Continuam „zborul” cu He-177, primul prototip, V-1…
Ei bine, primul prototip a zburat pentru prima data pe 19 noiembrie 1939, la doar 7 luni dupa britanicul Short Stirling (cvadrimotor, 14 mai 1939) si la trei saptamani dupa Handley Page Halifax (cvadrimotor, 25 octombrie 1939). De asemenea, Greif a zburat inainte de americanul B-24 Liberator (cvadrimotor, 29 decembrie 1939) si in urma B-17 Flying Fortress (cvadrimotor, 28 iulie 1935). Multi istorici sunt de parere ca Grifonul ar fi putut sa-si intinda aripile cu mult inainte de „inamicii” sai RAF si USAF, insa ambitiile RLM, cu deosebire capacitatea de a executa bombardament in picaj la unghi de 60◦, au facut ca acest proiect sa devina complex si plin de hibe, basca intarzierile de rigoare. Si da, asa a fost, fiindca cerinta bombardamentului in picaj a innebunit proiectantii de la Heinkel, acestia trebuind sa prevada primul prototip, V-1, cu frane aerodinamice mari sub aripile principale, inclusiv flapsuri Fowler ce reduceau viteza la aterizare, ceea ce a afectat drastic performantele de zbor si a crescut greutatea aeronavei –pe planseta, Proiect 1041 nu era prevazut cu toate acestea.
Proiectantii au stiut ca aeronava va fi serios afectata, datorita motoarelor si a ideii idioate de bombardament in picaj cu un bombardier greu, insa n-aveau ce face (ei bine, cativa ani mai tarziu, si britanicii au realizat ca Grifonul e un mare fas atunci cand l-au testat in zbor. Unul dintre pilotii de test britanic care l-au zburat a spus, citez: „Cererea de a bombarda in picaj cu un monstru ca He-177 a fost ridicola”). Si mare dreptate avea! Pilotii germani au stiut asta inca de la inceput, faptul ca l-au poreclit deloc magulitor e o dovada incontestabila…
Ei bine, ideea transformarii Proiect 1041 in bombardier in picaj i-a venit lui Ernst Udet in momentul prezentarii de catre Heinkel a machetei acestui proiect pe 5 noiembrie 1937. Ernst Udet considera ca bombardamentul in zbor orizontal are acuratete scazuta, multi ofiteri superiori din Luftwaffe fiind de acord cu aceasta idee, multi dintre acestia avand experienta Razboiului Civil din Spania. Aici, Ju-87 Stuka, bombardier in picaj, a distrus mult mai eficient tintele decat clasicele Do-17 si He-111, avand si un consum mai mic de bombe per tinta. Experienta Legiunii Condor in Spania a fost definitorie pentru hotararea lui Ernst Udet, intarindu-i acestuia convingerea ca bombardamentul in picaj aduce precizie, eficienta si costuri reduse fata de bombardamentul clasic in zbor orizontal. Daca Ju-87 putea, de ce n-ar putea si He-177? Ei bine, nu putea, asta avea sa coste scump proiectul asa cum vom vedea in randurile care urmeaza…cerinta de a executa bombardamente la unghi de 60◦ nefiind niciodata rezolvata pe deplin de prototipuri, aeronavele de pre-productie si cele de serie.
HE-177 A-1
Desi dotarea unor exemplare de He-177A-1/A-3/A-5 cu vizoare de bombardament din seria Carl Zeiss Lotfernrohr-7/Lotfe-7, similar celui american Norden, a adus precizie in bombardamentul orizontal, problemele tehnice au ramas ducand la o cariera operationala preponderent negativa. Ca fapt divers, la Lotfe-7C, CEP era de 20-30 m, bombele fiind largate la altitudini cuprinse intre 3000-4000 m. Mai multe detalii despre Lotfe-7 vedeti aici: https://www.rumaniamilitary.ro/tag/lotfernrohr-7. Ca fapt divers, greutatea mult prea mare a He-177 a pus infinite probleme, un bun exemplu fiind schimbarea rotilor la trenul de aterizare principal. Cei de la Heinkel au fost nevoiti sa proiecteze un cric special capabil sa ridice 12 tone, operatia durand doua ore cu mecanici experimentati).
