ENCICLOPEDIA ARMELOR: BERTHA CEA MARE

Episodul LXX: Marile tunuri

Despre mari guri de foc am mai vorbit si vom mai vorbi in Enciclopedie. Preocuparea pentru astfel de tunuri imense dateaza inca din anii de debut al acestei arme, asa cum am vazut intr-un articol anterior. In articolul de fata ne vom opri asupra unor realizari germane de exceptie a caror cariera a fost de scurta durata, din timpul WW I. Cu toate acestea, nu numai germanii au fost preocupati de realizarea unor guri de foc imense, in marea lor majoritate fiind tunuri navale adaptate utilizarii pe uscat, acestea fiind, de regula, dispuse pe platforme de cale ferata, ci si francezii (calibrele120/138/145/155/164/194/220/240/270/274/293/305/320/340/370/400/520 mm, cel din urma fiind si cea mai mare gura de foc ce n-a apucat a fi utilizata in Marele Razboi. “Obusier de 520 modele 1916” era imens, doar 2 exemplare fiind realizate de catre firma Schneider et Cie, proiectilele avand 24 cm in diametru si 3100 kg greutate. Dar despre acesta intr-un alt articol), austriecii (calibrele 150/152/210/240/305/380/420 mm), britanicii (calibrele 120/127/152/203/234/457/305 mm), rusii (calibrele 122/152/203/254/280/305 mm), chiar si americanii (calibrele 120/152/155/305/355 mm). Insa, despre realizarile acestora in articole viitoare, insa acum vom vorbi despre BIG BERTHA si PARIS GUN, cele mai mari tunuri utilizate de catre germani pe uscat.

Big Bertha  capturat in Paris, 1919

Valoarea unor astfel de tunuri de asediu uriase a fost demonstrata in Belgia si Serbia, in vara lui 1914, cand uriasele obuziere Krupp de calibrul 420 mm (Germania) si Skoda de calibrul 305 mm (Austro-Ungaria/Germania) au facut praf transeele, cazematele si punctele fortificate. A fost un soc si o invatatura totodata pentru toti beligerantii, incepand cursa pentru construirea unor piese de artilerie de foarte mare calibru, cu cat mai mari cu atat mai bine, sursa de inspiratie fiind bineanteles Marina, ce utiliza astfel de arme pe marile nave de lupta. Au fost realizate atat tunuri cat si mortiere (obuziere) de mare calibru, acestea reprezantand “cireasa de pe tort” in privinta capacitatii de distrugere in WW I, inclusiv germanii aveau sa faca “cunostinta” cu astfel de arme, cu deosebire in anihilarea fortificatiilor si a pozitiilor lor de pe Somme si Linia Hindenburg. Solutia adoptata pentru implementarea marilor tunuri navale pe “uscat” a fost, in general, dispunerea acestora pe platforme de cale ferata (solutia ideala, datorita mobilitatii arma putea fi retrasa in caz de nevoie ori dusa pe alte amplasamente. Transportul armei pe calea ferata a reprezentat solutia ideala in privinta “artileriei navale terestre”, cum a fost numita de catre unii specialisti), dar s-a folosit si solutia amplasarii lor pe platforme rotative in incinte betonate (o solutie nu tocmai potrivita, arma putand fi capturata de catre inamic. In general, germanii si austriecii au folosit aceasta solutie).

Obuzier Skoda calibrul 305 mm

Povestea obuzierului Big Bertha incepe inca din anul 1900, cand Alfred Krupp a realizat la fabrica sa din Essen o piesa de artilerie de mare calibru, 350 mm, ce era capabila sa lanseze un proiectil de 363 kg greutate la peste 10 km distanta. Interesant este faptul ca sub directa indrumare a lui Alfred, care pe langa faptul ca era cel mai mare industrias german era si un inventator stralucit (acesta brevetandu-si prima inventie, un ciocan pneumatic de 20 CP in primavara lui 1837, la doar 25 de ani), firma a inceput sa produca tunuri de o calitate superioara ce vor aduce renume mondial producatorului, inca din anul 1850. Din anul 1859, Krupp a devenit furnizor al armatei prusace (ulterior germane, o afacere ce s-a intins pana la sfarsitul WW II si nu numai), preluand prima comanda de 300 de guri de foc din otel (nu din bronz, a caror tevi nu rezistau la trageri indelungate, n-aveau precizie, n-aveau cadenta mare de tragere si nici bataie mare, asta aveau s-o constate francezii pe pielea lor, in 1870-1871, in cadrul razboiului franco-prusac, acestia avand doar astfel de tunuri.

Dupa acest razboi, comenzile externe pentru tunuri Krupp au explodat, si-au dus in istorie tunurile din bronz sau fonta. Otelul a inceput sa-si intre in drepturi) in anul 1859-1860. Cu toate ca piesa de calibrul 350 mm era deosebit de reusita, conducerea armatei germane a solicitat in anul 1908 lui Gustav Krupp von Bohlen, casatorit prin “eforturile” Kaiserului Wilhelm al II-lea cu fiica lui Alfred Krupp, pe nume Bertha Krupp, si devenit presedinte al companiei din anul 1909, o versiune imbunatatita a acestui obuzier, ce trebuia sa fie capabil a penetra si distruge fortificatiile din beton cu grosimea de 3 m (le aveau in vedere pe cele belgiene si franceze) sau a avaria grav turele din otel-nichel. Pe numele sau adevarat, Gustav von Bohlen und Halbach, noul presedinte al firmei Krupp a ajuns sa mosteneasca “Imperiul Krupp” in urma casatoriei cu Bertha Krupp, casatorie aranjata si nasita de insusi Kaizerul, acesta ocupandu-se personal de gasirea unui sot pentru Bertha, devenita mostenitoare a companiei in urma sinuciderii tatalui sau, Friedrich Alfred Krupp in data de 22 noiembrie 1902, pe cand avea doar 16 ani. Friedrich Krupp a avut doua fete, insa lipsa unui mostenitor de sex masculin punea in pericol existenta si chiar credibilitatea companiei, astfel ca Kaiserul, in baza relatiei speciale ce-o avea cu Krupp, s-a implicat direct in rezolvarea acestei probleme, asa ajungand Gustav sa devina presedinte, titlul pe care si la mentinut pana in 1943, cand si-a cedat drepturile in favoarea fiului sau, Alfried Krupp von Bohlen und Halbach (decedat pe 30 iulie 1967). Asa era mentalitatea in acei ani in legatura cu sexul frumos, considerat incapabil de a ocupa o functie de conducere, cu toate ca Bertha avea o pregatire solida!

Bertha Krupp

Ca urmare a cererii venite din partea militarilor, Krupp a trecut la realizarea unei guri de foc de mare calibru si cu raza lunga de actiune, de proiectarea noii arme ocupandu-se profesorul Fritz Rausenberg (proiectant-sef la firma Krupp), iar calculele balistice legate de proiectile si necesarul de incarcatura de azvarlire au revenit capitanului-inginer, Becker, acesta fiind angajat in acest scop de catre firma Krupp. In inventarul firmei marele mortier demontabil si transportabil este cunoscut sub numele de M-42 sau Kurze-Marine Kanone 14/KMK-14/Tun de Marina Scurt-14 dar, in urma imensului succes avut de aceasta arma la Namur, Maubeuge si Anvers, soldatii i-au dat porecla de Dicke Bertha/Big Bertha/Bertha cea Mare/Bertha cea Grasa. Insa, cel mai probabil, numele i-a fost dat de catre Gustav Krupp von Bohlen in cinstea sotiei sale, Bertha Krupp, mostenitoare a colosului industrial Krupp, ajungand bineanteles la soldatii de pe front prin intermediul presei germane care din motive de propaganda si senzational a prezentat pe larg “realizarile” acestei arme, numind-o chiar “Wunderwaffe” (Arma-minune), termen adoptat si chiar reinventat de catre al III-lea Reich in razboiul urmator.

Big Bertha si servantii

Aparitia acestui obuzier de calibrul 420 mm a reprezentat un puternic soc pentru Aliati, acestia nu-si puteau crede ochilor cat de rapid au cazut forturile belgiene, considerate a fi inexpugnabile, ba chiar soldatii de pe front au lansat diverse teorii, care mai de care mai fantasmagorice, cu privire la existenta unor arme “minune” in dotarea germanilor (posibil chiar dezinformari din partea germanilor), asta pana cand s-a aflat despre ce este vorba. Oricum, legendele aparusera!

