Apararea antiaeriana a flotei japoneze in WWII (3)

 

Dupa ce ne-am ocupat, in episodul 2, de artileria antiaeriana de calibru mic si mediu din dotarea flotei imperiale japoneze, acum de ocupam de artileria de calibru mare.

 

Tunul antiaerian cal. 10cm/50 (3.9”) Type 88

Proiectat in 1928 si produs in cantitati mici, intra, incepand cu 1932, in dotarea catorva submarine: 3 nave, I65, I66, I67, apartinand clasei Kaidai 5 si 3 nave, I68, I69, I70, apartinand clasei Kaidai 6a. Nu am reusit sa dau de originea tunului, daca a fost un produs original japonez sau importat.
Cel mai probabil, l-au dezvoltat inspirandu-se de la modelele britanice sau americane 4”/50 care au operat in WWI sau poate de la tunul Obukhov cal.102mm/65 (cel mai apropiat dpdv al caracteristicilor tehnice).
Alt candidat pentru inspiratie ar putea si tunul Skoda 100mm/50 capturat de italieni dupa WWI si produs de OTO incepand cu 1924.
Pulberea incarcaturii de azvarlire avea o granulatie prea mare si nu ardea complet, ducand la variatii impredictible ale vitezei initiale a proiectilului.
Tunul avea cadenta teoretica de 12 lovituri pe minut dar elevatorul de munitie de pe submarine ii livra maximum 6 lovituri pe minut.
Tunul avea o elevatie impresionanta, -10 / +90, datorata afetului special.

Tunul 10cm/50 Type 88 pe un submarin clasa Kaidai 5

 

Caracteristici:

 

Tunul antiaerian 10cm/65 (3.9”) Type 98

Considerat cel mai bun tun antiaerian japonez al WWII. Principala sa problema costa din durata scurta de viata a tevilor, datorata cadentei de tragere si vitezei initiale a proiectilului, ambele foarte ridicate.
Proiectul a fost realizat in 1938, cel mai probabil dezvoltat pornind de la modelul 10cm/50 Type 88.
In total 169 tunuri au fost realizate intre 1940-1944, 68 fiind utilizate la uscat. Toate au fost instalate in turele duble. Toate tunurile produse in 1945 au fost utilizate la uscat.
Tunul dispunea de rammer semiautomat, actionat cu un arc armat de reculul tunului. Proiectilele erau asezate manual in masinile de reglare a focoaselor, inainte de a fi plasate pe tavile de incarcare.
Tunul putea fi incarcat la orice unghi, pastrand cadenta ridicata de tragere si la unghiuri mari.

Tunul 10cm/65 Type 98, varianta terestra – vedere din spate

 

Caracteristici:

Cateva observatii:
1. Nu au fost produse lovituri ASW sau de iluminare, tunul fiind destinat exclusiv apararii antiaeriene;
2. Energia necesara actionarii turelei era produsa de un motor de 15CP care genera 220Vdc, la o turatie de 600 rot/minut;
3. Distanta dintre axele tevilor era de 66cm;
4. Echipajul turelei numara 11 persoane.

Distrugatorul Hatzuzuki cu cele 4 turele cu tunuri 10cm/65 Type 98

Navele pe care a servit:

Pe portavionul Taiho, dirijarea tirului se facea cu ajutorul a doua directoare stabilizate Type 98, fiecare cuplat cu un telemetru Type 94 de 4,5m si dirijand cele trei turele din fiecare bord.

 

 

Tunul scurt 12cm/12 (4.7”)

Trebuie sa recunosc ca nu auzisem de el pana acum. Nici japonezii nu i-au atribuit vreo codificare. A fost proiectat in 1941, ca o varianta mai mica, pentru nave comerciale sub 5000 grt, a tunului multifunctional 20cm/12 (8”). A mai fost folosit si ca artilerie de coasta.
Spre sfarsitul razboiului, unele piese au fost instalate pe sasiuri de tanc din clasa Chi Ha, fiind utilizate ca artilerie de sprijin pentru fortele de debarcare japoneze.