V-1, primul din cele 8 prototipuri, a zburat pentru prima data pe 19 noiembrie 1939 la Rostock-Marienehe, la doua luni dupa izbucnirea razboiului in Europa, si a avut numarul de fabrica 177.0001, acest prim prototip fiind motorizat cu DB-606, motor care, din pacate pentru Luftwaffe, asa cum mentionam in capitolul anterior s-a dovedit a fi un fiasco, fiind nesigur si predispus la incendii in exploatare. Prototipul nu a fost inarmat si nu s-a ridicat la nivelul cerintelor RLM, la mansa aflandu-se Diplomat-Inginer Locotenent Carl Francke, la acea data seful pilotilor de test din cadrul Centrului de Testare de la Rechlin (Francke, din cate se cunoaste, a participat activ la testarea bombardierului Ju-88, cunoscut drept Schnellbomber/Bombardier de mare viteza.
Pe 1 septembrie 1939, la izbucnirea WW II in Europa, Luftwaffe avea doar 12 astfel de aeronave, intrarea lor precipitata in inzestrare fara a fi suficient testate datorandu-se lui Goering, acesta cerand imperios doar cu un an in urma directorului Junkers, Dr.Heinrich Koppenberg, citez: „Si acum construiti-mi o flota puternica de bombardiere Ju-88, si asta in cel mai scurt timp posibil”. Primele Ju-88, 4 la numar, ajung la Erprobungskommando 88 aflat sub comanda Staffelkapitan Hauptmann/Capitan Helmut Pohle, bun prieten cu Francke, escadrila de Ju-88 fiind cunoscuta initial drept 1 Fliegerkorps/KG-25 -Luftflotte 2, din septembrie devenind 1/KG-30, liderul acesteia fiind Locotenent Walter Storp, escadrila fiind bazata la Westerland/Insula Sylt-Marea Nordului/Germania, misiunea acesteia fiind atacarea Royal Navy. Interesant e faptul ca seful Luftflotte 2, Hellmuth Felmy/1 februarie 1939-12 ianuarie 1940, s-a opus introducerii premature in dotare a Ju-88 si folosirea acestuia in misiuni, scriind chiar si o scrisoare Inaltului Comandament de la Berlin indemnand la „prudenta” si”rabdare”.
N-a avut castig de cauza, Generalfeldmarschall Goering ramanand impasibil la cererea subordonatului sau cerand o flota puternica de Ju-88. Felmy avea mari dubii, si asta pe buna dreptate,aeronava era noua iar echipajele insuficient pregatite –in mare parte, acestea zburand nu cu mult inainte Do-18, hidroavion, ceea ce presupunea o cu totul alta filozofie a Zborului. In intimitatea conducerii Luftwaffe, noul bombardier a fost rebotezat Wunderbomber/Bombardierul Miracol, asta din motive evidente. Insa n-avea sa dureze mult, Ju-88 urmand sa-si merite porecla in urma atacului asupra portavionului britanic HMS Ark Royal/91, atac la care, conform marturiei sale, a participat si Carl Francke. Haideti sa derulam un pic filmul atacului pentru a vedea intreaga tarasenie, fiindca dupa asta, bombardierul Ju-88 si-a meritat porecla de Wunderbomber/Bombardierul Miracol!
Dimineata zilei de 26 septembrie 1939, o dimineata cetoasa deasupra Marii Nordului…Trei hidroavioane de recunoastere Dornier Do-18D apartinand Kustenfliegergrouppe -506/KGr-506, unitate care din toamna lui 1941 va fi reechipata cu Ju-88 si trimisa in Finlanda pentru a se ocupa de sectorul nordic al frontului rusesc –decoleaza din Harnum/Insula Sylt in misiune de patrulare deasupra Marii Nordului.