Big Bertha era intr-adevar o arma cu raza lunga si o realizare tehnica deosebita pentru germani. Primele teste cu noul obuzier au avut loc in anul 1909, relevandu-se faptul ca acesta era deosebit de precis si mai mult decat atat, era dispus pe afet pe roti si demontabil in 4-5 parti, toate transportate in remorci pe roti tractate de catre tractoare Daimler-Benz (acestea erau, de regula, tractoare folosite in agricultura. Din anul 1908, armata germana a subventionat achizitia de catre civili a camioanelor si tractoarelor, cu conditia ca acestea sa poata fi rechizitionate in caz de razboi. Cumparatorii civili se angajau sa le puna la dispozitia Armatei in caz de mobilizare, si uite asa in anul 1914, armata germana s-a “trezit” in inventar cu aproximativ 5000 de camioane si tractoare, multe fiind de 5 tone, avand motoare de 28/40 CP (fabricate de catre firma Benz-Werke Gaggenau GmbH din Baden-Wurttemberg) sau de 22/35 CP (fabricate de catre firma Daimler Motoren Gessellschaft/DMG din Berlin. Oricum, pe timpul razboiului, productia de camioane s-a concentrate pe vehicule de 2 si 5 tone, cu o putere maxima de 45 CP/Daimler si 58 CP/Benz, inclusiv tractiune integrala. Tractorul de artilerie Daimler KDI, aparut in anul 1917, avea 100 CP/74 kW, 4 cilindri, benzina, 900 de unitati construite –aceste tractoare de artilerie deserveau si marile obuziere M-42. La sfarsitul razboiului, armata germana avea 25000 de camioane, multe dintre acestea ajungand la utilizatori civili dupa Armistitiu). Desteapta miscare chestia cu “subventionarea”, nu credeti?

Daimler KDI

In pozitia de tragere, obuzierul era asamblat cu ajutorul unei macarale speciale.

Obuzierul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 420 mm; lungimea tevii 5 m; lungime totala 6,72 m; raza maxima de actiune: 9300-9500 m, cu proiectile de 800 kg/12500 m, cu proiectile de 400 kg; greutatea totala a obuzierului 70 tone (foarte probabil ca doar teava obuzierului sa cantareasca 43 tone); greutate obuz 400/800 kg; greutate incarcatura exploziva 100-140 kg; viteza initiala a proiectilului 333-400 m/s; rata de foc 8-10 proiectile/ora; exemplare produse 12; obuzierul era deservit de 285 de oameni, iar asamblarea acestuia dura peste 6 ore. Interesant este faptul ca in anul 1912 firma Krupp a produs o versiune transportabila pe calea ferata, obuzierul fiind demontat in 5 sectiuni si cantarea 175 tone. Era capabil sa traga un proiectil de 953 kg la peste 16000 m, insa armata germana isi dorea o arma transportabila pe roti, mult mai usor de dislocat. Acest fapt a trimis din nou la planseta proiectantii firmei Krupp, aparand in anul 1914, Big Bertha. Cu toate acestea, din 1916 si inspirati de francezi, germanii au trecut si ei la mari tunuri dispuse pe platforme de cale ferata, calibrele 210 mm, 240 mm (SK-L 40/Theodor Karl, 1916, 34 de unitati produse), 280 mm (SK-L 40/Bruno, 1916, 22-24 de unitati produse) si 380 cm (SK-L 45/Max, 1914, 8 unitati produse), insa Big Bertha a fost ultima arma dintr-o serie de arme de asediu destinate a distruge fortificatii din beton. Per total, inainte de izbucnirea WW I, germanii dezvoltasera patru modele de mortiere de calibrul 305 mm, doua modele de obuziere de calibrul 280 mm si cele doua tipuri de obuziere de calibrul 420 mm, printre care si Big Bertha. Oricum, importanta acestor se diminuase la sfarsitul razboiului, clipa lor de glorie fiind intre anii 1914-1916, basca ca anglo-francezii introdusesera si ei pe front astfel de guri de foc de mare calibru (unele surse mentioneaza c-au fost “inspirati” de catre germani. Putin probabil insa, fiindca le aveau deja).

Interesant este faptul ca expertii militari germani au devenit brusc interesati de mortiere in urma razboiului ruso-japonez, unde capacitatea de a trage proiectile la unghi mare (mai mare de 45◦) a facut ca transeele si fortificatiile sa nu mai fie sigure si de netrecut. Ca urmare a concluziilor trase, germanii au trecut la dezvoltarea unor astfel de arme, in august 1914, ei avand deja in dotare aproximativ 150/160 de mortiere de diferite calibre (au avut 3 tipuri de calibre, 76/170/250 mm). Conform expertilor militari si istoricilor, armata germana era mai bine pregatita si mai bine dotata la unele capitole (precum artileria si aviatia) decat anglo-francezii la izbucnirea WW I. Asta aveau s-o vada francezii si belgienii curand, la Liege (Valonia/Belgia) si Namur (Flandra/Belgia), unde obuzierele Skoda de calibrul 305 mm si M-42 de calibrul 420 mm au facut ravagii, niste arme inspaimantatoare a caror proiectile puteau penetra plafonul acestor fortificatii, explodand in interior. Dealtfel, aceste mortiere aveau s-aduca capitularea belgienilor, surprinzand total strategii armatei franceze si engleze…Ba mai mult, transeele aflate in Flandra au fost facute si ele praf cu ajutorul acestor arme, ceea ce a pus pe ganduri strategii Aliati. Ca urmare, Armata Franceza care nu dispunea de mortiere de transee s-a grabit a se dota si ea cu astfel de arme, negasind la indemana decat cateva vechi mortiere portabile din bronz, tip “Coehorn”, unele datand din timpul razboaielor napoleoniene (au participat si la Razboiul Civil American, si sudisti si nordisti operand astfel de guri de foc, fiind vorba despre Model 1838/1841, inclusiv unele cu calibrul de 147 mm), posibil Model 1814/1841 (114 mm, 39 kg greutate, 32,50 cm lungime, servanti 4, raza maxima de actiune undeva la 1200 m, proiectilul continea 82 de bile din plumb, incarcatura de azvarlire pulbere neagra). Astfel de mortiere au ajuns si la britanici (40 de exemplare, acestia numindu-le “Toby” dupa ofiterul care a avut ideea achizitionarii lor in regim de urgenta. Au fost vazute in luptele de la Neuve Chapelle/10-13 martie 1915 si Aubers Ridge/9 mai 1915), cu toate ca acestia au trimis pe frontul francez in decembrie 1914, 12/18 exemplare de mortiere experimentale de 3,7 inch/9,39 cm, impreuna cu 545 de proiectile, insa acestea s-au dovedit a fi execrabile, proiectilele avand tendinta de a exploda prematur. Ulterior, a aparut mortierul de “3 inch”, acesta fiind numit si mortier Stokes, dupa inventatorul lui, inginerul Frederick Wilfred Scott Stokes, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 76,20 mm; greutate 47,17 kg; servanti 2; elevatie cuprinsa intre 45◦-75◦; rata de foc: maxim 25 proiectile/minut, insa in realitate se ajungea la 6-8 proiectile/minut; raza de actiune cuprinsa intre 686-731 m; greutate proiectil 1 kg; s-a aflat si in dotarea urmatoarelor tari: Australia, Canada, Grecia, India, Noua Zelanda, Portugalia, Polonia, Africa de Sud, SUA. Primele exemplare au fost in dotarea Indian Corps, incarcatura de azvarlire constand din amatol (incarcatura exploziva compusa din TNT si nitrat de amoniu), insa in iunie 1915, alte 100 de exemplare au ajuns in Franta si alte 20 la Gallipoli (Turcia, aprilie-decembrie 1915).

Oricum, in prima parte a anului 1915 productia de mortiere a fost jalnica, doar 75 fiind livrate in primele trei luni, impreuna cu doar 8816 proiectile insa, in trimestrul doi din 1915 productia a crescut la 225 de unitati si 42753 de proiectile, ceea ce arata ca astfel de arme erau necesare si utile in cadrul stabilizarii frontului. Aveau s-apara si calibre de 1,57 inch/40 mm, 2 inch/50 mm si 4 inch/101 mm. Interesant este faptul ca desi au vazut utilitatea acestor arme demonstrata de catre germani, initial comandamentul britanic nu a sustinut prea mult dezvoltarea unor mortiere, considerand ca “valoarea lor este mult exagerata”, insa interventia hotarata a primului ministru britanic, sir David Lloyd George, a determinat introducerea lor in fabricatie si bineanteles, luarea acestor arme in serios. Oricum, pe soldatul britanic nu l-a intrebat nimeni ce parere are in legatura cu mortierele, insa faptul ca se putea trezi in transee, considerata de catre factorii decizionali militari relativ sigura, cu o bomba in cap, nu-i facea nicidecum placere…Si daca ne gandim ca germanii se dotasera cu primele mortiere inca din anii 1908-1909, calibrul 250 mm dispuse initial pe platforme de cale ferata, realizam faptul ca erau mult mai bine pregatiti pentru “noul razboi” decat anglo-francezii si, personal, sunt de acord cu afirmatiile expertilor si istoricilor militari.

