ACVILA 3

Am vazut in articolul anterior „ochii” Acvilei, e timpul sa trecem la Arme, camarazi! Ei bine, portavionul Aquila/Acvila urma a avea „gheare” deloc de neglijat, 8 tunuri in turela OTO/Ansaldo 135 mm/45 calibre Model 1937/1938; 12 tunuri Ansaldo-Terni 65 mm/24 calibre Model 1939; 132 tunuri antiaeriene Breda 20 mm/65 calibre. Sa le „incercam” in poligon….

OTO/Ansaldo 135 mm/45 calibre Model 1937/1938 avea urmatoarele caracteristici: fabricant Odero Terni Orlando/OTO si Ansaldo, rol anti-nava si AA (Odero-Terni-Orlando Societa per la Costruzione di Navi, Macchine ed Artiglierie a fost initial societate de stat/1927-Genova. In 1929 a fuzionat cu Cantieri Navali Oderi/CNO –Cantieri Navali Foce&Sestri Ponente si Cantieri Navali Orlando/Livorno, noul nume fiind OTO. OTO, in 1939, avea patru mari santiere navale&fabrici: fabrica Artiglierie della Spezia/La Spezia-Genova; Cantieri Navali Sestri Ponente/Genova; Cantieri Navali Orlando/Livorno; Cantiere Navale del Muggiano/La Spezia, la acea vreme unul dintre cele mai mari din Italia, azi Fincantieri S.p.A. OTO a produs crucisatoare, canoniere, torpiloare si submarine, artilerie calibrul 76/100/120/135 mm, posibil si mai mari); astfel de tunuri au dotat cuirasate si crucisatoare, au fost Arme reusite drept pentru care au ramas in uzul Marinei italiene pana in 1972; tunul a fost raspunsul italienilor la francezul Canon de 138 mm Modele 1929; greutate tun Model 1937-103,30 tone/Model 1938 -41,30 tone. Pe crucisatoare tunurile erau dispuse in turela cu doua sau cu trei tunuri, blindajul turelei fiind cuprins intre 10-20 mm. Turela era operata electric sau manual in caz de urgenta; volumul camerei de ardere 16 dm/cubi; lungime teava 5,14 m/6,07 m; elevatie tunuri Model 1937/1938 cuprinsa intre -5◦/+45◦; turela se rotea pe postament intre -120◦/+120◦; viteza de rotatie Model 1937 era de 10◦/s; lungime recul 55 cm; raza maxima de actiune depindea de tipulobuzului insa cu proiectil Perforante/antiblindaj tras la unghi de 45◦, aceasta era de 19.600 m; tipuri de proiectile: HE Dirompente, greutate 32,42 kg/incarcatura exploziva 1,80 kg TNT, viteza initiala 825 m/s, penetra blindaj de 23 mm aflat la 15.000 m distanta/APHEBC Perforante, greutate 32,73 kg/incarcatura exploziva 1,47 kg TNT, viteza initiala 825 m/s, penetra blindaj de 45 mm aflat la 15.000 m distanta si blindaj de 171 mm aflat la 1000 m distanta/HE-TF Contro-aerea/contra aeronavelor, greutate 32,42 kg/incarcatura exploziva 1,80 kg TNT, viteza initiala 825 m/s, penetra blindaj de 23 mm aflat la 15.000 m distanta, fuzee de timp (exista surse independente dar si marturii ale unor fosti tunari care au servit pe crucisatoare grele Regia Marina in Atlantic/WW II, oameni care sustin ca proiectilele, in speta fuzeele de timp cu care erau dotate acestea, aveau probleme…Aceste proiectile explodau deseori prematur dupa ce treceau de 5000 m altitudine, uneori detonand chiar si cu peste 1000 m inaintea aeronavei inamice, timp suficient ca aceasta sa evite schijele. Parerile sunt impartite, pro si contra, deci, de luat cu paine, zic! Oricum, altceva mai bun n-aveau asa ca…); viteza de tragere 6-7 proiectile/minut.