Tunul scurt 12cm/12, amplasat la uscat, si tancul Chi Ha cu tunul 12cm/12

 

Caracteristici:

Tunul putea fi incarcat la orice elevatie dar e greu de crezut ca avea mare efect impotriva avioanelor, avand in vedere cadenta mica si plafonul redus.

 

 

Tunul 12cm/45 10th Year Type

Tunul a fost dezvoltat in 1921 pornind de la tunul naval 12cm/45 3rd Year Type ce a echipat distrugatoarele claselor Momi, Minekaze, Wakatake, Kamikaze, Mutsuki etc.
Majoritatea crucisatoarelor construite in anii 1920 si inceputul anilor 30 au utilizat acest tun ca artilerie secundara. In timpul WWII a ramas in dotarea crucisatoarelor care nu au trecut prin operatiuni de reconstructie precum si pe portavionul Akagi. A mai echipat nave de escorta, nave auxiliare si baterii de coasta.
A fost considerat un tun foarte fiabil.
Portavionul Kaga si crucisatoarele reconstruite la sfarsitul anilor 30 au avut aceste tunuri inlocuite cu cele 12.7cm/40 Type 89.
In total, cca 3000 de tunuri au fost construite dintre care 2152-2320 intre anii 1942-1945.

Caracteristici:

Posibil ca spre sfarsitul razboiului sa fi intrat in serviciu un nou model de proiectil, cu masa de 22.5kg, bataia maxima de 20.500m si plafonul maxim de 13.000m la 75 grade.
Afeturile simple tip B erau complet deschise si actionate manual;
Afeturile simple tip B2 erau complet deshise si actionate electrohidraulic;
Afeturile simple tip C aveau scut si erau actionate electrohidraulic;
Turelele duble tip A2 erau complet deschise si actionate electrohidraulic.

Tunuri 12cm/45  10th Year Type pe crucisatorul Nachi

Navele pe care a servit:

Pe langa navele enumerate mai sus, tunul a echipat numeroase nave auxiliare sau nave comerciale rechizitionate.

 

 

Tunul 12cm/45 11th Year Type Mark M

Tunul a fost dezvoltat in 1922 pornind tot de la tunul naval 12cm/45 3rd Year Type.
Tunul a fost realizat in trei variante, doua SP, Mark J si L, pentru submarine si Mark M, dual purpose, pentru torpiloarele clasei Otori si pentru reechiparea torpiloarelor clasei Tomozuru/Chidori.

Torpilorul Kiji, clasa Otori

 

Caracteristici:

Unghiul de incarcare de +10 la +15 grade, impreuna cu cadenta redusa si viteza mica de elevare si rotatie a tunului, il faceau dual purpose mai mult cu numele.

Navele pe care au servit:

 

Racheta antiaeriana 12cm (4.7”)

Marina Imperiala Japoneza a dezvoltat mai multe tipuri de rachete giro stabilizate dar doar aceasta a intrat in serviciu in 1944.
Racheta folosea o incarcatura de lupta de tip srapnel-incendiara, cumva similara proiectilelor de tip Sankaidan Type 3, folosite de tunuri de mai multe calibre.
Racheta dispunea de focos de timp, reglabil la 5.5 sau 8.5 secunde, asigurand detonarea la 1000 sau 1500m.

Sistemul de lansare consta dintr-un bloc cu 28 rachete amplasat pe “afetul” tunului triplu cal 25mm, Type 96. La fel ca si tunul original, lansatorul putea fi actionat electric, prin Ward-Leonard RPC, sau manual, de doi servanti protejati de cabine.
Sistemele actionate electric lucrau cuplat cu directorul de tragere Type 95, la fel ca tunurile cal.25mm Type 96.
Sistemul putea lansa rachetele in perechi sau in serii de 14 lovituri trase in 10 secunde. Reincarcarea se facea manual.

Schita rachetei 12cm (4.7”)

Caracteristici:

Lansatorul rachetelor 12cm (4.7”)

Navele pe care a servit:

Shinano era prevazut sa instaleze 12×28 dar nu a mai apucat, din motiv de bâldâbâc.

