Inainte de a continua trebuie sa vorbim un pic despre blindajul tancurilor japoneze. Interesant este faptul ca la data crearii primului tanc japonez (avea 18 tone, vom vorbi despre acesta la timpul potrivit), blindajul era realizat din…otel moale. Ulterior, firma Nihon Seikosho Company, a realizat primul blindaj de conceptie autohtona, cunoscut ca “otel Niseko” sau “NihonseiKosho”, slab calitativ, fapt ce avea sa afecteze blindatele AIJ pe tot parcursul razboiului. Blindajul japonez, era considerat de catre expertii SUA, drept “usor” fata de cel american si european.
Blindajul era rar dispus in unghi, iar designul turelelor, rustic fata de modelele occidentale, in general, acestea fiind inghesuite, lipsite de confort, actionate manual, iar fantele de observatie nu erau in totalitate dotate cu sticla blindata. Sansele echipajelor de a se salva rapid din blindate in caz de lovire si incendiu (asta daca supravietuiau focului inamic, caz extrem de rar) erau scazute, datorita faptului ca nu existau trape suficient de mari, dispuse corespunzator. Abia spre sfarsitul razboiului, AIJ a incercat anumite prototipuri si imbunatatirea blindatelor existente (cu deosebire dupa anul 1942, cand au aflat de noile proiecte germane. Chiar au incercat sa achizitioneze asemenea blindate, mult superioare a tot ceea ce aveau ei. Astfel, pe data de 7 iunie 1943, ambasadorul Japoniei in Germania, generalul Omura, a comandat un numar nedefinit de tancuri grele Tiger, complet echipate, inclusiv munitia si echipamentul radio. Unul singur a fost totusi vandut Japoniei, dar acesta niciodata n-a parasit Germania, fiind rechizitionat pentru nevoile armatei germane –ambasadorului i s-a spus ca-l…inchiriaza, desi germanii n-au platit nicio marca chirie pana la capitulare. Cu toate acestea, Japonia a platit anticipat aceste tancuri, la un pret mai mult decat dublu fata de cel platit de armata germana (plateau 645000 de marci per bucata, fata de 300000 de marci, cat plateau germanii!).
De altfel, japonezii, prin efortul generalului Omura, au avut in dotare doua Panzer III, pentru teste, primite din Germania in anul 1943, dar si planuri ale unor tunuri autopropulsate si transportoare de trupe. Din studiul acestora, au rezultat mai multe variante, prototipuri si schite, insa, lipsa de timp si resurse a dus la un esec total a programului de modernizare a blindatelor autohtone) a inceput sa-si doteze blindatele cu periscoape si, aveau in proiect, realizarea de turele cu actionare electrica.
Modelele tarzii de tanchete Type 92, au fost echipate cu proiectoare pentru a putea rula pe timpul noptii (cel mult doua proiectoare) si echipament radio (Type 94, MK-4 Otsu, aparut in anul 1934, cu antena de 7 m lungime si raza maxima de actiune de 600 m. Ulterior a fost inlocuit cu versiunea modernizata, Type 95 Mark IV. De altfel, echipamentul portabil de radio-comunicatii ale AIJ era, in general, inferior celui SUA. Echipamentul radio capturat de catre americani in prima parte a razboiului era slab calitativ, dar, ulterior, au aparut si echipamente mult imbunatatite; cu deosebire copii ale celor britanice si americane capturate sau produse sub licenta germana –dupa anul 1942.
ECHIPAMENT RADIO TYPE-95 MARK IV
Expertii americani erau de parere ca echipamentul radio japonez era usor transportabil, avand greutate redusa, dar putin rezistent la conditiile de umiditate din jungla, fiind usor de bruiat si de interceptat. Iata ce spunea in acest sens, Laboratorul de Cercetare Navala de la Washington, ce testa, printre altele, echipamente japoneze capturate: “Aceste echipamente sunt simple, usor de realizat, dar lipsite de protectie la intemperii, usor detectabile si usor de bruiat”. La toate acestea se adauga o intretinere dificila –in unele cazuri, pentru repararea unei componente avariate, era necesar a se demonta atat emitatorul cat si receptorul –precum si lipsa acuta de personal specializat. Spre exemplu, in decembrie 1943, mai existau doar 300 de specialisti in radio-comunicatii, in conditiile in care numai Marina Imperiala avea nevoie de 6000…).