   Ansaldo-Terni 65 mm/24 calibre Model 1939 avea urmatoarele caracteristici: tun antiaerian semi-automat, 12 tunuri single in turela preconizate pentru portavionul Acvila insa doar 4 exemplare, toate prototipuri, au fost realizate pana in vara lui 1943 cand programul a fost oprit/anulat. Studiul noului tun a debutat in 1939; urma a fi o Arma redutabila, incarcarea proiectilelor se facea automat/electric, tunul dispunand de doua incarcatoare (au renuntat la sistemul electric de incarcare la ultimul prototip datorita deselor defectari ale acestuia). Au jonglat cu calibrele 56, 62 si 64, cel din urma fiind considerat adecvat. Astfel de tunuri erau preconizate pentru echiparea portavioanelor Acvila si Sparviero, crucisatoarelor usoare Clasa Capitani Romani si Clasa Etna/10 tunuri per nava, insa niciun exemplar nu a vazut marea….Despre aceste tunuri se stiu putine lucruri, un singur exemplar supravietuind, exemplar destinat portavionului Aquila ce poate fi vazut la Museo Tecnico Navale della Spezia (se pare ca in toamna lui 1943, cel putin 2 exemplare inca existau la Santierul Naval din Triest. Cert e ca germanii au pus mana pe un prototip pe care l-au montat si testat pe traulerul armat Petsamo/Transportflotille 1in Genova, 1945): greutate tun 126 kg; lungime teava 4,16 m; rata de foc preconizata 20 proiectile/minut (un proiectil la fiecare 2 secunde, tunul fiind prevazut cu pantograf. Se pare ca nu a dat rezultate satisfacatoare la teste, renuntandu-se la pantograf); proiectil HE, greutate 4,08 kg, greutate incarcatura exploziva 450 grame (probabil),viteza initiala 850/950 ms; raza maxima de tragere AA -5000 m/la elevatie de 45◦, maxim 7500 m; elevatie tun in turela cuprinsa intre  -10◦/+80◦; turela se rotea pe postament intre -120◦/+120◦; turela era operata electric sau manual in caz de urgenta; greutate turela+tun, probabil 7,50 tone.

Acest tun a aparut in urma cerintei emisa de Regia Marina in noiembrie 1938, cerinta care stipula un tun antiaerian destinat navelor calibrul 65 mm/64 calibre, greutate maxima 580 kg, viteza initiala a proiectilului 850 ms si rata de foc de 30 proiectile/minut. Licitatia s-a tinut pe 30 martie 1939, la ea participand 4 mari companii italiene, Ansaldo, OTO, Isotta Fraschini si Breda. Conform caietului de sarcini emis, primul tun trebuia sa fie predat Regia Marina in decembrie 1939, cerinta initiala fiind de 78 de exemplare, toate destinate crucisatoarelor Clasa Capitani Romani. Ultimul exemplar trebuia predat Marinei la sfarsitul lui 1941. Dar n-a fost nicicum asa…

Licitatia a fost castigata de Ansaldo, companie care a lucrat la noul tun impreuna cu Fabbrica d’Armi Esercito Terni/subcontractor –Officine di Costruzione d’Artiglierie din Roma (la acea vreme produceau carabine Carcano Model calibrul 7,35 mm si Carcano Model 91/38 calibrul 6,50 mm. In 1941 produceau carabina Carcano 91/41, arma standard a infanteristului italian si nu numai. Ca fapt divers, Terni Arsenal avea in 1918 undeva la  7000 de muncitori fiind capabila sa produca 2500 carabine pe zi in cele 4 fabrici aflate in Roma, Torino, Brescia si Torre Annunziata/Napoli).

Tunul Breda 20/65 Model 1935/1939/1940 avea urmatoarele caracteristici: tun AA/AT calibrul 20 mm/65 calibre, ghintuit, dotat din 1938 cu dispozitiv optic de ochire si vizare (numit vizor “San Giorgio”); intrare in serviciu 1937, proiectat incepand din 1935; greutate tun 72 kg (alte surse 69,30 kg)/in baterie 307,70 kg; lungime teava 1,30 m; teava trebuia schimbata dupa maxim 5000 de proiectile trase; lungime totala: in baterie 2,03 m/pe blindate 1,03 m; rata de foc: preconizata 240 lovituri/minut, in realitate 120/140 lovituri/minut in functie de varianta (unele surse mentioneaza faptul ca nu se depaseau 120 proiectile/minut); greutate lovitura completa 320 g/proiectil+incarcatura de azvarlire; greutate proiectil 135 g; greutatea incarcaturii explozive 38 g, FC-4; raza de actiune cu proiectil de 134 g avand: elevatia de 45◦-maxim 5500 m, pentru eficienta maxima 2500 m/tunurile erau eficiente impotriva aeronavelor care zburau sub 2900 m altitudine (asta doar pana prin 1942, ulterior insa…). Tunul putea trage orizontal, conform surselor rusesti, la maxim 6100 m distanta (teoretic depasea raza maxima de actiune in trageri orizontale a celebrului “coleg” german, Flak-38/20 mm, aceasta fiind de 4700 m. Ca fapt divers, l-am produs si noi sub licenta la Resita. S-a aflat si in dotarea Marinei Regale Romane fiind dispus single pe afet naval C-30); incarcator tip magazie cu 12 proiectile (Flak-38 avea 20 de proiectile); tunurile puteau fi dispuse cate unul pe afet naval sau binate pe postament rotativ: Model 1935, binate pe postament rotativ/Model 1939 single pe afet naval/Model 1940 single pe afet naval; greutate tun+afet naval/postament: Model 1935 -2,33 tone/Model 1940 -312,50 kg; elevatie: tunuri single, intre -10◦/+90◦/tunuri binate, intre -10◦/+100◦. Elevatia se obtinea manual; afetul naval si postamentul se roteau intre -120◦/+120◦, operate manual; servanti tunuri binate 5 -un ochitor/tragator, 4 incarcatori; rezerva de proiectile era probabil de 1500 de unitati per tun, similar cuirasatelor Clasa Littorio; tunul putea penetra blindaj de 30 mm grosime de la 500 m distanta, unghi de incidenta 0◦. Ca fapt divers, in Africa de Nord, tunul penetra blindajul de 7-10 mm al unui Universal Carrier/Bren Gun Carrier de la 600 m distanta (aici, o gramada de tunuri erau dispuse ad-hoc pe camioane si alte vehicule devenind artilerie autopropulsata. Erau populare in randul italienilor si germanilor, ba chiar si-n randul LRDG –astia le-au pus si pe propriile camioane. Forces Francaises Libres/FFL/Fortele Franceze Libere ale lui de Gaulle le-au folosit dupa 8 septembrie 1943, italienii cedandu-le 73 de exemplare in urma eliberarii Corsicii. Britanicii au rechizitionat si ei 210 exemplare in sudul Italiei trimitandu-le partizanilor iugoslavi condusi de Tito. Ulterior au ramas in dotarea armatei iugoslave multi ani, posibil pana pe la jumatatea anilor *70). Eficienta impotriva blindajului aeronavelor aliate e discutabila dupa 1942 –tunarii italieni plangandu-se de faptul ca daca bombardierele aliate zburau peste 1500/2500 m, proiectilele calibrul 20 mm doar le “ciocaneau”, eficienta fiind…nula. Portavionul Acvila urma a avea 132 de asemenea tunuri, single si binate.

