Una dintre cele mai mari tragedii din istoria Armatei Romane. Pentru mine personal, Cotul Donului are o conotatie foarte trista. Bunicul matern a cazut acolo prizonier… abia in 1950 s-a intors acasa. Majoritatea camarazilor sai, nu s-au mai intors!
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Multumim prietenilor de la Revista Codrul pentru aducere aminte! Si asa cum spun ei „Sus inima Romani!”
Principala cauza a dezastrului de la Cotului Donului a fost ca armata noastra nu era echipata cu tehnica de lupta si instruita sa poarte un razboi modern.In vara anului 1941, armata noastra era echipata si instruita pentru primul razboi mondial.Rezultatele acestei stari de fapt s-au vazut ulterior.Cu toata bravura ta, fara sa fii inarmat si instruit corespunzator, intrun razboi modern nu ai nicio sansa.Doar cu bravura si atac la baioneta nu castigi un razboi mondial.
In perioada anilor 1941-1944, armata noastra era capabila sa desfasoare doar misiuni de lupta in spatele frontului german, adica de politie militara(inclusiv anihilarea partizanilor), nu sa lupte impotriva marinei sovietice si a diviziilor mecanizate alte Armatei Rosii, motiv pentru care Antonescu ar fi trebuit sa se opreasca pe Nistru sau sa desfoare doar acest gen de misiuni de lupta.Intrun razboi trebuie sa fii calauzit de ratiune nu de orgoliu , asa cum a fost cazul lui Antonescu.
Germanii stiau ca armata noastra nu este echipata si instruita sa poarte un asemenea razboi,initial nu au dorit angrenarea ei in misiuni de lupta, asa ca ar fi inteles decizia de a nu participa la actiunile militare din linia 1.Datorita insistentelor lui Antonescu si a rezultatelor pozitive de la inceputul campaniei pe frontul sovietic, germanii au acceptat ca armata romana sa participe activ, in prima linie, insa dupa Stalingrad, germanii au regretat enorm aceasta eroare, inclusiv ca au supraestimat-o, cu consecinte fatale pentru rezultatul razboiului.
Razboiul in sine este o mare nenorocire. Cotul Donului a ucis multi soldati romani, dar nu numai. Tatal socrului meu obisnuia sa povesteasaca (contingentul lui a fost retras de pe front inainte de batalia de la Stalingrad) cum, la un moment dat, inaintind, au gasit o formatie de tunuri deservita NUMAI de femei cu toti servantii morti.
Din Stalingrad nu a mai ramas nimic dupa batalie. La reconstruirea lui au fost dusi si prizonieri romani din alte batalii. Am cunoscut recent un mosulet de 90 de ani care a cazut prizonier (imporeuna cu alti 5 000) la Ruginoasa (care dintre localitati, nu stiu, pentru ca mosuletul nu a stiut nici el sa-mi spuna iar prin Google nu am aflat de nici un fel de lupta de la Ruginoasa) care a ajuns in lagarul dela Stalingrad si a ramas acolo pina in 1947. Nici populatia civila (spunea mosuletul) nu o ducea mai bine decit prizonierii…
Cu ocazia aceasta mi-am amintit epitaful de pe mormintul soldatilor italieni care au luptat in Nordul Africii:
”Nu curajul le-a lipsit, numai norocul”…
Inclusiv in campania din Africa, italienilor le-a lipsit in special curajul.
Si bunicul meu a fost la Stalingrad… La cercetasi-vanatori de munte… Printre putinii scapati din incercuire povestea ca el si unitatea lui au mers pe coate 7 zile ca sa scape; care ridica capul din zapada era mort… Au avut noroc fiinca acest gen de trupe erau oarecum mai mobile si putin dependente de structura clasica de comanda militara… A fost ranit si trimis in tara… Taman la fix s-a recuperat sa participe la ofensiva in directia cealalta… Ranit si Cehoslovacia in Muntii Tatra cu 5 gloante in picior si unu in spate a scapat dinou… Glontul din spate nu i l-au mai scos fiind prea periculoasa interventia si a trait cu el asa pana la 92 de ani…
Din pacate in zilele noastre acesti oameni nu au parte de respectul cuvenit… nici cei care mai sunt in viata nici ceilalti…
Bunicul meu a fost la Cotul Donului. Mi-a povestit cum a alergat intr-o noapte 40 de km la -30 grade ca sa scape din incercuire. A cazut prizonier la rusi dupa tradarea de la 20 august dar a reusit sa evadeze din lagarul de prizonieri de la Tg Frumos inainte sa fie urcat in vagoanele de Siberia. Dupa razboi, a fost intrebat ce a cautat in Stepa Calmuca. Dupa caderea comunismului, a inceput sa primeasca o indemnizatie de veteran de razboi, cam o zecime sau a douazecea parte din pensia de plutonier la popota a ciracilor lui Dogaru, cei care, asa cum spun unii pe aici, au „contribuit” o viata intreaga…Bunicul meu nu a „contribuit” asa mult, el a fost combatant in linia intii.
Daca tot ne-am pornit sa vorbim despre buncii nostri, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, asa cum scriam, dupa aproape 7 ani de prizonierat si mina de carbune, la intoarcerea in tara, a fost luat de comunisti la bataie pentru simplul motiv ca avea un atelier de confectionat pantofi. Au urmat batai si torturi plus inca 3 ani de puscarie. De recunoasterea dreptului de veteren de razboi…nici vorba.
Iar urmasii celor care l-au bagat in puscarie si l-au torturat, pentru ca luptase impotriva „Fratelui Sovietic”, ne conduc/ne fura astazi…De aceea ii urasc din suflet.
Sa-i freasca Al de sus, ca unii ca mine sa ajunga candva la putere, pt ca as accepta bucuros titlul de criminal impotriva umanitati, doar din placerea de a impusca cateva zecii de mii de actuali…oameni de bine si alesi ai poporului.
Ce le-a lipsit in primul rand au fost armele antitanc pe masura noilor modele de tancuri rusesti. Inaintea atacului sovietic pentru incercuirea Stalingradului, comandamentul roman a cerut in repetate randuri ca aliatii germani sa trimita cateva baterii de ’88 in zona frontului roman. Cand germanii s-au hotarat sa le trimita, linia frontului fusese deja rupta…
Pate faceti un articol despre situatia de front. Problema nu a fost doar echiparea inadecvata ci si sectorul de front foarte mare deservit de Armata Romana. Erau prea putini soldati ca sa acopere linia de front alocata. Adevarul este ca nemtii si-au cam batut joc de noi la acest capitol.
Parerea mea este ca in conditiile date romanii s-au descurcat cel putin onorabil.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Total de acord, frontul repartizat unitatilor romanesti era exagerat de lung, in conditile in care noi nu dispuneam de armament anti-tanc sau tancuri. Pur si simplu nu am avut cu ce sa oprim tancurile sovietice, iar rusii stiau foarte bine slabiciunea sectorului romanesc al frontului.
Eu inteleg ca armata romana a luptat la Cotul Donului pentru reintregirea Romaniei,adica reintregire mult mai departe de Nistru iar soldatii rusi isi aparau propria lor tara invadata de…
Si unchiul meu a fost luat prizonier de atunci nu m-ai stim nimic de el. De aproape 1 an incerc sa caut ceva despre el (in ce lagar a murit mai exact) si inca nimic.
Pingback:Marturii de la Cotul Donului | Cotul Donului 1942