Si Type 92 a avut mai multe prototipuri experimentale. Astfel, in anul 1932, compania Ishikawajima Motorcar, a realizat o versiune amfibie a acestui blindat, din care a realizat doar cateva. Se pare ca au participat la luptele din Pacific, dar informatia este incerta –oricum, americanii n-au capturat niciun exemplar. In 1933 au scos un alt prototip, numit Type 92 A-I-GO/I-GO-GO, posibil doar doua realizate, ce aveau urmatoarele caracteristici: greutate 34/37 tone; lungime 4,95 m; latime 2,4 m; inaltime 1,65 m; ca motorizare se pare ca cele doua prototipuri au testat atat motor pe benzina (6 cilindrii, racit cu aer, 45 CP) cat si motor Diesel (se presupune ca atingea 70 CP); echipaj 3 oameni; era echipat cu o carma pentru deplasarea pe apa; blindaj maxim 12 mm. Din aceste doua prototipuri, a rezultat SR-II GO-GO, probabil din 1934, ce dispunea de o coca marita, in forma de barca, propulsie pe apa realizata prin doua elice si flotoare mai mici. Era, cel mai probabil, un derivat al Type 95, avand urmatoarele caracteristici: greutate 7 tone; lungime 4,1m; latime 1,8 m; inaltime 1,6 m; echipaj 3 oameni; blindaj maxim probabil, 6/12 mm; armament: doua mitraliere de calibrul 7,7 mm; viteza maxima pe sosea 40 km/h. Nu se stie cate au fost produse, dar cateva au fost capturate de catre sovietici in anul 1945, in Manchuria.
Din aceasta amfibie a rezultat SR-III, realizat in doar doua exemplare, cel mai probabil in anul 1935, ce dispunea de un blindaj mai bun si coca partial sudata, ceea ce reducea din greutate. Din acesta a rezultat tancul amfibiu, Type 2 KA-MI, despre care vom vorbi intr-un capitol viitor.
TYPE 89 I-GO, a aparut in anul 1929, fiind primul tanc japonez intrat in productia de serie, incepand cu anul 1931. El nu era mult superior tancului Renault FT-17 din WW I, avand blindaj redus, ce abia facea fata mitralierelor, format din panouri de otel nituite, cu grosime cuprinsa intre 6-17 mm. Armamentul principal, format dintr-un tun de calibru 57 mm, Type 90, nu era adecvat (viteza mica a proiectilului), dar, in China , s-a descurcat foarte bine, asta in masura in care chinezii erau foarte slab echipati. Acolo, japonezii au ajuns sa creada ca blindatele lor sunt suficiente, ceea ce a afectat realizarea de blindate superioare. Insa, cand au avut dea face cu sovieticii, in Manchuria, au fost adusi la realitate, Type 89 fiind mai mult decat slabe. Acestea, cu tunul lor de calibrul 57 mm, nu erau capabile sa strapunga nici macar blindajul redus al tancurilor sovietice BT (dotate cu un tun de 47 mm, dar care faceau praf tancurile japoneze, Type 89/92). Initial, primul prototip a cantarit 9,8 tone, ulterior greutatea marindu-se la peste 10 tone in urma imbunatatirilor aduse.
Type 89 I-GO
Type 89 I-GO (soldatii il mai numeau batjocoritor, “vant de primavara”, dupa unele surse, ceea ce arata ca nu prea il apreciau), a fost un proiect initiat de catre Arsenalul din Osaka (Osaka Rikugun Zoheisho) in iunie 1925, fiind realizat din 1929 de catre compania Mitsubishi Heavy Industries, dupa modelul blindatelor franceze si britanice, Renault FT-17, Renault NC 1 si Vickers C (si Arsenalul Sagami a construit aceste blindate).
Renault NC-1
Cerinta Armatei Imperiale se referea la un tanc de maxim 12 tone, inarmat cu un tun de calibrul 57 mm, care sa poata atinge 25 km/h pe sosea. Din 1934, dupa ce 220 de exemplare fusesera deja realizate (cunoscute si ca varianta Type 89 B I-GO OTSU, ce dispuneau de motoare pe benzina. OTSU, s-a numit si cel francez, Renault NC-27, din care au avut cateva in dotare), a aparut o varianta imbunatatita, numita Type 89A I-GO KO (189 de unitati construite, ce au reprezentat primele blindate cu motoare Diesel produse in masa. Acestora li se mai spunea si CHI-RO, posibil insemnand “a doua varianta”, dispunand de o turela revizuita si un tun de calibrul 57 mm modernizat, Type 97, ce utiliza proiectile cu putere exploziva marita). Type 89A I-GO KO, varianta finala, avea urmatoarele performante: greutate 14 tone; lungime 5,75 m; latime 2,18 m; inaltime 2,56 m; echipaj 4 oameni; blindaj cuprins intre 6-17 mm; armament: tun calibrul 57 mm, Type 97, cu o rezerva de 100 proiectile, 2 mitraliere de calibrul 6,5 mm, Type 91, una fiind coaxiala cu tunul, avand o rezerva de 2475 de proiectile; motor Mitsubishi A6 120VD, 6 cilindrii, Diesel, racit cu aer, 120 CP/1800 rpm; autonomie 170/200 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 26 km/h.