Si daca tot am pomenit acest tun antiaerian si anticar, haideti sa aflam mai multe despre el….Ei bine, a ajuns la bordul tuturor navelor Regia Marina fiind  foarte popular in randul armatei italiene.

Tunul Breda calibrul 20 mm, numit oficial “Cannone-Mitragliera da 20/65(Breda)/ “Cannone-Mitragliera Polivalente da 20/65 Breda/Breda 20/65 Model 1935/1939/1940”, era destinat tirului antiaerian sau anticar, existand si variante pe afet tractat (roti. Studiul pentru varianta anticar a debutat in 1936, astfel de tunuri au fost trimise in Spania unde s-au dovedit ineficiente impotriva blindatelor sovietice. In Rusia s-au dovedit a fi total ineficiente impotriva blindatelor. Tot in 1936, tunul calibrul 20 mm a aparut pe blindate si autoblindate precum L6/40 si AB-40/41/43). Arma a fost produsa de catre “Societa Italiana Ernesto Breda per Construzioni Meccaniche” din Brescia incepand din 1932, intrand initial in dotarea Regio Esercito/1935 (dupa teste comparative cu Oerlikon/Elvetia, Madsen/Danemarca si Lubee MG-204/Germania. Arma a fost creata in urma specificatiei emisa de catre Regio Esercito in octombrie 1931 prin care se cerea un tun automat calibrul 20-25 mm capabil sa combata aeronave care zboara la joasa altitudine, care de asalt sau vehicule usor blindate).

A avut si concurenta…Propunerea de catre Alfredo Scotii a tunului calibrul 20 mm, aflat la acea data in proiectare, tun numit ulterior Scotti-Isotta Fraschini 20/70 Model 1941 (avea sa intre in dotare abia in 1941) nu a fost luata in considerare din motive de…lipsa.

Astfel de arme au dotat din plin “Milizia per la difesa antiaerea territorial/DICAT” (1927-1943. Apartinea “Milizia volontare per la sicurezza nationale/MVSN”, trupele paramilitare mussoliniene de trista amintire “Camasile Negre”. In 1940, DICAT avea 85.000 de oameni, 22 de legiuni metropolitane si 4 legiuni coloniale. Au luptat in Etiopia si in WW II. Raspundeau de apararea aeriana a teritoriului, siin 1933 aveau in dotare doar mitraliere franceze de calibrul 8 mm ramase din WW I), Regio Esercito, Regia Aeronautica si Regia Marina.

Regia Marina a adoptat arma in vederea inlocuirii mitralierelor Breda Model 1931, calibrul 13,20 mm, considerate ineficiente impotriva aeronavelor moderne construite integral din metal. Marina a avut in dotare atat varianta single cat si varianta binata, la cea din urma tevile nefiind dispuse in linie ci usor defazate (in octombrie 1939, armata italiana avea deja in dotare 786 de unitati. In aprilie 1940 aveau 1200. In perioada ianuarie-noiembrie 1941 s-au realizat 1640 de unitati. Se pare ca apogeul productiei s-a atins la inceputul lui 1942, cam 160 de tunuri lunar. Cert este ca in septembrie 1942, Regio Esercito avea in dotare 2442 de tunuri Breda calibrul 20 mm. La acea data cel putin 169 de tunuri se aflau in dotarea fabricilor strategice fiind destinate apararii AA a acestora).