”Dicke Berta” la Verdun

Numite de catre germani “minenwerfer” (aruncatoare de mine), aceste arme au avut o contributie hotaratoare in prima parte a razboiului, generalul Helmuth Johann Ludwig von Moltke (numit in randul corpului ofiteresc german, Moltke der Jungere/Moltke cel Tanar. Asta fiindca era nepotul generalului prusac, Helmuth Karl Bernhardt von Moltke, ce timp de 30 de ani a fost Seful Statului Major General al Armatei Prusace/Grober Generalstab, mare strateg si creator al unor metode moderne de conducere a armatelor pe campul de lupta), seful Marelui Stat Major German, considera intr-o nota semnata pe data de 10 noiembrie 1911, ca vitala existenta in inventarele armatei germane a cel putin 4 baterii de mari obuziere de calibrul 420 mm, cu cate doua guri de foc per baterie, pentru ca planurile de razboi germane sa aiba succes. Oricum, in 1914, doar 2 astfel de mortiere grele, calibrul 420 mm erau in uz, primul M-Gerat 42 cm L/12, cum apare initial in inventarele armatei germane, prototip, a fost gata in 1913, cel de-al doilea fiind finalizat in iunie 1914. Numit ulterior Big Bertha, arma era capabila sa penetreze majoritatea forturilor aflate in uz, obuzierul mamut fiind o arma devastatoare. Pana la stoparea productiei au fost fabricate 12 exemplare. Desi arma a fost dezvoltata in mare secret, exista voci care sustin ca serviciile de informatii franceze si bineanteles, conducerea armatei franceze, ar fi stiut de existenta ei inca din anul 1913, insa au considerat ca n-ar fi o mare amenintare pentru forturile si liniile fortificate ce se intindeau de la Maubeuge (Franta) la Belfort (Franta), a caror constructie a debutat in anul 1874 (au costat enorm, 88 milioane de franci. In Belgia, la Liege, Namur si Anvers, acestea au fost proiectate de catre generalul belgian, Henri Alexis Brialmont, el fiind considerat in acea perioada cel mai bun inginer militar in constructii de fortificatii. Mda, foarte bun, insa betonul folosit la forturile belgiene era de proasta calitate, fara a avea insertie de fier beton) si modernizate inainte de anul 1914 (cam asa a fost si cu Cetatea Bucurestilor, multi bani pentru nimic…Vezi ANEXA 1). Informatia nu este, deocamdata, sustinuta de dovezi certe, dar se stie cu certitudine ca francezii aveau cunostinta de marile tunuri dezvoltate de Krupp inca din 1890…

Interesant este faptul ca in prima faza a razboiului germanii au avut in dotare, pe langa cele doua M-42, si 8 obuziere Skoda de calibrul 305 mm, imprumutate de catre austrieci, numite Skoda Autohaubitzen (soldatii austrieci le porecleau “Schlanke Emma”/Emma cea Supla. Despre acestea, intr-un articol viitor!), pe care le-au folosit la Liege (19 august 1914), 4 exemplare fiind utilizate la Namur, Givet, Maubeuge si Anvers (au distrus forturile Konongsshooikt, Kessel si Broechem). Oricum, germanii aveau astfel de mortiere grele in cadrul armatelor 2 si 6 (Armata a II-a, in cadrul  Schwere Kustenmorser Batteries 2 si 5, cate doua exemplare la fiecare Baterie. Au avut in dotare si un M-42, cel mai probabil in cadrul Batteries 3/Armata a  VI-a, in cadrul  Schwere Kustenmorser Batteries 2, ce dispunea de doua Skoda si un M-42 de calibrul 420 mm. Acestea apar in inventare drept “30,5 cm Moerser”). Interesant este si faptul ca firma Krupp proiectase mortiere de asediu de calibrul 305 mm inca din anul 1890, acestea fiind numite “Kustenmorsers” insa, inainte de izbucnirea WW I, in cadrul seriei numite “Gamma-Gerat” (o serie de arme de asediu super grele, inclusiv M-42, destinate exclusiv distrugerii fortificatiilor franco-belgiene) au si realizat doua exemplare inainte de anul 1912 (cel mai probabil in perioada 1908-1909, posibil cu asistenta din partea austriecilor, conform unor surse), ce apar in inventare drept “Beta-Gerat 09”, acestea, in vederea pastrarii secretului militar, fiind numite mortiere grele destinate apararii de coasta (s.Kurst.Mrs 09).

Oricum, se pare ca arma nu prea era capabila sa penetreze 2,50 m de beton sau 25 cm de blindaj din otel-nichel, germanii calculand ca pentru astfel de performante era necesar un proiectil de 1000 kg greutate, avand calibrul marit la 420 mm (ca arma este precursoarea M-42 nu este nicio indoiala). Arma avea urmatoarele caracteristici: greutate: totala 43,15-55 tone/afet 10 tone; lungime totala 9,20 m; lungime teava 3,60/4,95 m; calibrul 305 mm; elevatie cuprinsa intre +43◦/+65◦; greutate proiectil: perforant 390-400 kg/exploziv 333 kg; raza maxima de actiune 10,88/12 km. Nu este cert daca germanii au folosit aceste tunuri in 1914, este insa posibil s-o fi facut, dar ele se aflau in dotarea Schwere Kustenmorser Batterie/Schw.Kust.Bt/Baterie mortiere grele de coasta. Exista si o varianta dispusa pe afet pe roti, numita “30,5 cm. H.L-17 i.R” (Beta I.R), in greutate totala de 22 tone, 17 calibre, 305 mm, capabila sa traga un proiectil de 333 kg cu viteza initiala de 400 m/s la maxim 11700 m, utilizata cel mai probabil pana prin 1915-1916 (nu este foarte clar daca armata germana a cumparat acest obuzier, unele surse mentionand c-ar fi luat 20 exemplare. Alte surse mentioneaza faptul ca a fost realizat doar un singur prototip. Cert este doar faptul c-a existat!). Totusi, germanii au reluat in 1918 dezvoltarea acestui obuzier, firma Krupp scotand o varianta cu afet pe roti numita “305 mm Krupp Schwere Kartaune Bertha-M Gerat/L30”: calibrul 305 mm; greutate 43,55 tone; greutate proiectil 820 kg; lungime totala 6,72 m; lungimea tevii 5,04 m; raza maxima de actiune 9000 m; elevatie maxima 75◦.

305 mm Krupp Schwere Kartaune Bertha-M Gerat/L30

Cariera M-42 a fost relativ scurta, toate exemplarele construite fiind distruse pentru a nu cadea in mainile Aliatilor inainte de Armistitiu. Insa, marile obuziere realizate in cadrul programului “Gamma-Gerat” au renascut odata cu programul de reinarmare al celui de-al III –lea Reich, si asta fiindca, contrar asteptarilor, au fost gasite subansamble si piese de artilerie ascunse in fabricile Krupp sub denumirea de…tevi. Despre marile tunuri ale celui de-al III –lea Reich ce-au participat la bombardarea Liniei Maginot si a Sevastopolului, in articole viitoare!

Un alt tun imens folosit de catre germani in WW I, si acesta o legenda, este Kaiser Wilhelm Geschutz (in cinstea Kaiserului Wilhelm al II-lea), numit de catre Aliati, Paris Gun/Paris Kanonen/Ferngeschutz (Tun cu raza lunga), si vom vedea imediat de ce…

Acest tun imens este deseori confundat cu Big Bertha, dar el este cu siguranta una dintre armele deosebite aparute in WW I.

Kaiser Wilhelm Geschutz

Istoria Paris Gun incepe cel mai probabil undeva in toamna anului 1914 cand Marele Stat Major German inca credea ca ofensiva armatelor sale va ajunge la Calais si chiar dincolo de Canal (este vorba de Canalul Manecii. Ei bine, ideea va fi reluata de catre germani in WW II, insa Operatiunea Seelowe/Leul de Mare n-a mai avut loc). Ca urmare, strategii germani visau la un tun imens capabil sa trimita proiectile peste Canalul Manecii, vizand lovirea orasului Dover, important port si nod maritim totodata, gandind ca astfel vor eroda increderea englezilor. Ei se gandeau la folosirea pe uscat a unor mari tunuri navale, acestea urmand a trage in directia Dover (Anglia) de la Capul Gris-Nez (Franta, la sud-vest de Calais), unde Canalul Manecii masoara distanta cea mai scurta, aproximativ 35 km.

Desi ideea exista, lucrul la o astfel de arma a fost tergiversata pana la inceputul lui 1917 cand Inaltul Comandament German solicita oficial un tun cu raza foarte lunga de actiune, acesta urmand a fi capabil sa loveasca coasta engleza, Londra si locatii aflate dea lungul estuarului Tamisei, precum si porturi franceze in vederea perturbarii activitatii de aprovizionare cu echipamente si alte efecte de razboi.