Type 89 I-GO, la manevre
Interesanta este si povestea motorului Diesel in Japonia. Acesta a fost dezvoltat pentru blindate, de catre inginerul Tomio Hara (acesta este principalul creator al blindatelor japoneze, devenind ulterior general si sef al programului de cercetare-dezvoltare pentru tancuri si vehicule blindate. Pentru Type 89, a creat schitele a peste 10000 de piese, incepand de la banalele suruburi si piulite. Acesta, este printre putinii care si-au dat seama de vulnerabilitatile blindatelor AIJ, dar a fost auzit, din pacate, tarziu…Generalii spuneau: “N-avem nevoie de protectie, ne multumim cu viteza si mobilitate”. AIJ, avea sa plateasca scump viziunea gresita a conducerii), in ideea reducerii consumului de benzina si cresterii sigurantei echipajului (au avut loc mai multe incidente soldate cu decesul membrilor echipajelor, multe blindate luand foc in timpul tragerilor din cauza vaporilor de benzina, un inconvenient major la primele blindate ale AIJ). Dezvoltarea unui motor Diesel autohton a inceput in 1932, de catre compania Mitsubishi, el aparand doi ani mai tarziu, numindu-se A6120VD. Ulterior, motoarele Diesel vor echipa cam intreaga gama de tractoare si camioane fabricate de catre industria japoneza, firme precum Hitachi construind asemenea motoare. S-a avut in vedere inclusiv standardizarea acestora pe diverse vehicule, avand intre 4-12 cilindrii, sub denumirea generica de “Tosei”.
Aceste tancuri au participat la prima faza a razboiului din Pacific, in Malaya si Insulele Filipine, dar, erau deja depasite la sfarsitul anului 1941. Japonezii si-au dat seama de asta si le-au utilizat masiv, incepand cu 1942, in spatele frontului sau drept cazemate statice, americanii distrugand o gramada la Leyte. De altfel, strategii japonezi au intentionat sa transforme ultimele blindate ramase, din toate tipurile si variantele, in puncte de foc statice, multe urmand a fi dispuse pe litoral in vederea respingerii debarcarii americane. Chiar si sovieticii au gasit in Manchuria o gramada de blindate, mai mult sau mai putin functionale, dispuse in pozitii fortificate.
TYPE 95, este creatia inginerului Tomio Hara, acesta dandu-si seama ca Type 89 nu prea tinea pasul cu infanteria si trupele motorizate, avand viteza scazuta. Era nevoie de un tanc care sa atinga usor 40 km/h pe sosea si, drept urmare, a inceput un nou proiect in anul 1933. Primul prototip a fost gata in 1934, fiind oarecum similar cu tancul sovietic BT (varianta sovietica a tancului american CHRISTIE, al carui creator a fost ignorat de catre US Army, dar adoptat rapid de catre sovietici), ca mobilitate si viteza, cunoscut sub numele de Type 95 HA-GO.
Type 95 HA-GO, in Filipine
Type 95 in constructie
Type 95 captura URSS
Tancul, si acesta in mai multe variante, a fost realizat pana in anul 1943 in peste 2300 de exemplare. Acest tanc avea urmatoarele caracteristici: greutate 7,4 tone; lungime 4,38 m; latime 2,6 m; inaltime 2,18 m; echipaj 3 oameni; armament: un tun de calibrul 37 mm, Type 98, 2 mitraliere de calibrul 7,7 mm, Type 97; motor Mitsubishi A6120VD, Diesel, racit cu aer, 120 CP/1800 rpm; autonomie 250 km pe sosea; viteza maxima 45 km/h pe sosea. Tancul a fost construit de catre firmele Mitsubishi si Dowa Jidosha, la un cost per bucata de 98000 yeni. Acest tanc a avut o varianta destinata instruirii echipajelor, fara turela, numita Type 95 Manshu, ele fiind vazute in Manchukuo, in cadrul scolii de formare a tanchistilor de la Kwantung.
O varianta interesanta a fost Type 95 RI-KI. Acesta era un vehicul de depanare, ce putea rula inclusiv pe cale ferata echipata cu sine ce aveau ecartament ingust, avand boghiuri ce puteau fi coborate in maxim 3 minute. Acest vehicul avea urmatoarele caracteristici: greutate 7,8 tone; motor pe benzina de 60 CP; viteza maxima pe sosea 32 km/h; blindaj maxim 8 mm; echipaj 3 oameni; lungime 5,62 m; latime 2 m; inaltime 2,28 m; era neanarmat si echipat cu o macara capabila sa ridice 3 tone. Era folosit inclusiv la lucrarile genistice si cele legate de calea ferata, dar erau rare in cadrul AIJ.