 

 

Tunul 12.7cm/50 (5”) 3rd Year Type

Un foarte reusit tun naval care a dotat distrugatoarele japoneze incepand cu clasa Fubuki.
A fost dezvoltat in 1926, posibil inspirat de tunurile americane din seria 5”/51 Marks 7, 8, 9, 14.
In total, au fost produse circa 700 de tunuri.
Tunurile au fost instalate in turele simple si duble, inchise, protejate impotriva schijelor si gazelor de lupta si actionate electrohidraulic. Toate aceste dotari au avut efect asupra masei, turelele simple cantarind 18.7to iar cele duble 32.5to, ceea ce a dus la rearanjari la unele clase dar si la limitarea tipurilor de nave pe care au putut fi instalate.
Dupa prima serie de 10 distrugatoare din clasa Fubuki, pe urmatoarele nave turelele cu elevatie de 40 grade au fost inlocuite cu turele cu elevatie de 75 si 55 grade, devenind primele distrugatoare cu artilerie DP.

Caracteristici:

 

Turela 2x 12.7cm/50 3rd Year Type, pe distrugatorul Sagiri

Avand in vedere unghiurile mici de incarcare, tipul de lovitura separata cu sac, incarcarea manuala precum si viteza redusa de rotatie a turelelor, se poate spune ca tunul n-a rupt gura targului ca tun antiaerian desi impotriva navelor de suprafata s-a dovedit redutabil.
Turelele simple aveau un echipaj de 10 persoane iar cele duble 16.
In timpul WWII, la navele supravietuitoare, penultima turela (X) a fost inlocuita cu alte sisteme antiaeriene.

Navele pe care au servit:

 

Tunurile 12.7cm/40 (5”) Type 88 si Type 89

Practic a fost acelasi tun, Type 88 fiind folosit doar pe doua submarine, pe afet simplu, in timp ce Type 89 a fost primul tun antiaerian proiectal special pentru acest scop, echipand nave de la crucisatoare, cuirasate si portavioane pana la escortoare si nave auxiliare. In timpul modernizarilor efectuate in anii 30, a inlocuit pe multe nave tunurile de 3” si pe cele de 12cm/45 10th Year Type.
Japonezii au considerat Type 89 drept o arma buna, cu cadenta mare de tragere si viteze ridicate de elevatie si rotatie, in special modelele tarzii (!?)
Principala deficienta consta in viteza initiala redusa a loviturii care a dus la scaderea bataii maxime si a plafonului maxim.
Productia totala s-a ridicat la 1.306 piese din care 362 au fost folosite la uscat.

12.7cm/40 Type 89, in turela A1 Mod1 (sus) si A1 Mod3 (jos)

Caracteristici:
In serviciu 1932
Masa – kg 3.100
Lungime totala – mm 5.284
Lungime teava – mm 5.080
Tip lovitura Fixa
Munitie HE, ASW, Illum, Sandaikan(AA)
Masa proiectil – kg 21-ASW, 23-23.45 celelalte
Viteza initiala – m/s 700-725 HE, Sandaikan, 250 ASW
Cadenta maxima – 8 lov/min – Type 88, 14 lov/min – Type 89 (initial), 8 lov/min – Type 89 (sustinut)
Bataie maxima – m:   4.300 ASW, 14.800 HE
Plafon maxim – m:   9.400
Durata de viata a tevii – lov.: 800-1500
Montaj: Type 88: afet simplu tip A / A mod1 – 8.8to
Type 89:
turela simpla tip B1Mod4, scut ~ 12to
turela dubla tipA1, deschisa – 20.3to
turela dubla tipA1Mod1 / Mod2, scut – 24.5to
turela dubla tipA1Mod3, scut – 29to
afet dublu tipB1 ~ 19to
Actionare Type 88: manual, Type 89: electrohidraulica;
Elevatie – grade:  Type 88: -7 / + 75,  Type 89: -7 / + 90 (-8 / +85, surse diferite)
Viteza de elevatie – grade/s: Type 88: 4,  Type 89: A1 (toate): 12, B1 (toate): 16
Deriva – grade:  -150 / +150(pv/pp),    -70 / +70 (centru)
Viteza de rotatie – grade/s:  Type 88: 4, Type 89: A1(toate) 6-7, B1 (toate) 16
Unghi de incarcare:  Oricare

Cadenta maxima de 14 lov/min. se atingea folosind munitia gata de tragere stocata langa tun.
Turelele A1Mod3 aveau scuturi cu grosime mai mare pentru a rezista undei de soc a tunurilor de 460mm ale clasei Yamato.