Arma a fost utilizata si de catre finlandezi (astia le-au utilizat pana la mijlocul anilor *80/sec.XX), sovietici (de captura), spanioli (in Razboiul Civil. Se pare ca 138 de astfel de tunuri au ajuns in Spania. Nationalistii lui Franco au si montat 30 de exemplare pe blindate Panzer-1, inlocuind cele doua mitraliere calibrul 7,92 mm), germani (sub numele de “2 cm FlaK-282i” unde i-Italia. Productia destinata germanilor a continuat si dupa Armistitiu fiind livrate nu mai putin de 255 de tunuri), britanici (celebrul LRDG s-a bucurat de aceasta arma. Royal Navy a “adoptat-o” si ea pe torpiloare si nave de patrulare costiera), australieni (cateva nave ale Marinei au si fost armate cu astfel de tunuri, de captura), sud-africani. Tunul a ramas in dotarea armatei italiene si dupa WW II, a participat chiar si la razboiul israeliano-arab din 1948.

Bine, bine, am vazut Armele dar un portavion inseamna in primul rand aeronave ambarcate! Deci, trecem la Zbor, camarazi!

Acvila urma a dispune de doua catapulte si 51 de aeronave…Dar, dupa cum bine stim, pana la a avea aeronave ambarcate trebuie sa ai piloti navali si echipe de suport specializate ceea ce nu e usor nicicum! Si n-a fost dupa cum vom vedea in randurile care urmeaza in ciuda “prieteniei” italo-germana intru’ “gloria fascismului”, a “Reichul-ui de o mie de ani” si a “Noii Rome”…

Ei bine, italienii au cerut ajutorul germanilor pentru crearea Flotei aeriene ambarcate…Se stiu relativ putine date despre cooperarea germano-italiana in acest sens…Primii instructori si evaluatori germani au venit, foarte probabil, la Perugia/Italia centrala in martie 1943 pentru a vedea nivelul atins de Regia Marina in “lungul si anevoiosul drum” spre cele doua portavioane, Aquila si Sparviero (ca fapt divers, Regia Marina a fost printre primele care au cochetat cu ideea de Aviatie Navala infintand Servizio Aeronautico della Regia Marina pe 20 iulie 1913, avandu-l drept prim-comandant pe amiralul Paolo Thaon di Revel. Regia Marina si-a infintat prima hidroscala, nucleul Aviatiei navale, la Orbetello, Toscana, aici fiind pregatiti pilotii hidroavioanelor cu lansare de pe catapulta operate pe marile cuirasate si crucisatoare. Pe 30 septembrie 1920, regele Vittorio Emanuele al III-lea ii atribuie oficial numele de Forza Aerea della Regia Marina/Forta Aeriana a Marinei Regale”. La 1 noiembrie 1927 intra in uzul Regia Marina nava baza pentru hidroavioane “Giuseppe Miraglia”/2 catapulte, 17 hidroavioane Macchi M.18R/Piaggio P.6/CANT 25, primul lor “transportor de aeronave”, sa zicem! O alta poveste, desigur! In 1931, Serviciul Aeronautic al Marinei a fost inclus in Regia Aeronautica sub numele de Aviazione Ausiliaria per la Marina/AAM/Aviatia Auxiliara pentru Marina –facea parte din Regia Aeronautica si asa a ramas pana in septembrie 1943. In 1939, in cadrul Regia Aeronautica a fost creat Comando Superiore dell’Aviazione per la Regia Marina/MARINAVIA/Comandamentul Suprem de Aviatie pentru Marina Regala sub conducerea unui general Regia Aeronautica, in vederea asigurarii unei mai bune colaborari intre cele doua Arme, Aviatia Navala si Marina Militara –aeronave ambarcate pe marile nave de razboi, hidroscale, baze aeriene pe uscat. Spre exemplu, cuirasatul Vittorio Veneto, la Cape Matapan, avea la bord 6 biplane IMAM Ro.43, pilotii apartinand AAM). Se stie ca germanii au participat la selectarea/testarea/evaluarea aeronavelor potrivite pentru a fi ambarcate…

Au fost avute in vedere Junkers Ju-87C, Arado Ar-96B/B1, SAIMAN 200, Fiat G-50 bis, Reggiane Re.2001. Totusi, nu e cert nivelul de implicare german fiindca la acea data italienii lucrau deja la crearea Armei portavion cu tot ceea ce inseamna asta!

Sa vedem aeronavele cu care Regia Marina dorea a accede in “lumea mica” (pe atunci) a avioanelor ambarcate via portavioanele Aquila si Sparviero…

Reggiane Re.2001 “Falco II/Soimul II” (Serie II mai e cunoscuta drept Grande Autonomia/Autonomie Marita. Fata de Serie I avea doua rezervoare de combustibil, 170 L, dispuse in spatele cabinei de pilotaj crescand autonomia la peste 1800 km)/545 kmh la 5470 m era in 1942 inca un vanator potent al Regia Aeronautica. Nu vom detalia istoria acestei aeronave pentru a nu supraincarca articolul, insa aceasta va fi detaliata intr-un articol viitor! Ne vom opri strict asupra variantei navalizate…