Type 95 RI-KI
Type 95 RI-KI pe sine
Type 95 HO-TO, era un obuzier autopropulsat de calibrul 120 mm. Datorita greutatii obuzierului, tancul avea viteza mult diminuata, dar proiectilul exloziv de mare putere facea praf un tanc Sherman. El a aparut cel mai probabil la sfarsitul lui 1944, fiind dezvoltat in paralel cu HO-RU –varianta Type 95, vanator de tancuri, echipata cu un tun AT de calibrul 47 (dupa modelul german Hetzer, dar mult mai slab decat acesta), doar un singur prototip fiind realizat in februarie 1945.
Obuzier autopropulsat, HO-TO
O varianta interesanta, bazata pe sasiul tancului Type 97, a fost Type 4 HO-RO. Acesta era un obuzier autopropulsat de calibrul 150 mm, construit in aproximativ 25 de exemplare (cel mai probabil de inspiratie germana) de catre firma Mitsubishi Heavy Industries. Arma principala era obuzierul Type 38, calibrul 150 mm, varianta autohtona a celui german din anul 1905, realizat de catre firma Krupp; arma ce fusese retrasa din dotarea AIJ in anul 1942, fiind considerata veche si depasita. HO-RO, era de fapt adaptarea acestei arme pe sasiul Type 97, dar, foarte probabil, au fost montate si pe sasiul Type 95, putand trage proiectile de 35 kg, avand viteza initiala de 290 m/s, la maxim 6000 m. Tunul autopropulsat, pe sasiu de Type 97, avea urmatoarele caracteristici: greutate 13,3 tone; lungime 5,53 m; latime 2,28 m; inaltime 1,54 m; blindaj cuprins intre 12-25 mm (25 mm avea scutul ce proteja servantii frontal, partile laterale fiind expuse); motor Mitsubishi V-12, racit cu aer, Model 100, 170 CP/12,8 CP/tona; autonomie 250 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 38 km/h. Obuzierul se putea misca transversal doar 3º, ceea ce era extrem de putin, iar rata de foc era scazuta. Americanii au dat de ele in Filipine si Okinawa, fiind dispuse in baterii formate din cate 4 obuziere autopropulsate.
Obuzier 150mm, HO-RO
Type 4 KE-NU, este varianta Type 95, dotata cu turela mai mare a tancului Type 97 CHI-HA (vom vorbi despre acesta in capitolul urmator), cel putin 100 fiind transformate incepand din anul 1944. Avea urmatoarele caracteristici: greutate 8,4 tone; lungime 4,3 m; latime 2 m; inaltime 2 m; echipaj 3 oameni; blindaj cuprins intre 6-25 mm; armament: tun calibrul 37 mm, 2 mitraliere calibrul 7,7 mm; motor Mitsubishi 6120VD, Diesel, racit cu aer, 120 CP; viteza maxima 40 km/h pe sosea; autonomie 240 km pe sosea. Tancurile, se pare, n-au luptat impotriva americanilor, fiind retinute in vederea apararii tarii in fata iminentei invazii.
Type 4 KE-NU
Type 3 KE-RI, a fost o varianta ce combina sasiul tancului Type 95 cu o noua turela, echipata cu un tun de calibrul 57 mm, modernizat. N-a dat rezultatele scontate, spatiul in turela fiind limitat, doar cateva fiind realizate. Cantarea 7,4 tone, avea blindaj cuprins intre 6-16 mm, viteza maxima pe sosea de 50 km/h, motor Diesel de 120 CP, dispunand si de o mitraliera de calibrul 7,7 mm.
Din Type 95 a rezultat si tancul amfibiu, Type 2 KA-MI, dar, despre acesta si multe altele, in capitolul urmator. Va urma…
Type 3 KE-RI
Blindate japoneze III
WW
SURSE DATE SI POZE: INTERNET, ENCICLOPEDIA LIBERA.
mailer.fsu.edu/~akirk/tanks/…/japan-tank.ht… –
google.com/site/…/generali…iii…/generali-importanti-japonezi
www.tanks-encycl… – Statele Unite ale Americii –
weaponsofwwii.com.
armchairgeneral.com
forums.revora.net
javehicles.weebly.com/armored–cars.html –
forum.paradoxplaza.com/…/showthread.ph…
forum.axishistory.com/viewtopic.php?f..