Ju 88A
La ora 12.00, unul dintre observatorii de pe Do-18, observa un portavion si doua nave grele, erau portavionul HMS Ark Royal si cuirasatele HMS Rodney si HMS Nelson, ulterior fiind observate si distrugatoarele de escorta HMS Bedouin, HMS Punjabi si HMS Fury. Imediat se da alarma la escadrilele aflate pe Insula Sylt si nu numai, ordonandu-se atacul cu bombe de 500 kg asupra escadrei britanice, vizat cu precadere fiind portavionul. La ora 12.50 decoleaza 9 He-111 apartinand 4/KG-26 de pe Aeroportul Blankensee din Lubeck, urmate 10 minute mai tarziu de cele 4 Ju-88 din 1/KG-30 conduse de Locotenent Walter Storp. Unul dintre pilotii noului Ju-88 era Sergent Carl Francke, el ajungand sa zboare acest bombardier in cadrul Erprobungskommando 88, oferindu-se voluntar.
Ei bine, Francke sustine c-ar fi lansat doua bombe SC-500 de la 2700 m altitudine asupra lui HMS Ark Royal pe 26 septembrie 1939.
LOCOTENENT CARL FRANCKE
Iata ce ne spune acesta:”Pe 26 septembrie am initiat atacul de la 2700 m, prima bomba explodand in apa la 20 m de tinta. Cea de a doua bomba a explodat la tinta, nu am observat rezultatul”. Nu e clar daca Francke a avut acest rezultat, el, dea lungul carierei sale, n-a confirmat si nici n-a infirmat acest lucru, insa la inceputul lui 1941, Goering aflat in vizita la Rechlin i-ar fi spus, citez:”Francke, imi datorezi un transportor de aeronave!”. Cert e faptul ca Francke impreuna cu Udet, in 1937 la Zurich, au prezentat oficial in zbor Me-109, iar HMS Ark Royal a cazut victima lui U-81/Type VIIC in Mediterana. Oricum, Francke a ajuns la Centrul de Testare Rechlin/Erprobungsstelle Rechlin/E-Stelle Rechlin, conform arhivelor germane, in septembrie 1939, ajungand directorul acesteia in 1941. In 1942 se transfera la Heinkel ca director tehnic.
Ca fapt divers, Dornier Do-18 a fost prima aeronava Luftwaffe doborata de RAF in WW II, aceasta fiind un Do-18D apartinand KG-106. Aeronava a fost doborata in Marea Nordului de un vanator Blackburn B-25 Roc de pe HMS Ark Royal, aeronava apartinand 803 Naval Air Squadron, pe 26 septembrie 1939 in Marea Norvegiei. Ei bine, Do-18, la randul sau, a doborat un singur avion Aliat pe intregul parcurs a-l WW II, fiind vorba de un bombardier usor Lockheed A-29 Hudson apartinand RAF, Dunkerque/Franta/27 mai 1940 –doua Do-18 au cooperat la doborarea Hudson-ului).
HE-177V-1
Primul zbor a-l prototipului V-1 a fost intrerupt brusc dupa doar 12 minute de la decolare datorita supraincalzirii motoarelor, insa per ansamblu Francke a fost multumit de evolutia aeronavei, apreciand favorabil manevrabilitatea in aer si aterizarea usoara a imensului bombardier (exista supozitii ca Francke si-ar fi exprimat nemultumirea cu privire la viteza de croaziera atinsa de V-1. Nu este cert dar aceasta ar fi fost de doar 286 km/h, usor marita la V-5/6 -289 km/h). Totusi, a cerut scaderea greutatii, marirea suprafetei verticale a cozii, ranforsarea aripilor principale pentru diminuarea vibratiilor/oscilatiilor flutter. Ca urmare, pe V-1 s-au facut modificari structurale, cea mai importanta fiind cresterea cu 20% a suprafeteii cozii, insa, interesant, modificarile nu s-au regasit pe prototipul V-2, coada acestuia dezintegrandu-se in aer pe 27 iunie 1940 datorita oscilatiilor flutter in cursul executarii manevrei de bombardament in picaj –pilotii si-au pierdut viata.