Normal, singura capabila sa faca o astfel de arma era firma Krupp, de proiectarea si realizarea “marelui tun” ocupandu-se un savant stralucit, manager de proiecte la aceasta firma, Profesor-Doctor Friedrich Rausenberger (Fritz), ajutat de catre Doctor Otto von Eberhard (sef al echipei tehnice si expert in inginerie mecanica si balistica, printre realizarile sale se numara munitia sub-calibru. Desi era o tehnologie revolutionara, Rausenberger a refuzat s-o foloseasca la Paris Gun, cu toate ca la primele teste desfasurate in Poligonul Altenwalde pe data de 20 noiembrie 1917, a aratat ca tehnologia este viabila, proiectilele ajungand la peste 100 km distanta). Pana la urma echipa de la Krupp s-a orientat spre folosirea unor tunuri de mare calibru, 380 mm, asta fiindca fusesera fabricate 9 astfel de arme pentru dotarea crucisatorului greu “Ersatz Freya” (Clasa Mackensen, 4 unitati, niciuna construita, botezate: Graf Spee, Prinz Eitel Friedrich, Furst Bismarck si Ersatz Freya. Urmau a avea urmatoarele caracteristici: deplasament 35700 tone; 223 m lungime; pescaj 30,40 m; viteza maxima 52 km/h; 1160 echipaj; armament: 8 tunuri SK L/45, calibrul 350 mm, lungime 17 m/14 tunuri SK L/45, calibrul 150 mm/8 tunuri L45, calibrul 88 mm, primele tunuri AA germane/5 tuburi lans-torpile de calibrul 600 mm; blindaj cuprins intre 100-300 mm/110-320 mm la turelele principale), intre timp anulat.

Echipa de la Krupp a realizat o varianta a acestui tun naval dispusa pe platforma de cale ferata, numita “38 cm SK L/45 “Langer Max”, avand raza maxima de actiune cuprinsa intre 22-47,50 km insa, pentru Paris Gun, tunul a fost modificat substantial, ajungand la calibrul 210 mm, teava fiind marita cu ajutorul unei extensii (era prinsa cu ajutorul unei flanse, deci demontabila) in vederea maririi razei de actiune, ajungand la lungimea totala de 34 m si 125-140 tone greutate. Ca teava tunului (mai bine zis, tevile tunului, asa cum vom vedea in randurile ce urmeaza) sa reziste la solicitarile din timpul tragerii, era intarita si ancorata asemenea unui catarg, impiedicand-o totodata a se arcui sub propria-i greutate. Cu toate acestea, dupa fiecare tragere teava oscila timp de cateva minute si prezenta o usoara arcuire, insa la elevatia de 50◦, un proiectil de 92-94 kg greutate (masura 3 m inaltime, conform surselor. Cu incarcatura de azvarlire ajungea la 12 m lungime, aceasta continand 180 kg de exploziv de mare putere) era propulsat in straturile superioare rarefiate ale atmosferei terestre, ajungand la 40-42 km altitudine (unele surse mentioneaza 65 km altitudine, putin probabil insa), viteza initiala a proiectilului fiind de 1600-1640 m/s, performanta intrecuta doar de racheta V-2 cativa zeci de ani mai tarziu, iar raza maxima de actiune era de 126-130 km (IMPRESIONANT!). Arma era transportata pe platforme de cale ferata si asamblata in pozitia de tragere cu ajutorul unei macarale imense, fiind dispusa la sol pe o platforma mobila, intregul complex atingand greutatea de 750 de tone. Nu se stie cu certitudine cate astfel de tunuri au fost fabricate, foarte probabil sa fi fost 7-8-9 exemplare montate pe 3 platforme de cale ferata, insa odata cu intrarea in vigoare a Armistitiului, pe 11 noiembrie 1918, inainte de sosirea comisiilor aliate de verificare a implementarii acestui acord, germanii au transportat in mare secret aceste tunuri imense la otelaria Krupp din Essen unde le-au si topit, niciun astfel de tun n-a incaput pe mana invingatorilor, acestia gasind doar platformele de transport (exista supozitii ca germanii ar fi distrus tunurile dupa anul 1920, putin probabil insa).

Mai mult decat atat, toate specificatiile si schitele armei au fost distruse sau ascunse, iar dezvaluirea de date cu privire la aceasta arma de catre cetateni germani era aspru pedepsita. Asta nu-nseamna ca Biroul 2/Le Deuxieme Bureau (serviciul secret militar francez) si Secret Inteligence Service/SIS/Serviciul de Informatii Britanic nu s-au dat de ceasul mortii sa afle cu ce anume i-au blagoslovit germanii, oferind sume mari de bani oricui era dispus sa le ofere informatii (abia in anul 1925 au fost publicate date detaliate despre aceste tunuri, insa structura proiectilelor si compozitia chimica a explozibilului au ramas secrete. Aveau sa le “redescopere” germanii de la Krupp odata cu noile tunuri gigantice). Nu au aflat mare lucru, insa doi cetateni germani au fost condamnati pentru spionaj de catre un tribunal din Leipzig, dar se pare ca informatiile “scapate” de catre acestia erau “ciudate”, cel mai probabil falsificate. Mai mult succes a avut colonelul american Henry Miller, care a si scris o carte pe acest subiect publicata la Paris in anul 1930 (sursele sale au fost ingineri participanti la programul de dezvoltare al extraordinarului tun, inclusiv a munitiei pentru acesta, din cadrul firmei Krupp si a centrului de testare de la Meppen). Oricum, atat Franta cat si Marea Britanie au desfasurat cercetari dupa Marele Razboi in vederea realizarii unor astfel de tunuri, insa au renuntat rapid dupa ce expertii au concluzionat ca valoarea lor tactica este scazuta. Asa si era, concluzie trasa si de catre strategii germani cativa ani mai devreme…

38 cm SK L45 “Langer Max”

Desi erau revolutionare, tevile lisa de extensie nu rezistau la mai mult de 65 de proiectile trase, fiecare lovitura decalibrandu-le. Teava tunului masura 34 m lungime, astfel: 1 m culata; 3 m camera de ardere; 18 m sectiunea ghintuita; 12 m extensia formata din teava lisa si, cel mai probabil, acestea erau inlocuite dupa 65 de proiectile trase, aceasta fiind fixata cu suruburi de teava ghintuita, prin intermediul unei flanse. Astfel de tevi de extensie erau de trei tipuri, utilizate in functie de distanta de tragere, acestea masurand 3/6/12 m.

Dupa 65 de lovituri tevile lisa trebuiau aduse la Krupp pentru recalibrare (unele surse mentioneaza faptul ca dupa 65 de proiectile trase tevile lisa erau aruncate, sursele sunt neclare in acest sens, insa putin probabil sa fie asa), ceea ce dura mult, insa germanii planuiau o productie record, ce-ar fi asigurat tevi lisa de extensie pentru bombardarea continua cu cate doua arme a Parisului timp de un an de zile! Spre norocul francezilor razboiul s-a sfarsit, si chiar daca nu s-ar fi sfarsit, germanii visau frumos…Paris Gun era deservit de 80 de marinari, rata de foc teoretica fiind de 4 proiectile/ora. Tunul putea trage si cu proiectile in greutate de 106 kg (incarcatura exploziva 8 kg) si 116 kg (incarcatura exploziva 12 kg), incarcatura de azvarlire fiind undeva la 200 kg, acceleratia atinsa de proiectil fiind de 6000 km/h (aproximativ 5 Mach), conform unor surse.

Paris Gun in constructie

Paris Gun a intrat in actiune pe data de 23 martie 1918 la ora 7.15 PM, pozitia de tragere aflandu-se in padurea Saint-Gobain, aproape de localitatea Crepy en Laon, nord-est de Paris si 16 km in spatele frontului. Cinci minute mai tarziu, la ora 7.20 PM (posibil chiat 7.17 PM, conform unor surse), in zona Quai de Seine din Paris, in Place de la Republique, s-a auzit o bufnitura puternica ce a zguduit cladiri si a spart ferestre. Alarma avea sa se dea 15 minute mai tarziu, cand alte doua explozii misterioase au ucis 8 civili parizieni si a ranit peste 20 (un proiectil a explodat pe strada Charles V, iar celalalt pe Bulevardul Strasbourg, in apropierea Garii de Est). Abia atunci au realizat strategii Aliati ca sunt bombardati, Parisul era iarasi sub bombe, pentru prima data in secolul XX, insa au considerat ca de vina este un Zeppelin (aveau sa se lamureasca cateva zile mai tarziu, cand recunoasterea aeriana a depistat pana la urma imensele tunuri pe cand trageau, posibil dupa 30 de ore de la primul bombardament). Ba chiar s-au emis teorii haioase de catre presa, precum existenta unor tunuri ascunse in pesteri si paduri, ba chiar si existenta unor tunuri cu aer comprimat ascunse in cladiri din Paris, soldati si civili cautand la modul serios astfel de ascunzatori…Asul aerului francez, Paul Rene Fonck spunea in memoriile sale, citez aproximativ: “In dupa-amiaza zilei de 23 martie 1918, un mesaj telegrafic anunta ca Parisul a fost bombardat de un Zeppelin, si fiecare dintre noi a ras…Prin roiurile de Spad-uri ce puteau rapid sa-l doboare, dimineata, asa ceva era imposibil” (n.a. Este vorba despre biplanul de vanatoare francez, Spad S XIII).