Escortor cl.Tachibana, cu 1x1x12.7cm/40 la prova si 1x2x12.7cm/40 la pupa

Navele pe care au servit:

 

Tunul 15.5cm/60 3rd Year Type

Putini stiu ca tunul a fost initial dezvoltat ca artilerie dual purpose pentru crucisatoarele claselor Mogami si Tone. Cadenta redusa de tragere, impreuna cu viteza redusa de rotatie a turelelor, au facut ca tunul sa fie ineficient impotriva avioanelor.
Altfel, un tun naval cu performante exceptionale, cu o bataie ce rivaliza cu a tunurilor de 203mm, cu o buna capacitate de penetrare (munitie AP) la distante mari.
Dupa rezolvarea problemelor de structura a navelor, tunurile au dovedit o dispersie mai buna decat a tunurilor de 203mm, la distanta de 20km.
Un neajuns l-a constituit durata scurta de viata a tevilor, cauzata de presiunea mare.

 

Caracteristici:

* cadenta teoretica a tunului era de 7 lov/minut dar liftul pentru proiectile ii livra 6 buc/minut in timp ce liftul pentru incarcaturi de azvarlire ii livra doar 5 /minut.
** viteza proiectata de elevare a fost de 16 grade/sec, in practica n-au reusit decat 10.

Tunurile puteau fi elevate separat, fiecare tun al turelei dispunand de lifturile sale pentru proiectile si incarcaturi de azvarlire. Energia era generata de motoare de 100CP, unul in uz si unul de rezerva.
Initial turelele fusesera proiectate pentru o elevatie de 75 grade, ulterior au ramas la 55 grade, luandu-se in calcul ca viteza mica de elevatie si cadenta redusa, plus stresul indus structurii si mecanismelor la trageri cu o asemenea elevatie, ar fi facut ineficienta utillizarea lor la peste 55 grade.
Echipajul turelei numara 41 oameni, 24 in turela, 7 in camera proiectilelor si 10 in “pulberarie”.

Schita turelei 3×15.5cm/60 3rd Year Type

Tunurile au echipat initial cele 4 crucisatoare grele ale clasei Mogami si urmau sa echipeze si cele doua nave ale clasei Tone. Iesirea din Tratatul de la Washington a dus la rearmarea clasei Mogami cu tunuri de 8”/50 (203mm) si la echiparea din santier a clasei Tone cu aceleasi tunuri de 8”/50 (203mm).
Turelele de 15.5cm disponibilizate au fost folosite pentru echiparea clasei Yamato, ca artilerie secundara (cate 4 turele), si a crucisatorului usor Oyodo (2 turele).
In 1944, de pe Yamato si Musashi au fost demontate turelele de 15.5cm/60 din borduri pentru a face loc mai multor tunuri antiaeriene.
Doua turele triple au fost instalate la Kure si Sasebo, pentru aparare antiaeriana, iar doua tunuri, pe afeturi simple, au fost instalate ca artilerie de coasta in zona Tokyo.
La sfarsitul razboiului turelele demontate de pe Mogami au fost gasite intr-un depozit de pe Eta Jima.

Turele 3 x 15.5cm/60 pe Mogami si Yamato

 

Navele pe care au servit:

 

Tunul scurt 20cm/12 (8”)

Tun de putere redusa dezvoltat pentru a servi pe navele comerciale mari, ca aparare antiaeriana si ASW.
Spre deosebire de tunurile normale de 203mm care foloseau proiectile de 125-126 kg, tunul scurt folosea proiectile de doar 47kg (?), cu incarcatura de azvarlire redusa pe masura.
Tot spre deosebire de ele, tunul folosea incarcatura de azvarlire in tub si nu in saci.
Tunul era incarcat si manevrat manual.
Pe langa navele comerciale japoneze, tunul a mai fost folosit si ca artilerie de coasta in Mariane.