HE-177 A-3 CU BOMBA SC-1800
Ca urmare a nefericitului accident, prototipurile V-3/4/5 au inclus modificarile structurale similare V-1, cu deosebire suprafata cozii marita. Prototipul V-4/Nr.4 a fost pierdut si el in urma oscilatiilor, acesta prabusindu-se in Marea Baltica in apropiere de Ribnitz/Germania pe cand simula bombardamentul in picaj. Prototipul V-5/Nr.5 a fost primul He-177 inarmat, prototipul fiind destinat in principal testarii armamentului defensiv, acesta avand 4 mitraliere MG-15 dispuse in bot, dorsal, ventral si coada, fiind totodata si primul care a suferit incendii la ambele motoare DB-606, acestea luand foc la mica altitudine, aeronava percutand pamantul si explodand la inceputul lui 1941 (acest prototip numit Stammkennzeichen si inmatriculat PM+OD a dat cockpit-ul primelor 8 aeronave de serie. Acest prototip a incorporat armament defensiv).
HE-177V-8
He-177 V-6/Nr.6 a fost primul Greif echipat cu motoare DB-606 B/2663 CP/1986 kW, avand cu 100 CP mai mult decat DB-606A. V-7/Nr.7 a avut sectiune botului modificata, acesta avand mai putine panouri vitrate, a aparut cel mai probabil in septembrie 1941 (incert totusi, fiindca V-6 si V-7 au fost duse in Franta pe 2 august 1941 in vederea testarii operationale, din cate se cunoaste). V-8/Nr.8, ultimul prototip, a fost dus la Rechlin in septembrie 1941, fiind destinat testelor in vederea remedierii deficientelor constatate la motoare, imbunatatirile urmand a se regasi pe aeronavele din seria A. Datorita faptului ca la Rechlin erau si alte proiecte importante, alte lucrari urgente de dezvoltare, dupa 40 de zile prototipul a fost returnat Heinkel –abia in februarie 1942 se vor face incercari in zbor ale motorului revizuit (interesant e faptul ca Ernst Heinkel, pe 17 noiembrie 1938, chiar inaintea debutului constructiei prototipurilor V-3 si V-4, cere RLM aprobarea ca acestea sa fie motorizate cu 4 Junkers Jumo-211, incercand depasirea problemelor generate de dezvoltarea DB-606, insa n-a fost ascultat). Oricum, se pare ca V-8/Nr.8 a fost cel mai apropiat, ca design, de aeronavele serie „0” si serie „A”, conform majoritatii surselor.
HE-177 A-0
Exista surse care mentioneaza existenta celui de-al noualea prototip, V-9/Nr.9, insa Heinkel He-177 A-0 au fost 35 de exemplare de pre-productie, 15 dintre acestea fiind produse de Heinkel la Rostock-Marienehe (Fabrica Heinkel-Nord. Mai exista si Fabrica Heinkel-Sud in apropierea Vienei)+alte 15 la Oranienburg, ultimele 5 fiind produse de Arado Flugzeugwerke la Warnemunde (se pare ca Arado era subcontractor major, aici realizandu-se fuzelajele He-177). Aceste aeronave de pre-productie au fost folosite studiilor de dezvoltare a echipamentelor, dispunerea armamentului si pregatirea echipajelor. A-0 a avut numeroase modificari fata de prototipuri, precum sectiunea botului reproiectata pentru 5 persoane –in inventarele Heinkel apare drept „Cabina Tip 3”.
