faptul că Marina Regală avea nevoie de asemenea echipamente. Din acest punct începe o muncă asiduă care se va finaliza cu cele trei submarine sub pavilion românesc, o performanță care nici până în prezent, anno domini 2023 nu am reușit să o egalam. Revenit în țara în, se adresează Regelui Ferdinand și acesta îl numește în funcția de adjutant al sau în 1922 până în 1926, un an înaintea morții suveranului. Începând cu 1927 până în 1931 căpitan-comandorul Koslinski este numit Președintele comisiei tehnice de supraveghere a construcției primului submarin românesc, „NMS Delfinul” și a unei nave-baza pentru flota, „NMS Constanța”. Dovedește o abilitate de relaționare diplomatică extraordinară în acest context. Este avansat la gradul de comandor în 1929. În 1933 primește comanda escadrilei de distrugătoare, cea mai importanta funcție operativă a Marinei Militare.
În 1938 este avansat de către Regele Carol al II-lea la gradul de contraamiral și primește comanda Diviziei de Dunăre. Tot în 1938 insistă pe lângă Rege și primește aprobarea construcției la Galați a încă două submarine românești, convingând-l și pe Carol al II-lea de necesitatea absolută a acestui tip de nave în orice conflagrație viitoare. Tot în 1938 începe și construcția celor două nave. Aș dori să subliniez aici că desigur nu era singurul ofițer de marină română care înțelegea necesitatea armei submarin, și nici unicul artizan al dotării cu această armă. Rețin însă în sarcina amiralului extraordinara abilitate de a gestiona atât orgoliile unor politicieni cât și ale unor militari astfel încât aceste proiecte nu doar să existe conceptual dar să fie puse și în operă. Și asta nu este puțin lucru.
Profesionist desăvârșit, profilul prin excelență al organizatorului militar, este unul din puținii colaboratori a lui Carol al II-lea pe care Mareșalul Ion Antonescu nu doar că ii apreciază dar îl și cooptează în guvernul său, servind ca subsecretar de stat pentru marină. O scurtă paranteză aici, la vremea respectivă ministerul apărării era împărțit pe subsecretariate de stat, similar structurilor militare SUA. Prin urmare fiecare categorie de forțe, dacă folosim denumirea din prezent, avea un subsecretariat de stat, funcția de secretar de stat fiind cea mai importanta pentru categoria respectivă. Din acesta funcție asigura respectarea termenelor date șantierului naval Galați si asista la lansarea la apă a celui de-al doilea submarin construit in România, NMS Rechinul.
Din rațiuni medicale în 1941 contraamiralul Gh. Em. Koslinski trece rezervă. Este numit comisar al Guvernului pe lângă șantierele navale Galați, Antonescu având deplină încredere în capacitățile sale organizatorice dovedite supervizând astfel armarea celui de-al treilea submarin, NMS Marsuinul.
În 1945 este avansat în rezervă la gradul de viceamiral având în vedere aportul său la dezvoltarea marinei militare în deosebi arma submarin, anul 1945 însemnând 3 submarine funcționale sub Tricolorul Românesc. Se pensionează definitiv în 1946, lăsând în urmă să o dezvoltare fără precedent în istoria României a marinei militare, păstrând desigur proporțiile unui stat precum România din acea epocă.
Submarinele NMS Rechinul si NMS Marsuinul.
Pentru comuniști Koslinski prezenta o amenințare pe mai multe planuri, ca descendent al unei familii aristocratice, ca fost adjutant al Regelui Ferdinand Întregitorul, militar de carieră format în Franța, apreciat si decorat în repetate rânduri de Carol al II-lea, respectiv subsecretar de stat în guvernele lui Antonescu.
Este arestat în 1948 pentru „crime de război” și condamnat la doi ani de închisoare pentru că a făcut parte din guvernele lui Antonescu. Este încarcerat la Aiud unde este supus regimului brutal de detenție si este ucis prin înfometare.
Deși m-am întrebat dacă să reproduc detaliile sau nu, cred ca este datoria mea să ofer o imagine a urii de care au fost în stare conaționali de-ai noștii, căci cei care au aplicat un asemenea regim au fost români din păcate așa cum si Țuțea ne-a amintit, și au făcut asta sub mâna omniprotectivă a ocupantului sovietic.
Conform lui Constantin D. Nicolescu în lucrarea „Calvarul neamului românesc după 23 august 1944”, Editura Polirom, 1993 relatările cu privire la VAm(r) Em. Gh Koslinski sunt de o brutalitate extraordinara:
„Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufleteşti, reuşise să-şi înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în faţa medicului şi obţinuse astfel săptămânal câte o linguriţă de sirop tonic”
„Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult şi atunci camarazii lui de celulă, revoltaţi de starea în care ajunsese, au reuşit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Pentru mai multă siguranţă, ca lucrurile să se desfăşoare aşa cum se plănuise, urma să fie însoţit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicateţea sa sufletească, ar fi renunţat să execute hotărârea ce se luase”.