Povestea Re.2001 navalizat incepe in decembrie 1941 cand Ministero dell’Aeronautica/Ministerul Aerului de la Roma cere fabricii Offichine Meccaniche Reggiane (apartinea de Caproni) din Reggio Emilia ca 39 de exemplare de Re.2001 din cele 100 comandate sa fie prevazute cu un suport ventral pentru o bomba de 250 kg sau o torpila de 600 kg Tip Silurotto, varianta botezata Re.2001 CB/Caccia-Bombardiere/Vanatoare-Bombardament (mini-torpila Silurotto a fost creata special pentru Re.2001 OR la Fabbrica Torpedini din Fiume, a aparut in 1943 -600 kg greutate, incarcatura exploziva 200 kg TNT, 3,38 m lungime, calibrul 450 mm, combustibil LOX, autonomie probabila 2000 m. Au fost testate, foarte probabil, de catre Reparto Speciale Aerosilurante/Unitatea Experimentala Bombardiere Torpiloare din Gorizia dotata din 1942 cu bombardiere SM.79. Cert e ca aceasta torpila a echipat prototipul Re.2001 G/Serie IV in vara/toamna lui 1943, prototip trimis la Baza Aeriana Furbara/aproximativ 40 km nord fata de Roma -la acea vreme poligon de test utilizat si de catre Luftwaffe/Ju-87J Stuka -si distrus intentionat la Armistitiu/8 septembrie 1943). Doua dintre cele 39 de exemplare transformate in Re.2001CB trebuiau echipate/pregatite pentru lansare catapultata de pe marile cuirasate, alte 12 exemplare urmand a fi prevazute cu carlige de apuntare acestea fiind destinate viitoarelor portavioane Aquila si Sparviero.

PLAN SECUND RE.2001OR+TORPILA

  In cele din urma, cele doua exemplare catapultabile si cele 10 exemplare ambarcate au fost finalizate. Regia Aeronautica, incantata de ele, comanda rapid 50 de exemplare pe 1 aprilie 1942/1 iunie 1942 sub numele de Reggiane Re.2001 OR/Organizzazione Roma (Organizatia Roma). In timp ce Reggiane lucra la Re.2001 OR, Ministerul Aerului cere companiei sa modifice aeronava in rol “vanator de noapte”, noua varianta primind numele de Re.2001 CN (CN-Caccia Notturna/Vanator de Noapte) –au comandat 200 de exemplare dintre care au fost livrate 35/74 inainte de Armistitiu, acestea avand tunuri Mauser calibrul 20 mm/60 proiectile per tun in gondola sub aripi, mitralierele originale calibrul 7,70 mm din aripi fiind anulate.

In fine, primul prototip Re.2001 OR inmatriculat MM471 a iesit pe portile fabricii pe 21 mai 1941 fiind trimis la Taranto pentru testare si evaluare in zbor, insa n-avea sa ajunga…. Miercuri, 21 mai 1941, Re.2001 OR –MM471 se prabuseste langa Gubbio din motive necunoscute, pilotul de test Capitan Giovanni Fabbri pierzandu-si viata (aeronava era transferata in zbor de la Fabrica Reggiane din Reggio Emilia la Taranto cu escala pentru realimentare la Rimini. A intrat intr-o furtuna puternica si s-a prabusit langa Gubbio. Datorita resturilor de mici dimensiuni imprastiate pe o raza circulara mare nu s-a/sau putut stabili cauza/cauzele dezastrului.Foarte probabil a fost eroare de pilotaj pe fondul vremii potrivnice conform anchetatorilor Regia Aeronautica de atunci).

Al doilea prototip Re.2001 OR/Catapultabile inmatriculat MM485 a reusit sa ajunga la Taranto insa a fost scos rapid la pensie datorita gravelor avarii suferite in timpul testelor de “apuntare” desfasurate la sol. De voie de nevoie a fost modificata o aeronava Re.2001 Intercettore/Interceptor (Serie I) destinata Suediei (J20 in inventar suedez), aceasta primind inmatricularea MM8281 –a fost adusa la Taranto pe 14 iulie 1941 de catre locotenentul Giulio Reiner, acesta inlocuindu-l pe bietul capitan Fabbri.

A urmat cel de-al treilea prototip Catapultabile pe 12 martie 1941, acesta fiind urcat pe cuirasatul Vittorio Veneto in vederea testelor cu catapulta chiar in aceeasi zi. Primele teste erau programate pe 15 martie insa datorita vremii nefavorabile au fost amanate pana pe 18 martie. Probleme tehnice grave cu catapulta au dus la oprirea testelor, aeronava fiind transferata in vederea continuarii acestora pe nava baza de hidroavioane Giuseppe Miraglia. Si aici au avut succes, ultima lansare test catapultata avand loc pe 9 mai 1941/9 iunie 1942 (in cursul testelor s-au descoperit si rezolvat mai multe probleme tehnice, inclusiv la structura aeronavei datorate acceleratiei mari dezvoltate la catapultare. Totodata au fost testate, puse la punct si finalizate procedurile de lansare.  Al treilea Re.2000 Catapultabile  a fost botezat “3 Rosu” datorita cifrei “3” piturata in rosu pe fuzelaj. Ultima lansare-test s-a facut de pe nava-tender Giuseppe Miraglia, la comanda navei fiind atunci capitanul Gaetano Correale, prezent fiind si amiralul Angelo Iachino, cel ce a supravegheat si supervizat intregul program de dezvoltare a Re.2000 Catapultabile).