Se pare ca germanii au utilizat doar 3 astfel de platforme feroviare si 7 tevi de tun, ei obtinand informatii cu privire la efectul bombardamentelor asupra Parisului si populatiei de la agentii lor de-acolo, via Elvetia. Per total, rezultatele n-au fost cele scontate de catre strategii germani, Paris Gun tragand 351 de proiectile intre lunile martie-august 1918 (351 de lovituri directe asupra Parisului, insa numarul loviturilor a fost de 367. 400 in total fara ca locul de impact al tuturor proiectilelor sa fie identificat pe o raza de 109-121 km in jurul capitalei franceze), ucigand 256 de oameni si ranind peste 600 (posibil 620 de oameni). Aliatii au incercat cu disperare sa localizeze armele, insa acestea erau bine camuflate de germani. Interesant este faptul ca datorita razei foarte mare de actiune, germanii trebuiau sa faca calcule matematice ample in ceea ce priveste traiectoria, luand in considerare viteza de rotatie a Pamantului si curbura acestuia, armata germana angajand special o echipa formata din cei mai buni matematicieni. Mai mult decat atat, cei care deserveau tunurile erau atent supravegheati, acestia neavand voie sa vorbeasca sau sa se amestece cu militari din alte arme, iar orice tragere a acestor mastodonti erau, de regula, mascate prin baraje de artilerie executate cu piese din dotarea artileristilor, asta in vederea mascarii zgomotului si a exploziilor la tinte. Oricum, tragerile nu erau precise dar aveau un imens impact psihologic asupra moralului populatiei civile, si chiar asupra militarilor, cu deosebire a celor francezi. Pe 29 martie 1918 ora 16.27 minute, s-a inregistrat o adevarata tragedie, un proiectil a cazut pe Biserica Saint-Gervais exact in timpul slujbei, prabusirea acoperisului ucigand 88-91 de enoriasi si ranind alti 68. Afland despre drama, germanii au oprit pentru 24 de ore bombardamentul pentru a da timp ca Parisul sa-si ingroape mortii, dupa care l-au luat din nou la tocat. Insa, francezii lamurindu-se ca este vorba de piese grele de artilerie au inceput un bombardament frenetic asupra posibilelor amplasamente, folosind la randul lor guri de foc de mare calibru dispuse pe platforme de cale ferata. Germanii, pentru a le proteja le-au mutat, executand trageri in perioada 27 mai-11 iunie, inainte de a fi localizati de avioane britanice. In august tunurile au tras ultimele 14 proiectile, dupa care au fost retrase in Germania pana la Armistitiu. Oricum utilizarea acestor tunuri era deosebit de costisitoare, un singur exemplar costand cam 2,1 milioane de marci, iar durata fabricarii sale, a intregului ansamblu, era de minim doi ani. Si proiectilele erau scumpe, 400000 de marci per exemplar.

Pana la urma, Paris Gun a fost un esec. Arma era mult prea mare iar incarcatura exploziva a proiectilelor era “minuscula” in raport cu marimea lor si a armei in sine. Cu toate neajunsurile, arma a fost clar precursoarea V-1/2/3 si, nu in ultimul rand, a fost stramosul imenselor tunuri Schwerer Gustav si Dora (calibrul 800 mm). O alta poveste!

 

WW

 

 

ANEXE

1)  Cu rol in apararea strategica pe pozitie, fortificatiile au inceput sa fie realizate in Romania la sfarsitul sec. XIX. Atunci au inceput lucrarile la linia fortificata Focsani-Namoloasa-Galati, initiate de catre Regele Carol I, cuprinzand orasele Cernavoda, Silistra si in mod deosebit, Bucuresti (Cetatea Bucurestilor).

Primele studii cu privire la Cetatea Bucurestilor au demarat in anul 1882, fiind realizate de catre o comisie condusa de Gheorghe Manu –artilerist, ce a indeplinit si functiile de ministru de razboi si prim ministru al Romaniei. Intr-un final, studiile la Cetatea Bucurestilor au fost atribuite de catre Regele Carol I, generalului belgian, Henri Alexis Brialmont (acesta era considerat in acea perioada, cel mai bun inginer militar in constructii de fortificatii, avand in palmaresul sau pe cele de la Liege, Namur si Anvers).

Conform planurilor realizate de catre inginerul belgian, aprobate de catre Carol I, se prevedea construirea unei centuri de aparare de 70 km in jurul Bucurestiului, care urma sa contina 18 forturi: Chitila, Otopeni, Mogosoaia, Jilava, Pantelimon, Cernica, Catelu, Leurdeni, Berceni, Popesti, Magurele, Bragadiru, Domnesti, Chiajna, Tunari, Stefanesti, Afumati si Bucuresti, fiind impartite in trei sectoare: I –numit si de N-E, compus din forturile numerotate de la 1 la 9 si bateriile laterale, sectorul intinzandu-se la est de Dambovita; II –numit si de S-E, cuprinzand forturile de la 10 la 13 si bateriile laterale, sector situat in aval de Dambovita si soseaua spre Giurgiu; III –numit si de S-V, cuprinzand forturile de la 14-18 si bateriile laterale. Forturile aveau diferite structuri:

-pentagonala –Chitila (fort 1) si Otopeni (fort 3), considerate a fi forturi mari de tip 1, realizate dupa schitele generalului Brialmont;

-pentagonala modificata, considerate de tip 2, precum Mogosoaia (fort 2) si Jilava (fort 13), forturi mari, realizate dupa schitele generalului Brialmont;

-trapezoidala, considerate de tip 3, cuprinzand forturile Tunari (nr.4) si pe cele cu numere de la 7-18 (nr.7 –Pantelimon; nr.18 –Chiajna. 12 forturi in total), realizate dupa schitele generalului Brialmont si modificate in anul 1887 pentru a rezista noului tip de obuz aparut in 1884, cunoscut sub numele de “obuz-mina”;

-tip 4, acvatic, structura pentagonala, format din fortul nr.5 Stefanesti. Acesta, era inconjurat din 3 parti de catre santuri umplute cu apa;

-fortul nr.6 Afumati era unic, avand structura pentagonala, dar modificata fata de tip 1/2.

Cel mai putin fortificat sector era cel sudic, datorita faptului ca generalul Brialmont a considerat ca fiind putin probabil un atac al capitalei Romaniei din aceasta directie. S-a inselat insa, fiindca exact pe acolo au patruns germanii in anul 1916, ocupand Bucurestiul si determinand refugierea autoritatilor romane in Moldova; asta in conditiile in care fortificatiile erau deja dezafectate in urma ordinului dat pe data de 17 august 1916,  cu doar o luna inainte de intrarea Romaniei in WW I, de catre ministrul de razboi de atunci, I.C Bratianu –acesta ordonand ca Cetatea Bucurestilor sa fie dezafectata iar fortificatiile demilitarizate. Interesante sunt cuvintele feldmaresalului german, August von Mackensen, scrise in memoriile sale, ce a constatat cu stupoare la predarea Bucurestiului, ca orasul nu mai avea fortificatiile operative: “Mi-am imaginat cucerirea capitalei romane ceva mai razboinica decat a fost in realitate.Noi steam ca Bucurestii sunt o cetate puternica si adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate se transformasera in cupole de lemn. Spionajul nostru, asa de laudat de inamicii nostri, nici nu parvenise sa constate ca Bucurestii au fost dezarmati inainte de intrarea in razboi”. A fost acesta un esec al spionajului german? Cu siguranta, DA! Daca ar fi stiut, ar fi evitat un efort logistic important…

Aceste forturi, erau deservite de catre baterii intermediare independente, in numar de 18, situate la o distanta de 2000 m intre forturi, a caror artilerie era protejata sub cupole cuirasate, ce se aflau in urmatoarele locatii:

–forturile tip 1: Chitila (intre forturile1-2), Tunari (intre forturile 4-5), Stefanesti (intre forturile 5-6), Afumati (intre forturile 6-7), Pantelimon (intre forturile 7-8);

–forturile tip 2: Jilava (intre forturile 13-14), Broscarei (intre forturile 14-15);

–forturile tip 3: Mogosoaia (intre forturile 2-3), Cernica (intre forturile 8-9), Catelu (intre forturile 9-10), Magurele (intre forturile 15-16), Bragadiru (intre forturile 16-17), Domnesti (intre forturile 17-18), Chiajna (intre forturile 18-1);

–forturile tip 4: Otopeni (intre forturile 3-4);

–tip mixt A: Berceni (intre forturile 12-13);

–tip mixt B: Leordeni (intre forturile 10-11) si Popesti (intre forturile 11-12).