„Când, ajuns în faţa medicului care, cu nasul în registru, îl întrebă ca de obicei ce are, Kossu, încurajat de camaradul său, nu a răspuns nimic, ci şi-a dezbrăcat numai macferlanul, rămânând în faţa medicului în pielea goală. Şi când surprins că nu a primit nici un răspuns, medicul a ridicat ochii din registru şi a văzut fantoma ce stătea în faţa sa, s-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu şi s-a îndurat să-l bage în infirmerie”
Fiind trimis la infirmeria închisorii, a mai supraviețuit 10 zile. Pe 30 aprilie 1950, VAm(r) Gh. Em. Koslinski părintele armei submarin din Marina Regală Română moare pe un pat de așa zisă infirmerie cu scânduri similar celor de la Auschwitz.
Din relatările cardinalului Iuliu Hossu:
„sărmanul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamă a ajuns la vreo 20 de kg si greu îl mai puteai privi. Intr-o seara, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud. Mort de foame!”
De parcă asta nu a fost destul socotesc de asemenea datoria mea să vă prezint cinismul acestor indivizi si ce se comunica aparținătorilor:
Telegramă
Doamna Koslinski Elena, născută Panaitescu, Bucureşti, Bulevardul Ana Ipătescu nr. 41.
Comunicăm: soţul Dvs. Koslinski Gheorghe decedat 30 aprilie 1950, suferind de congestie pulmonară.
Directorul Penitenciarului Aiud, Farcaş Alexandru
Nr. 5.203/1950
Extras din „Viața politica in documente -1950” -pag 123 – Arhivele Naţionale ale României
Aici se încheie din păcate în mod incorect, injust si tragic de o barbarie imposibil de ințeles povestea unuia din cei mai decorați ofițeri de marină, distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler şi ofițer, Medalia „Avântul Țării din 1913”, Ordinul „Steaua României” cu spade şi panglică de „Virtute Militară”, „Crucea Comemorativă 1916-1918”, Medalia „Victoria”, „Crucea de Război”, „Palme dOr”, „Semnul Onorific de 25 de ani de serviciu”, „Legiunea de Onoare” clasa a IV-a, „Sfântul Sava” clasa a III-a, „Restituția” clasa a III-a, „Soarele Răsare” clasa a III-a, „RoseBlanha” clasa a III-a, „Sfântul Simeon” clasa a IV-a, si „Coroana Italiei” clasa a III-a.
Din păcate însă nu se încheie în 1950 drama familiei, pentru a face o nedreptate să țină mai mult decât o generație, așa cum serviciul familiei Koslinski dedicat României a fost de 4 generații, fiul VAm (r) Gh. Em. Koslinski, cpt. Niculae (Nicolae) Koslinski născut in 1921, ofițer de marină participant la luptele navale de pe Marea Neagră în al doilea Război Mondial a fost dat afară în 1951 din Marina Militară pentru „origini nesănătoase” si este apoi angajat ca topograf. Publică în acest timp materiale cu privire la istoria navală, iar după 1990 primește o minima reparație, dacă poate cineva să repare o nedreptate de jumătate de veac, este avansat în rezervă succesiv până la gradul de comandor și va îndeplini funcții în cadrul Comisiei de Heraldica respectiv secția de istorie navală a Ligii Navale Române.
Ca de fiecare dată, nu am căderea să pun concluzii. De fiecare dată când cercetez personalități extraordinare ale României exterminate la începutul epocii comuniste nu există să nu mă uimească ceea ce au fost în stare alți români să facă la ordinul ocupantului sovietic. Îmi exprim doar un profund respect pentru acești oameni si serviciul lor de neclintit în slujba țării, participând la toate războaiele purtate de România timp de un secol și jumătate.
Ma semnez al vostru lt(rez)
Bibliografie:
Niculae Koslinski, Familia Koslinski din România, extras din Arhiva Genealogică, III (VIII), Iaşi, 1996.
Constantin D. Nicolescu, Calvarul neamului românesc după 23 august 1944, Editura Polirom, 1993.
Simona Odobescu, Contraamiralul Emanoil Koslinski, scurtă biografie aflată în Arhivele Muzeului Militar Naţional.
https://historia.ro/sectiune/portret/cum-a-murit-de-foame-la-aiud-amiralul-care-a-585272.html
https://amnr.defense.ro/webroot/fileslib/upload/files/Aparitii_editoriale_pdf/21_Armata_societatea_civila.pdf – ARMATA ROMÂNĂ ŞI SOCIETATEA CIVILĂ – studii şi comunicări prezentate la sesiunea ştiinţifică dedicată Zilei Arhivelor Militare şi aniversării a 92 de ani de la înfiinţarea Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice şi a 145 de ani de la înfiinţarea Serviciului Istoric al Armatei
http://www.cultuleroilor.ro/wp-content/uploads/2017/11/Romania-eroica-1-62-2021.pdf – Pag 34, Familia Koslinski.
KOSLINSKI, Nicolae , Capitan Comandor (r) & Comandor (r) Raymond Stanescu – Marina romana in al II-lea razboi mondial (volumul 3, 1944 – 1945) -1998
https://www.yadvashem.org/yv/pdf-drupal/en/report/romanian/1.12_Postwar_Trials_%20revazut_gina.pdf