Dar sa-i dam cuvantul unuia dintre pilotii care au zburat varianta navalizata a Reggiane Re.2000, Locotenent Giulio Reiner, parerea s-a fiind mai mult decat avizata cu privire la “drumul portavionului” (Reiner a fost pus la dispozitia Marinei de catre comandantul IV Stormo, Colonel Eugenio Leotta, avand instructiuni precise in ceea ce priveste efectuarea si terminarea testelor. El a ajuns pe cuirasatul Vittorio Veneto pe data de 7 decembrie 1941 urmarind toate testele preliminare cu recipientul metalic, numit de catre echipaj “cilindrul/butoiul zburator”. Comportarea “cilindrului” pe sanie si catapulta erau filmate si studiate ulterior. Acest recipient cantarea 3000 kg si dispunea de ampenaj identic Re.2000 Cat/Catapultabile –simula greutatea si diametrul aeronavei).

Iata ce ne spune acesta in Memoriile scrise dupa razboi: “Pe 11 noiembrie 1940, in Batalia de la Taranto, Marina noastra a realizat faptul ca marile sale nave de lupta erau vulnerabile in fata atacurilor torpiloarelor, apararea antiaeriana impotriva unor astfel de atacuri fiind insuficienta. Comandamentul Marinei a hotarat inlocuirea aeronavelor de recunoastere cu care erau dotate crucisatoarele si cuirasatele, hidroavioanele Reggiane Re.43, prea lente si total nepotrivite in a contracara atacul aerian inamic, cu o aeronava capabila sa faca acest lucru, un vanator. Alegerea a cazut pe cea mai buna aeronava de lupta pe care o produceam la acea data, aceasta avand autonomia si viteza corespunzatoare necesitatilor, Reggiane Re.2000. Adaptata in vederea utilizarii pe mare ar fi putut fi lansata de pe o catapulta de minim 17 m lungime, acceleratia medie atinsa calculata fiind de aproximativ 3G, urmand a ateriza pe aeroportul cel mai apropiat de zona de actiune. Aeronava a primit 4 suporturi sub fuzelaj, dispuse lateral stanga-dreapta in fata si-n spatele aripilor principale, acestea avand rolul de a sprijini avionul pe cele 4 picioare rabatabile ale saniei/caruciorului catapultei –aeronava se prindea de suporturi cu carlige, acestea eliberand aeronava la atingerea de catre carucior a vitezei maxime.

Acest suport era de conceptie germana fiind construit sub licenta de compania Ditta Bargiacchi din La Spezia, sistemul fiind complex si greu de intretinut. A avut multe deficiente necesitand numeroase modificari si imbunatatiri ale caruciorului, initial structura aeronavei, cu deosebire coada, suferind deformari structurale –fapt relevat in cursul testului cu recipientul metalic ce simula forma si greutatea aeronavei reale din data de 25 iulie 1941 (n.a.Testele cu caruciorul supranumit “Butoiul” au debutat la Taranto pe 12 iulie 1941). Recipientul, nefiind eliberat din carlige, sufera avarii structurale grave datorita inertiei, si asta in fata amiralului Angelo Iachino care asista la test ceea ce n-a fost deloc bine. Acest fapt a amanat cu peste un an intrarea aeronavei in dotarea navelor Marinei, in conditiile in care prezenta ei la bordul acestor nave era considerata absolut esentiala. Ulterior, caruciorul de lansare a fost trimis Arsenalului din Torino pentru revizuire ocupandu-se de el capitanul Taddei, dispozitivul hidraulic de franare si picioarele de sprijin ale acestuia fiind micsorate –a fost din nou testat pe nava incepand din 8 februarie 1941, acest test, ca si multe altele care i-au urmat, fiind soldat cu un esec, suporturile deformandu-se la franare.

Mecanismele care detasau aeronava la capatul cursei de lansare sau dovedit a avea deficiente grave, deficiente care in timp au remediate, insa marja de siguranta si increderea noastra in intregul sistem era mica”.

Cu toate neajunsurile perseverenta avea sa dea roade…catapultarea reusita a aeronavei. Ei bine, reusita insemna catapultarea acesteia cu botul inclinat la 45◦ si viteza vantului de 38,50/41/42/48 m/s. Dupa lansare/catapultare aeronava lua rapid altitudine ceea ce ii incanta pe marinarii de pe cuirasate obisnuiti sa vada lentele Ro.43 care abia se tarau. Vizibilitatea la lansare era scazuta, in special pe directie longitudinala.