CABINA TIP 3 PE HE-177 A-1 -1943
Nu toate exemplarele de A-0 au fost inarmate, cert e faptul ca 14 dintre acestea au fost convertite la standard A-1, fiind inarmate similar acestora cu o mitraliera MG-81/7,92 mm dispusa in botul semisferic, un tun MG-FF/20 mm dispus in gondola Tip Bola, 2 mitraliere MG-81Z/7,92 mm, 2 mitraliere MG-131/13 mm –una in turela din plafon si cealalta in coada, ambele actionate manual. Exista fotografii cu cel de-al doilea exemplar de He-177 A-0, inmatriculat DL+AQ, la care se vede clar gondola ventrala Tip Bola dar nu se distinge armamentul, ceea ce confirma conversia unora dintre aceste aeronave la standard A-1.
HE-177 DL-AG
Nu se stie soarta tuturor celor 35 de exemplare A-0, dar se stie cu certitudine ca din cele 35 de exemplare produse, 2 au fost doborate de inamic, 6 au fost pierdute in accidente, 14 au fost aduse la standard A-1, iar 8 au ajuns la scolile de formare a bombardierilor. Perioada lor de serviciu operativ cunoscut a fost intre iunie 1942 si august 1944. Primele 3 exemplare He-177A-0/conversie A-1/A-1 au ajuns la 1/KG-40 de la Bordeaux-Merignac incercandu-se prematur introducerea lor in serviciu, aveau sa fie retrase curand datorita multiplelor probleme tehnice (cert e faptul ca doar doua unitati Luftwaffe au operat He-177, KG-40 si KG-100. KG-40 a fost implicata in Batalia Atlanticului, dar ambele unitati au participat la Operatiunea Steinbock, ce se dorea a fi bombardarea strategica a Londrei, operatiunea desfasurandu-se in perioada 21 ianuarie-29 mai 1944.
HE-177 A-5 in KG.100, AALBORG
La ea a luat parte Luftflotte 3 aflata sub comanda Generalfeldmarschall Hugo Sperrle, cu 524 de aeronave Ju-188, Me-410, Ju-88A-4, He-111, Do-217 si He-177A-5 –acestea sau confruntat cu nesfarsite probleme tehnice –decolate de la baze din Franta, Olanda, Belgia si Germania. Spre exemplu, pe 13 februarie 1944, aeronave He-177 apartinand 2/KG-100 si 3/KG-100 se pregateau sa-si ia zborul spre Londra. Din cele 14 He-177 planificate pentru misiune, doar 13 s-au ridicat de la sol, dintre acestea 8 intorcandu-se la baza datorita supraincalzirii motoarelor, unele chiar cu motoare in flacari. Deasupra Londrei au ajuns doar 3 He-177 A-5, amaratele astea nefacand mare branza. Oricum, cu sau fara He-177 Greif, Operatiunea Steinbock a fost un fiasco pentru Luftwaffe, aceasta pierzand aproximativ 330 de aeronave/cam 60% din totalul celor participante, pierderi de material volant si piloti pe care oricum nu si le permitea in acea faza a razboiului.
Britanicii au pierdut 1500 de oameni, alti 3000 fiind raniti. Asta n-a insemnat totusi sfarsitul Luftwaffe, fiindca aceasta avea sa muste profund pentru ultima oara pe 1 ianuarie 1945, peste 1000 de vanatori si bombardiere incercand sa recastige pentru Germania, Cerul Europei de Vest. A fost ultima zvacnire, inutila dealtfel! Insa, esecul He-177 in Operatiunea Steinbock avea sa-l faca pe Hitler sa declare aeronava „complet neinteresanta” in fata lui Goering. Era mijlocul lui iunie 1944, insa doua luni mai tarziu productie Grifonului avea sa inceteze…).
HE-177 A-3
Se stie ca prima actiune de lupta a He-177, varianta He-177A-3 a avut loc in Rusia la Stalingrad, insa nu in rol de bombardier ci de avion de transport, participand pentru scurt timp la podul aerian destinat sustinerii trupelor germane incercuite –nu s-au descurcat deloc bine, spatiul de depozitare era limitat iar defectiunile la motoare erau perene.