  Intregul complex de fortificatii se intindea pe o suprafata de 120 de hectare, putand adaposti in caz de nevoie, aproximativ 33000 de militari. Tunurile ce se aflau in dotarea bateriilor intermediare independente, dintre forturi, erau de mai multe tipuri (despre unele dintre acestea am vorbit in articolele anterioare), precum: KRUPP, calibrul 105 mm, model 1891; sistem rusesc, calibrul 152,4 mm, model 1887; KRUPP, calibrul 78 mm, model 1868; Krupp, calibrul 150 mm, model 1885; ARMSTRONG, calibrul 152,4 mm, model 1883.

Lucrarile la Cetatea Bucurestilor au durat 10 ani (1884-1894) si au costat 111500000 lei aur, depasind cu mult costul initial estimate de 88275080 lei aur. Dupa unele estimari, astazi aceasta suma ar depasi 620 milioane de euro, insa pe atunci, ea reprezenta bugetul intregii armate romane pe cel putin trei ani, nefiind un proiect tocmai reusit (pe atunci probabil ca nu s-a stiut, dar terenul pe care fortificatiile masive au fost construite era inadecvat, neputand suporta greutatea imensa a acestora, multe dintre ele afundandu-se in pamant sau fiind inundate –spre exemplu, Fortul 3 Otopeni, este in prezent inundat)! Iata ce ne spune profesorul Ioan Scafes, de la Muzeul Militar National, citez: “Finantarea lucrarilor de fortificatii s-a transformat la un moment dat, intr-o problema majora a bugetului Romaniei”. Punct!

Desi, nu au avut un rol militar deosebit, cu toate ca Regele Carol I –el insusi format ca artilerist- avea totala incredere in acestea, declarand: “Tunurile vor bubui din toate forturile, din Bucuresti, Focsani, Galati, ridicate de mine ca un scut puternic al vetrei stramosesti, in timpuri de grele incercari, de cari cerul sa pazeasca tara”; fortificatiile au insemnat totodata dezvoltarea infrastructurii, dispunand de o cale ferata si de o sosea (actuala Centura a Bucurestiului).

In urma dezafectarii Cetatii Bucurestiului, cele aproximativ 1100 de guri de foc au fost transformate in tunuri de camp si artilerie grea, de catre artileristii de la regimentele 1 Cetate (Focsani) si 2 Cetate (Bucuresti). Aceste tunuri, au suplinit lipsa pieselor de artilerie in randul unitatilor luptatoare –cu deosebire, a artileriei grele –fiind o solutie foarte buna. Oricum, aceste fortificatii erau deja depasite pe atunci de evolutia tehnicii si strategiei militare, iar germanii, se pare, ca aveau deja planuri detaliate ale acestora (au existat voci in epoca, care sustineau ca decizia luata de catre I.C Bratianu, de desfintare a fortificatiilor, a fost una justa –bazata pe informatia ca Germania avea prin spionaj planurile Cetatii –informatie ce ar fi parvenit de la serviciile secrete romane, care pe atunci purta numele de “Serviciul supravegherii stirilor”(SSS) –sediul aflandu-se in Palatul Postei Centrale, actualul Muzeu de Istorie a Romaniei. SSS, era organizat pe doua sectii: Postala si Telegrafica –posta cu strainatatea, corespondenta privata si cea militara; Corespondenta Telefonica –interceptarea corespondentei postale; distrugerea sau citirea corespondentei codificate si criptografiate; culegerea de informatii din scrisori si violarea corespondentei; asigurarea comunicatiilor militare si politice; informarea Regelui si a factorilor de decizie politici si militari, a MStM si a Cartierului General, etc). Cu toate acestea, Cetatea Bucurestilor a fost in acele timpuri, cea mai mare investitie cu caracter militar din Romania, ce s-a dovedit intr-un final, inutila!

Cetatea Bucurestilor, dispunea de mai multe tipuri de piese de artilerie, care in acele vremuri erau considerate moderne, iar cupolele blindate erau foarte performante.

Obuzierul KRUPP, calibrul 210 mm, model 1891/1918 “IASI”, era initial montat in cupole GRUSON, model 1888 si MONTLUCON, model 1891. Acesta a fost transformat in piesa de camp, intre anii 1917-1918, la Iasi. Aici, in cadrul “Atelierului pentru montarea artileriei grele” de la Uzinele Nicolina, au fost realizate afetul si mecanismele aferente, singura piesa originala ramanand teava obuzierului, ce cantarea 3125 kg. Mansonul exterior de otel aplicat pe teava, a fost realizat la Uzinele Krivazek din Kiev, strunjindu-se la Nicolina/Iasi. Afetul era asezat in pozitie de tragere pe platforma cu pivot, fiind legat de acesta prin frana de recul ce limita retragerea ansamblului afet-teava in timpul tragerilor. Frana de recul, conceputa la Nicolina/Iasi, era foarte simpla si robusta, cantarind doar 270 kg, iar afetul se rezema pe doua roti de tragere metalice mici, construite din tole nituite, asezate fiecare sub un perete al afetului, intr-o cutie compusa din doua tole ambutisate, facand corp comun cu peretele. Osiile fiind lungi, permiteau asezarea spre exterior a doua roti mari de lemn, usurand astfel rulajul in timpul deplasarii obuzierului –ceea ce a facut ca aceasta piesa de artilerie de calibru mare, sa fie unica in ceea ce priveste tragerea de pe roti.

Modificarile aduse obuzierului original, unele dintre acestea fiind unice in acele timpuri, au fost facute de catre inginerii romani, remarcandu-se in mod deosebit, inginerul Manoilescu (acesta a facut calculul de rezistenta al afetului, obuzierul “Iasi” ajungand sa cantareasca 8450 kg in baterie si 11950 kg in mars, pe trei trasuri. Asta in conditiile in care obuzierul original, cantarea 13215 kg in baterie si 21480 kg in mars, pe patru trasuri). Mai mult decat atat, inginerii romani au redus timpul de “punere in baterie” a obuzierului, pana la doua ore (fata de 10-12 ore cat dura initial), iar schimbarea rotilor dura doar 10 minute, datorita dispozitivului special creat de catre acestia.

Obvuzierul “Iasi”, calibrul 210 mm, model 1888/1916, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 210 mm; greutatea tevii GRUSON, 3125 kg; greutatea inchizatorului 225 kg; lungimea partii ghintuite 1738 mm; inclinarea ghinturilor: progresiva –de la 4º30’-11º50’; bataia maxima 6900 m; greutatea proiectilelor: obuz roman 140 kg/obuz francez 110,5 kg; greutatea incarcaturii: obuz roman 3,4 kg/obuz francez 3,9 kg; viteza initiala a proiectilului: obuz roman 245 m/s/obuz francez 315 m/s.

Tunul GRUSON, calibrul 53 mm, model 1887/1916, a dotat initial liniile fortificate Focsani (15 baterii a cate 6 turele)-Namoloasa (24 baterii a cate 3-5 turele)-Galati (30 baterii a cate 6 turele, 10 baterii a cate 3-6 turele si 10 turele in zona Brates), dar au fost si in dotarea capetelor de pod de la Cernavoda, Turtucaia (28 de turele) si Silistra (17 turele).

Tunurile erau de fabricatie germana, fiind deplasate cu trasuri mobile, cu 2-4 roti si tractate de 3 cai. Turela avea in compunerea sa 4 roti mici, putand fi fixate pe cele doua sine metalice fixate la trasura. La destinatie, turela era asezata direct de pe trasura pe sinele cazematei.

Tunul GRUSON, calibrul 53 mm, model 1887/1916, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 53 mm, cu “tragere repede”; lungimea totala a tevii 1302 mm; greutatea proiectilului 1,75 kg; viteza initiala a proiectilului 495 m/s; cadenta de tragere 30 lovituri/minut; inchizator tip “pana”; bataia maxima 3000 m; dispus in cupola: cu eclipsa, model 1887/turele transportabile, model 1888, sistem “Schumann”; echipaj 2 militari; unghi de tragere vertical de la -5º/+0º; unghi de tragere orizontal de 360º, o rotatie completa realizandu-se in 15 secunde; greutatea turelei transportabile 564 kg.

Aceste tunuri au fost folosite timp de 20 de ani ca artilerie de cetate, dar intre anii 1914-1916, au fost transformate in tunuri de insotire cu tragere inceata (334 de guri de foc) pentru infanterie (o baterie la o brigade si intre 2-6 baterii la divizie), afetele fiind realizate in tara (rotile se demontau, asigurand o precizie mai buna a tragerii). S-a realizat chiar si un tun AA improvizat, pe baza celui GRUSON, calibrul 53 mm, montat pe afet cu pivot, sistem “Colonel Burileanu” (Stefan Burileanu, a fost inginer, inventator, cercetator in metalurgie, general de artilerie si presedinte al Consiliului Tehnic Superior al Artileriei, Armamentului si Munitiei, doctor in stiinte matematice. El a fost creatorul tunului AA, calibrul 57 mm, GRUSON, a focosului cu durata lunga de ardere pentru tunurile AA, a unor noi proiecte de asemenea tunuri, a unui nou afet realizat in anul 1915 pentru tunul de camp de 150 mm).