   Aeronava Re.2001 OR/Catapultabile Serie III cantarea 2059/2100/2200 kg fara incarcatura si ajungea la 2979 kg gata de lupta, la catapultare, conform calculelor efectuate pe parcursul testelor, sarcina utila fiind de doar 779 kg (2200 kg aeronava+779 kg incarcatura): pilot+parasuta 85 kg; combustibil 460 L; ulei 32 L; instrumente diverse (busola, pistol de semnalizare, trusa prim-ajutor, apa, hrana, lanterna) si colac de salvare 16 kg; spatar si tetiera scaun pilot prevazute cu placi de blindaj; structura ranforsata fuzelaj; sistem radio emisie-receptie fabricat de compania Allochi Bacchini din Milano, 60 kg; 2 mitraliere Breda-Safat calibrul 12,70 mm, 60 kg; munitie pentru mitraliere 66 kg. Viteza de desprindere cu incarcatura de 2979 kg era de 150-160 kmh/41,66-44,44 ms.Viteza maxima atinsa cu 779 kg incarcatura diferentia astfel: altitudine 0 m -390/400 kmh/altitudine 2000 m -430/454 kmh; altitudine 5500 m -490/505 kmh, aceasta fiind si viteza maxima atinsa de aeronava. Autonomia de zbor era de maxim 1000 km/2,40 ore de zbor la viteza de 400-430 kmh. Consumul de combustibil era urmatorul: la viteza de croaziera, aproximativ 0,45-0,46 L per km; la viteza maxima, aproximativ 1,11-1,16 L per km. Pe ora consumul mediu era de 172-175 L de benzina, insa ultimii 20-30 de litri ramasi in rezervor nu puteau fi consumati ceea ce era un impediment major. Plafonul de serviciu era de 11.200-11.300 m; motorizare –un Alfa Romeo RA 1000 RC41 “Monsoni/Musonul”, licenta germana Daimler-Benz DB.601A, 1943, V12, compresor centrifugal, putere dezvoltata 1050 CP/772 kW la 4100 m altitudine, greutate uscat 590 kg, aproximativ 1500 de exemplare produse, a dotat si exceptionalul Macchi MC-200 Saetta. Unele surse sustin ca aeronava avea aripile principale pliabile, o caracteristica importanta si benefica pe portavion insa e putin probabil, datele oficiale neconfirmand!

ALFA ROMEO RA.1000 RC41

   Initial, 10 aeronave Re.2000 Catapultabile (cele doua prototipuri inmatriculate MM471 si MM485+8 exemplare Serie III inmatriculate de la MM8281 la MM8288) au fost livrate Squadriglia di Riserva Aerea delle Forze Navali di Battaglia/SRAFNB/Escadrila de Rezerva a Fortelor Navale de Lupta condusa de capitanul Donato Tondi, acestei unitati apartinandu-i si Giulio Reiner. Aeronave apartinand SRAFB au fost vazute in WW II pe bazele aero-navale Grottaglie, Capodichino si La Spezia (dupa Armistitiu, cateva aeronave au primit insemnele Fortei Aeriene Cobeligerante).

Escadrila avea sarcina de instruire/familiarizare a pilotilor cu procedurile de lansare catapultata folosind in vederea scolarizarii si aeronave Macchi-Castoldi M.C.200 Saetta (monoplan de vanatoare.  S-a descurcat bine in Malta in fata Hurricane-lor britanice, italiencele avand viteza ascensionala mai buna, erau mai agile si degajau mai rapid decat britanicul. Insa pilotii italieni il considerau slab armat, M.C.200 dispunand doar de doua mitraliere calibrul 12,70 mm, pe cand Hurricane-ul avea 8 mitraliere de calibrul 7,70 mm), Fiat G.50 Freccia si Fiat CR.42 Falco, aceste aeronave fiind destinate si apararii bazelor navale. Aceasta escadrila avea sa se desfinteze in aprilie 1943, formandu-se 1 Gruppo Riserva Aerea a FNB sub conducerea lui Tondi, promovat la gradul de maior. 1 Gruppo se compunea din: 1 Squadriglia cu baza la Sarzana; 2 Squadriglia cu baza la Grottaglie; 3 Squadriglia cu baza in La Spezia (ultimelor doua Re.2000 Cat apartinand 1 Gruppo li s-a pierdut urma in La Spezia dupa Armistitiu. Sursele sunt ambigue, unele sustinand c-au primit insemnele Aviatiei Cobeligerante, altele c-au fost luate de germani, ba chiar c-au fost scufundate intentionat de italieni pentru a nu fi capturate. Informatia trebuie tratata cu retinere. Exista surse germane care sustin ca 6 exemplare de Re.2000 Cat ar fi fost capturate/confiscate de ei, acestea, se pare, nefiind in stare de zbor, posibil defectate intentionat de mecanicii italieni –si aceasta informatie trebuie tratata cu retinere. Cert e faptul, conform surselor istorice italiene, ca la momentul Armistitiului cuirasatul Roma aflat in La Spezia avea la bord  un exemplar de Re.2000 Cat. Cuirasatul Italia/ex-Littorio avea si el unul, acesta fiind avariat in urma atacului german fiind ulterior aruncat peste bord. Cuirasatul Vittorio Veneto avea doua la bord, unul fiind lansat dupa atacul german pentru a cauta si localiza supravietuitori de pe cuirasatul Roma care tocmai fusese scufundat. Personal dau crezare surselor italiene…). Continuam cu cateva date tehnice suplimentare despre Reggiane Re.2000/2001, utile pentru articol….