HE-177A-1 STALINO, URSS, IANUARIE 1943
Luftwaffe a realizat rapid ca n-are ce face cu ele in rol de transportor, trimitandu-le s-atace trupele sovietice din jurul Stalingradului cu bombe sau cu tunul antitanc BK-50/50 mm din bot (nu se stie cu certitudine cate exemplare He-177A-3/R-5/Rustsatz-5 vanatoare de tancuri au fost produse, cel mai probabil au fost 3-5 exemplare. Acestea au aparut din disperare si au fost denumite, probabil, Stalingradtyp. Tunul BK-50 era dispus in turela ventrala Tip Bola, similar Ju-88P-1, insa se intentiona realizarea unei variante He-177 echipata cu tunul Bordkanone BK-7,50/75 mm, insa cel mai probabil a ramas doar la nivel de intentie).
HE-177 IN KG.40
Cert e faptul ca dupa Stalingrad, He-177 a fost retras de pe linia frontului pana a fost gata varianta He-177 A-5, aceasta varianta ajungand in dotarea KG-40 in vara lui 1943 (KG-40 a operat si Focke-Wulf FW-200 Condor, primele misiuni cu aceste aeronave impotriva flotei britanice debutand pe 8 aprilie 1940, aeronavele decoland din Danemarca. Pe 9 februarie 1941, in inventarul 1/KG-40 erau 36 de Condori C1/C2, unitatea fiind creditata la acea data cu scufundarea unui numar de nave ce insumau 363.000 de tone). KG-40 a utilizat He-177A-5 in combinatie cu bomba-planor radioghidata Henschel Hs-293. Un He-177A-5 putea duce cate o astfel de bomba sub fiecare aripa, prima lansare avand loc pe 21 noiembrie 1943, atunci cand 25 de aeronave apartinand 1-2/KG-40 cu baza la Bordeaux-Merignac/Franta au decolat pentru a ataca un convoi britanic in Golful Biscaya.
HE-177 A-3 CU TUN BK-50 CALIBRUL 50 MM IN GONDOLA
Rezultatul a fost dezamagitor, din 25 de aeronave decolate, doua s-au intors la baza datorita problemelor tehnice, una s-a prabusit la aproximativ 50 km de tinta datorita problemelor tehnice urmata de alte doua la revenirea din misiune, inca una fiind pierduta in cursul atacului. Si asta cu pretul a doar unei mici nave comerciale scufundate… 5 zile mai tarziu aveau sa repete atacul, de aceasta data impotriva unui convoi aliat aflat in largul coastei Algeriei, din cele 21 de aeronave participante, 6 au fost doborate de vanatorii aliati. Acestea erau pierderi grele pe care KG-40 nu si le permitea, drept urmare au renuntat definitiv la executarea de bombardamente pe timp de zi trecand la bombardamente nocturne, tintele fiind facute vizibile cu bombe de iluminare. Succesul acestor misiuni a fost redus, impactul KG-40 asupra inamicului fiind insignifiant!
Revenind la He-177A-0, conform surselor, majoritatea exemplarelor au atins doi ani de serviciu, in februarie 1944 in inventarul escadrilelor operationale aparand 12 exemplare, aproximativ 50% din totalul exemplarelor A-0 produse, insa in stare de zbor mai erau doar 5.
HE-177 TESTE ZBOR IN PICAJ
Per total, conform arhivelor germane, productia He-177 Greif s-a ridicat la 1137 de exemplare, si a fost impartita astfel: prototipuri 8, de la V1-V8; He-177 A-0, 35 de exemplare; He-177 A-1, 130 de exemplare produse in perioada ianuarie 1942-ianuarie 1943; He-177 A-3, 615 exemplare produse in perioada noiembrie 1942-iunie 1944. Aceasta serie a avut si subseriile: A-3/R-1, 16 exemplare construite si motorizate cu DB-606A/B. Restul A-3 au fost motorizate cu DB-610 A/B; A-3/R-2, aceste aeronave aveau sistemul electric imbunatatit, tunul MG-FF inlocuit cu MG-151 in gondola ventrala, coada marita si mitraliera MG-131 din coada inlocuita cu MG-151; A-3/R-3 a fost dotat cu sistemul de control radio Kehl-Strasburg destinat ghidarii Henschel Hs-293/MCLOS; A-3/R-4 avea gondola Bola marita cu 1,20 m pentru a putea adaposti echipamentul de control al proiectilelor radioghidate, Fug-203B Kehl III; A-3/R-5 urma a fi versiunea Stalingradtyp, echipata cu tun BK-7,50/75 mm instalat in gondola ventrala Bola.