Tunul GRUSON, calibrul 37 mm, model 1887, era constructiv asemanator cu cel de 53 mm, initial dotand linia nr.1 a sistemelor de fortificatii de la Focsani si Turtucaia (225 de tunuri). La Galati erau 45 de baterii, fiecare avand cate 5 turele, iar la Turtucaia erau 14 turele.

In anul 1916, cele 225 de tunuri si un numar de 361284 de proiectile au fost retrase din forturi si stocate, neavand nicio contributie la WW I.

Tunul era dispus in turele transportabile, sistem “Schumann”, avand lungimea tevii de 23 calibre, bataie maxima cuprinsa intre 2000-2740 m, 2 servanti, greutatea proiectilului de 1,66 kg si cea a turelei de 564 kg.

Tunul HOTCHKISS, calibrul 57 mm, model 1888/1916, era initial dispus pe afeturi de ambrazura, in turele rotative cu eclipsa sau utilizat ca piesa mobila de flancare (model 1891). Turela era de tip SCHNEIDER, model 1891, fiind deservita de 3 militari, avand un mecanism cu contra-greutate, ce permitea ca dupa tragere, cupola metalica sa fie coborata.

247 de asemenea tunuri au fost in dotare, ele fiind demontate inainte de intrarea Romaniei in WW I de pe vechile amplasamente si utilizate astfel: 79 au fost transformate in tunuri de insotire pentru infanterie sau ca tunuri de munte (cate o baterie la fiecare din cele 6 brigazi mixte de infanterie si la brigada de graniceri); 36 de exemplare (6 baterii) au fost transformate in artilerie de munte; 132 de piese au fost transformate in tunuri AA (72 de catre colonelul Negrei si 20 de catre colonelul Burileanu).

La tunurile AA, afetele le-au fost modificate, fiind dotate cu aparate de ochire pentru tragere antiaeriana, avand bataia verticala de 3500 m. Aceste tunuri au folosit focosul special al colonelului Burileanu, cu ajutorul caruia in vara anului 1917, au fost doborate cateva avioane germane la Marasesti, Barlad si Piatra-Neamt.

Solutia modificarii in tunuri AA a celor de cetate, GRUSON si HOTCHKISS, a fost una inspirata, fiindca primele tunuri destinate exclusiv combaterii tintelor aeriene, au aparut in Armata Romana, in august 1916 (atunci, pe data de 15 august 1916, s-a infintat “Corpul Apararii Antiaeriene”, avand in compunerea sa: 6 baterii a cate 4 tunuri de calibrul 75 mm; 8 sectii de mitraliere; 12 sectii de proiectoare de 90 cm; 22 posturi de observare –acestea fiind destinate exclusiv, apararii Bucurestiului). Acestea erau de calibrul 75 mm, model 1911, sistem DEPORT –fabricate de catre firma italiana “Vickerstemi Spezia”, 4 asemenea tunuri au fost achizitionate printr-un contract incheiat in decembrie 1914. Ulterior, dupa intrarea Romaniei in WW I, au mai sosit in tara inca 12 tunuri AA, de fabricatie franceza, PUTEAUX, de calibrul 75 mm.

Obuzierul GRUSON, calibrul 120 mm, model 1888, s-a aflat initial in dotarea bateriilor de cetate cu cupole fixe (46 de exemplare): Namoloasa -16 piese pe linia a II-a; Galati -17 piese pe linia a III-a; Cernavoda -3 piese si probabil, la Silistra si Turtucaia.

  Odata cu desfintarea Cetatii Bucurestilor din anul 1916, 36 de obuziere au fost montate pe afet, intrand in dotarea Regimentului 4 Artilerie Grea, iar restul, la celelalte 4 baterii de artilerie grea, participand la luptele duse de catre Armata Romana in WW I (la data de 1 ianuarie 1918, mai erau inca operationale 20 de obuziere GRUSON, calibrul 120 mm).

Obuzierul GRUSON, calibrul 120 mm, model 1888, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 120 mm; greutatea tevii cu inchizator 500 kg; lungimea tevii cu inchizator tip “pana” -1560 mm; greutatea proiectilului 16,3 kg; viteza initiala a proiectilului 287 m/s; bataia maxima 5100 m.

Tunul KRUPP, calibrul 150 mm, model 1885/1891, s-a aflat in dotarea Cetatii Bucurestilor, cel mai probabil din anii 1890/1891. Acesta, a fost montat initial, astfel: in cupole cu una sau doua tunuri, model 1891, sistem SAINT-CHAMOND (18 cupole cu un tun si 10 cu doua tunuri -28 de cupole in total); in cupole cu doua tunuri, model 1891, model CREUSOT si MONTLUCON (cate 13 cupole din fiecare model). Ca urmare a faptului ca cel de-al doilea tun din cupola era dezechilibrat in urma tragerii celui dintai, o parte dintre aceste tunuri au fost mutate ulterior in cupole individuale.

Cupola cu doua tunuri avea diametrul de 5,7 m, calota de metal cu grosimea de 24 cm, fiind o constructie complexa si moderna pe trei nivele, deservita de 20 de militari (14 militari la cupola cu un tun). Dispunea de ventilatoare destinate aerisirii si un lift –dispus in centru, cu care era ridicata munitia necesara fiecarui tun si instalatie electrica ce folosea acumulatori.

Tunurile erau prevazute cu trei frane de recul (acestea erau umplute cu glicerina si arcuri) care aduceau piesa in baterie dupa tragere (daca acest lucru nu se realiza, o alarma compusa dintr-o sonerie electrica semnala defectiunea). Intre cele doua tunuri, cupola era prevazuta cu o trapa prin care se ridica o mica turela destinata observarii campului de lupta (la cupola SAINT-CHAMOND, aceasta trapa se gasea in partea dreapta). La partea din spate, turela avea un locas prin care se executa ochirea atunci cand aceasta era intoarsa cu 180º pe timpul incarcarii tunurilor (ochirea se facea cu un inaltator tip “tel-cautare”), iar la revenirea acestora pe directia de tragere, tinta era vizata putandu-se deschide imediat focul.

In total, Cetatea Bucurestilor a avut in dotare 88 de tunuri fixe si 6 mobile de asediu. Dintre acestea, pana pe data de 15.08.1916, 31 de piese au fost montate pe afete realizate in tara (greutatea unui asemenea tun era de 6017 kg), intrand in dotarea artileriei de camp; numarul acestora ajungand la 66 de exemplare, pana pe data de 1 ianuarie 1918.

Tunul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 150 mm, 25 calibre; greutatea tevii cu inchizator 3600 kg; munitie folosita: obuz “ordinar”, ruptura-beton, srapnel; greutatea obuzului “ordinar” 31 kg, darea focului facandu-se cu stupila; incarcatura folosita: cartus fara tub metalic in greutate de 9 kg; viteza initiala a proiectilului 520 m/s; bataia maxima 10000 m.

Obuzierul KRUPP, calibrul 210 mm, model 1886/1916, era un obuzier de asediu cu tragere repede, ce a fost in dotarea Cetatii Bucurestilor (10 exemplare montate in cupole GRUSON, model 1888/26 de exemplare montate in cupole MONTLUCON, model 1891).

Cupolele obuzierelor erau montate pe un suport de fonta intarita, numita “antecuirasa”, fiind destinata protejarii bazei cupolei. Aceste cupole aveau diametrul interior de 3,6 m, iar “antecuirasa” era de 4,8 m, avand calota cu grosimea de: 20 cm (cupola GRUSON)/24 cm (cupola MONTLUCON). Erau confectionate din bucati de fier laminat, asamblate prin buloane, cupola fiind dispusa pe trei nivele ce coborau pana la adancimea de 4,37 m. Ambrazura obuzierului era protejata de un obturator din fonta (la turela MONTLUCON acesta era din bronz si cauciuc).

In dreapta ambrazurii se afla o deschuzatura prin care se executa ochirea, folosindu-se in acest sens, un inaltator cu tel, iar pentru ochirea in inaltime erau folosite instrumente, precum: cercul gradat, arcul gradat si cadranul. Toate mecanismele de ochire erau mecanice.

De asemenea, turelele erau dotate cu lifturi si ventilatoare mecanice, in numar de doua: unul facea legatura intre magazia de munitie de la nivelul 3 si etajul 2, iar celalalt, facea legatura intre etajul 2 si primul nivel.

Comunicarea intre nivelele 1,2 si 3 se facea prin tuburi acustice prevazute la capete cu palnii, personalul fiind compus din 10 servanti la turelele tip GRUSON si 12 servanti la cele tip MONTLUCON.