Re.2000 Serie II, versiunea “Grande Autonomia/Autonomie Marita” (in inventare apare drept GA), acestea avand doua rezervoare suplimentare de combustibil de 170 L dispuse in fuzelaj, in spatele scaunului pilotului. Doar 12 exemplare au fost construite acestea fiind motorizate cu Piaggio P.XI R.C40/Piaggio P.XI Bis, inmatriculate de la MM.8059la MM.8070. Aceasta motorizare, foarte probabil, s-a aflat si pe unele exemplare Re.2000 Catapultabile, ambele aeronave avand urmatoarele caracteristici: monoplan de vanatoare; anvergura aripilor 11 m; lungime 7,99 m; inaltime 3,20 m; suprafata aripilor 20,40 mp; greutate gol: 2080 kg varianta GA/2190-2200 varianta Cat/Catapultabile; greutate la incarcare maxima: 2839 kg varianta GA/3160-2970 varianta Cat/Catapultabile; viteza minima: 110 kmh varianta GA/125 kmh varianta Cat; viteza maxima: 530 kmh la 5300 m altitudine varianta GA/520 kmh la 5300 m varianta Cat; timp de urcare la 6000 m: varianta GA -6,10 minute/varianta Cat -7,45 minute; rulaj la aterizare: GA -170 m/Cat-210 m; rulaj la decolare: GA -300 m/Cat-330 m; plafon maxim: GA -11.200 m/Cat-10.000 m; armament: doua mitraliere Breda-SAFAT calibrul 12,70 mm, rezerva interna a Re.2000 era de 300 de proiectile per mitraliera (mitraliera a fost produsa intre anii 1940-1945/probabil de catre Breda la Societa Anonima Fabbrica Armi Torino/SAFAT; racire cu aer; greutate 29 kg; calibrul 12,7×81 mm; rata de foc 700 proiectile/minut/575 proiectile pe minut sincronizat; viteza initiala a proiectilului 765 m/s; lungime 1,39 m; lungime teava 80 cm); doua exemplare Serie II au fost dotate cu carlig de apuntare fiind destinate testelor in vederea ambarcarii pe viitoarele portavioane Aquila si Sparviero, niciodata finalizate. Versiunile Intercettore, Bis si GA puteau acrosa sub fuzelaj doua canistre/suporturi dispuse in linie numite “Spezzoniera Automatica Nardi”, maxim 2 –fiecare “canistra/suport” continand cate 12 mici bombe cu fragmentare cu cadere libera/44 in total, grenade mai bune spus (anti-personal cel mai probabil, producand multe schije la detonare. Foarte probabil contineau bombe-antipersonal Tip F, acestea putand fi utilizate individual sau in container. Se pare ca exista si varianta bomba-incendiara), fiecare grenada cantarind 2 kg. Ambele canistre/suporturi tip sina containerizate contineau 88 de bombe (astazi li se spune bombleti. Foarte probabil acestea erau niste simple sine de care erau legate grenadele, acestea largandu-se manual de pilot din cabina. Unii experti le considera a fi dispersoare de submunitii primitive intrand in uz dupa 1941-1942, cel mai probabil. Se pare c-au fost folosite de aeronave italiene in Africa de Nord si Malta). Au fost produse/utilizate in numar limitat.

Re.2000 Serie III, versiune destinata Regia Marina, versiune cunoscuta drept “Catapultabile/Organizzazione Roma”. Aceste aeronave puteau fi lansate cu catapulta, insa puteau opera si de la sol.

Ei bine, operarea Re.2000 Catapultabile nu era deloc usoara, dupa lansare si indeplinirea misiunii aeronava trebuind sa aterizeze la sol. De acolo era urcata pe o remorca speciala si transportata la cea mai apropiata baza navala unde se “intorcea” pe nava-mama.

Aeronave Re.2000 Serie III au fost folosite si la sol acestea avand cabina de pilotaj modificata fata de Serie I dar similara cu Serie II, echipament radio mai bun, rezerva de combustibil marita (rezervor suplimentar largabil de 168 L sub aripi), aeronava putand acrosa o bomba de 200 kg. 24 de astfel de aeronave au servit in Sicilia cu Squadriglia 377 Autonoma/Escadrila Autonoma 377 Regia Aeronautica, escadrila indeplinind misiuni in sprijinul Regia Marina la acea vreme.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

https://www.moore.army.mil › …

http://www.combinedfleet.com › ..

https://comandosupremo.com › …

http://navypedia.org › italy