HE-177A5&FRITZ X
Un numar mic de A-5/R-5 au fost echipate cu BK-50/50 mm si folosite la Stalingrad, insa tunul de 75 mm nu s-a regasit niciodata pe A-3; A-3/R-7 au fost doar 3 exemplare, bombardiere-torpiloare echipate cu torpila-planoare Blohm und Voss BV L-950, foarte probabil si cu BV L-10. S-a renuntat la construirea mai multor exemplare in favoarea productiei de A-5; He-177 A-5, 349 de exemplare produse in perioada decembrie 1943-august 1944. A avut mai multe subvariante pe care le vom diseca separat in partea a V-a a articolului deoarece au dus la proiectele A-6/7/8/10, He-177B/H, He-177V-38 „Bombardierul Atomic”.
Unele surse sustin ca productia He-177 Greif a incetat abia in noiembrie 1944, insa nu exista dovezi scrise care sa sustina asta. A existat si propunerea pentru varianta He-177 A-4, aceasta urmand a avea cabina presurizata optimizata pentru 4 oameni, varianta ramasa doar la nivel de intentia dar care ulterior avea sa inspire He-274, bombardierul greu cvadrimotor de mare altitudine, 1/2 prototipuri fiind realizate (ehhh, il vom „zbura” la timpul potrivit).
VARIANTE COLORIT HE-177 GREIF
Heinkel He-177 A-1 a fost fabricat in 130 de exemplare. Acestea aveau, de regula, o singura mitraliera MG-81 in bot+un tun MG-FF in gondola ventrala Tip Bola+o turela dorsala actionata electric si echipata cu o singura mitraliera MG-131+o mitraliera MG-131 in coada. A-1 a avut 4 subvariante: A-1/R-1, a avut inca doua MG-81 dispuse in spatele gondolei Bola ventrale; A-1/R-2 a avut un post de observare, vizare si control dispus in spatele gondolei Bola ventrale, de aici operatorul comanda turela ventrala actionata electric FDL-131Z echipata cu o singura MG-131; A-1/R-4 a avut inca o MG-131 dispusa in spatele gondolei ventrale Bola si o turela posterioara dorsala actionata manual, Hydraulische Drehlafette 131I/HDL-131I echipata tot cu o MG-131; A-1/U-2 Zerstorer, acesta avand o pereche de tunuri MK-101/30 mm dispuse in gondola Bola marita, aceasta aflandu-se in botul aeronavei. Au fost doar 12 exemplare, acestea fiind obtinute, cel mai probabil, prin conversia unor A-0/A-1. Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
https://www.globalsecurity.org/military/…/uralbomber.htm
www.aeroflight.co.uk/military/ural_bomber.htm
Luftwaffe Resource Center – Bombers – A Warbirds Resource Group Site
WW2inColor.com
www.classicsofstrategy.com/…/the-command-of-the-air-by-g…
www.iwar.org.uk/military/resources/aspc/…/theory/douhet.ht…
https://thelegatus.com/…/giulio-douhet-and-air-power-theory..
www.iwar.org.uk/military/resources/aspc/…/theory/douhet.ht…
https://www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?aircraft
https://www.warhistoryonline.com/…/heinkel-177-flaming-c..
https://www.defensemedianetwork.com/…/heinkel-he-177-b…
Nevington War Museum
www.warbirdsresourcegroup.org › … › HEINKEL He 177
El Gran Capitán