Obuzierele de 210 mm au fost demontate in anul 1916 si puse pe afete realizate in tara, intrand in dotarea artileriei de camp si a artileriei grele. In 1917 figurau in evidentele militare, 3 baterii de obuziere de acest calibru, in dotarea Regimentului 2 Artilerie Grea, ulterior stocate si scoase definitive din inzestrare in anul 1930.

Obuzierul KRUPP, calibrul 210 mm, model 1886/1916, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 210 mm; greutatea 12000 kg; munitie folosita: obuze de fonta de 91 kg obuze de otel de 140 kg, obuze “mina” sau “torpila” cu lungimea de 1,12 m si 160 kg, srapnele de 91 kg ce contineau 2600 de gloante; darea focului se facea cu stupila; incarcatura folosita: pulbere de azvarlire tip C 68, constituita in 12 subancarcaturi; bataia maxima 6900 m.

Tunul model 1887 si mortierul model 1888, calibrul 120 mm, sistem GRUSON, au fost in dotarea liniei a III-a din sectorul Focsani (15 baterii). Erau dispuse in cupole alaturi de cate doua mortiere GRUSON de constructie sferica, de acelasi calibru (42 de mortiere in total), deservite de cate doi militari.

Dupa demontarea din cupole in anul 1916, aceste guri de foc au fost stocate, nefiind folosite in luptele duse de catre Armata Romana in WW I.

Tunul GRUSON, calibrul 120 mm, model 1887, avea bataia maxima de 7200 m, tragand cu proiectile explozive de 16,1 kg, avand viteza initiala de 470 m/s.

Mortierul GRUSON, calibrul 120 mm, model 1888, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 120 mm, 7,5 calibre; lungimea tevii 908 mm; greutatea tevii 1000 kg; camp de tragere vertical de la 30º/60º; greutatea proiectilului 16,4 kg; viteza initiala a proiectilului 182 m/s; bataia maxima 2700 m.

Povestea achizitionarii acestor turele, este una deosebit de interesanta! Planurile initiale ale Cetatii Bucurestilor, prevedeau cupole blindate, Armata Romana dorindu-si ca acestea sa fie cat mai performante si cat mai rezistente.

Ca urmare, ofiteri romani au participat la demonstratii in vederea luarii unei decizii cu privire la tipul si provenienta acestor cupole, ce au avut loc in urmatoarele locatii: Spezia (Italia, 1882-1884), Ochta (St. Petersburg/Rusia, 1882), Shoeburynes (Anglia, 1882-1883), Copenhaga (Danemarca, 1883), Saint-Chamond (Franta, 1884), Buckau (Germania, 1882-1884), fara a se lua insa nicio decizie clara.

Insa, in anul 1884 (posibil in luna iulie), ministrul de razboi de atunci, generalul Stefan Falcoianu, a adresat unor firme din Franta si Germania –state ce erau considerate foarte avansate in constructia de turele si blindaje- invitatia de a participa la demonstratii cu produsele lor, de aceasta data, organizate in Romania. Invitatiei sale i-au raspuns un numar de doua firme -SAINT-CHAMOND din Franta si BUCKAU-MAGDEBURG din Germania- care au si incheiat contracte de participare cu statul roman (7/19 noiembrie 1884, francezii; 2 decembrie 1884, germanii).

In urma contractelor, locasele afetelor cuirasate franceze si germane, au fost construite pe campul Cotroceniului, de catre firmele: ARBEN&WOLF (pentru germani, sub indrumarea inginerului-arhitect, A.Berthet) si SAINT-CHAMOND (pentru francezi, sub supravegherea maiorului A.Mougin si a inginerului Odin). Montajul ambelor cupole s-a incheiat in luna noiembrie 1885, piesele sosind in tara in luna septembrie, fiind supravegheata cu deosebit interes, de catre M.S Carol I.

In perioada 6/18 decembrie 1885-11/23 ianuarie 1886, au avut loc experientele si demonstratiile capabilitatilor celor doua tipuri de turele, francezii prezentand o cupola tip MOUGIN (de forma cilindrica, echipata cu doua tunuri lungi, DE BANGE, calibrul 155 mm) iar germanii, una de tip SCHUMANN (cu calota semisferica, pentru doua tunuri KRUPP fretate, calibrul 150 mm).

Comisia de validare a experimentelor, era compusa din: generalul Eracle Arion –presedinte; coloneii Anton Berindei, Nicolae Dumitrescu –Maican; maiorii George Gramaticescu, M.Boteanu; capitanii Constantin Coanda, Ioan Culcer; toti acestia fiind asistati de catre generalul H.A Brialmont, alaturi de o suita numeroasa de ambasadori si atasati militari, ofiteri si specialisti straini, din: Belgia, Anglia, Olanda, Danemarca, Germania, Austro-Ungaria, Franta, Rusia si Turcia (este oarecum stranie decizia de a se permite tuturor acestora sa participe la demonstratii, deoarece se pare ca planurile ce trebuiau sa fie secrete ale Cetatii Bucurestilor si armamentul acesteia, erau in mod inevitabil compromise, inca din start. Se pare, dupa unele informatii, ca invitarea tuturor acestor ambasadori, atasati militari, ofiteri si experti straini, s-a facut la dorinta expresa a Regelui Carol I).

Turela franceza MOUGIN, destinata a fi armata cu doua tunuri lungi, DE BANGE, model 1877, calibrul 155 mm, era proiectata de maiorul Adolphe Mougin, si construita de catre firma “Compagnie des Hauts-Forneaux, forges et Acieries de la Marine et des Chemins de Fer” din localitatea Saint-Chamond-Loire (numita si turela tip SAINT-CHAMOND). Aceasta turela avea greutatea totala de 151215 kg, iar pretul acesteia –ce includea fabricarea, transportul si montajul- se ridica la suma de 374845,80 lei aur.

Cupola germana de tip SCHUMANN, pentru doua tunuri KRUPP fretate (cercuite), calibrul 150 mm, 25 calibre, era proiectata de catre maiorul Maximilian Schumann, fiind construita de catre firma “H. Gruson –Eisengiesserei&Machinenfabrik Buckau-Magdeburg” din localitatea Buckau-Magdeburg (aceasta turela mai este cunoscuta si ca turela tip GRUSON). Turela, avea greutatea totala de 111000 kg, iar pretul acesteia – ce includea fabricarea, transportul si montajul- se ridica la suma de 296271,35 lei aur.

In cadrul experimentelor, fiecare tun din ambele tipuri de cupole, a tras cate 200 de proiectile asupra unor tinte din poligonul Cotroceni, urmarindu-se stabilirea preciziei si a rapiditatii focului, iar turelele au fost bombardate cu tunuri de 150 mm (DE BANGE si KRUPP), precum si cu mortiere de 210 mm (KRUPP), pentru a se stabili nivelul de rezistenta al acestora. Datorita complexitatii lor, experimentele au fost considerate de catre invitati, citez: “Cele mai complete si mai remarcabile ce s-au intreprins asupra cuirasamentelor terestre”.

Concluzia la care s-a ajuns era ca ambele tunuri, nu corespundeau in totalitate cerintelor, discutiile prelungindu-se pana in anul 1888, cand, intr-un final, au fost achizitionate ambele tipuri de turele. Pentru detalii cu privire la povestea turelelor, dar si a Cetatii Bucurestilor, recomand acest link: www.mapn.ro/smg/SIA/Document_nr4_2008.pdf

Cetatea Bucurestilor a fost, pe langa scandalurile si acuzele de coruptie si depasire a bugetului alocat constructiei forturilor din acele timpuri, si protagonista unei actiuni de spionaj. Este vorba de vanzarea-cumpararea planurilor Fortului Jilava, a carui constructie a inceput in anul 1886.

 

WW

Episodul LXXI: Taifun!

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia –Enciclopedia Libera, Internet.

www.britannica.com/EBchecked/…/Big–Bertha

www.militaryfactory.com/armor/detail.asp?…‎

www.greatwar.co.uk/…/big–bertha-bombards.ht…‎

www.worldwar1.com/heritage/bbertha.htm‎

everything2.com/title/Big+Bertha‎

www.astronautix.com/lvs/parisgun.htm‎

1914-1918.invisionzone.com/…/index.php?..

www.albany.edu

www.english.illinois.edu

www.landships.info

sbiii.com

machinesforwar.blogspot.com

www.steel-wheels.net/benz.html‎

dartzkombat.com/…/russobalt-armored-car–fr..

html2.free.fr

www.bocn.co.uk

https://suite101.com/…/the-paris–guns-of-world…‎

html2.free.fr/canons/canmax.htm

www.passioncompassion1418.com/…/english_…‎

www.forumeerstewereldoorlog.nl/…/Gamma_G…‎

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: CautatorulEnciclopedia Armelor: Leviatanul Sovietic >>