 

Tunul scurt 20cm/12, amplasat la uscat

 

Caracteristici:

 

Nici nu-mi dau seama daca e corect sa-i spunem tun, avand in vedere viteza redusa a loviturii si raza scurta de lovire. Mai degraba s-ar fi potrivit termenul de mortier AA/ASW.

 

In afara de tunurile proiectate special pentru aparare antiaeriana, japonezii au fost preocupati sa foloseasca si tunurile navale de calibre medii si mari in acest scop:

– la tunurile cal. 15cm/50 care au echipat crucisatoarele clasei Agano, turelele au fost proiectate in asa fel incat sa permita o elevatie de 55 grade, desi cadenta de tragere de 5-6 lov/minut, unghiul de incarcare de +7 grade, viteza redusa de elevatie a tunului (10 grade /sec) si de rotatie a turelei (6 grade/sec) aratau clar ca este ineficient impotriva avioanelor inamice;

– la tunurile cal. 20cm/50 3rd Year Type No.2, turelele Model E care au echipat crucisatoarele clasei Takao (mai putin Maya) au fost proiectate sa permita o elevatie de 70 grade. Dupa problemele aparute la tragerile la elevatie mare, urmatoarele modele de turele care au echipat Maya si clasele Furutaka, Mogami si Tone au fost modificate pentru a permite o elevatie de doar 55 grade. La toate aceste modele, cadenta de tragere la elevatie mare era de 3 lov /minut, viteza de elevatie era de 6-12 grade/sec, cea de rotatie a turelei de 4 grade/sec iar unghiul de incarcare era de +5 sau +7 grade, facand tunurile ineficiente pentru aparare antiaeriana;

– pentru majoritatea calibrelor medii si mari, japonezii au produs proiectile de tip IS (incendiary shrapnel), denumite Type 3 sau 3 Shiki Tsujodan si poreclite Beehive (stup de albine) datorita structurii stratificate a incarcaturii de lupta. Proiectilele erau destinate sa creeze un baraj de foc si schije in fata avioanelor atacatoare. Proiectilul cal. 460mm (cl. Yamato) cantarea 1360 kg si era umplut cu 900 tuburi incendiare si 600 fragmente din otel. Focosul de timp era reglat sa detoneze la cca 1000m de nava aruncand tuburile incendiare intr-un unghi de con de 20 grade spre avionul atacator. Tuburile incendiare se aprindeau o jumatate de secunda mai tarziu si ardeau la 3000 grade Celsius provocand o flama de cca 5m. Fiecare tub incendiar din otel masura 90mm in lungime si 25mm in diametru, fiind umplut cu un amestec de fosfor, cauciuc, acid stearic, sulf si nitrat de bariu. Explozia proiectilului de 460mm producea 2846 fragmente. Proiectilul de 406mm (cl.Nagato) continea 1200 tuburi incendiare si producea 2527 fragmente. Proiectilul de 203mm continea 255 tuburi incendiare si imprastia fragmente intr-un unghi de con de 12 grade. Si acesta avea o raza eficace de 1000m unde fragmentele atingeau o dispersie cu diametrul de 100m. Proiectilul de 127mm continea 66 tuburi incendiare, dispersie cu unghi de con de 10 grade si diametrul dispersiei de 54 metri.

Explozia proiectilului Type 3 cal. 460mm

Prima utilizare documentata a proiectilului a avut loc in noaptea de 13 spre 14 octombrie 1942 dar nu impotriva avioanelor ci pentru bombardarea aerodromului Henderson Field, in Guadalcanal.
Cuirasatele Kongo si Haruna au lansat in 83 minute 973 proiectile de 356mm, distrugand rezervele de carburant, 48 din cele 90 avioane prezente si omorand 41 de oameni. Pe 13 noiembrie 1942, cuirasatele Hiei si Kirishima, venite pentru un nou bombardament, au fost nevoite sa traga primele lovituri de tip Type 3 asupra navelor americane aparute pe neasteptate, lovind crucisatorul USS San Francisco, inainte de a putea trece la munitia AP.

In 1944 munitia Type 3 ajunsese la 40% din stocul total de munitie de 460mm al clasei Yamato dar au fost folosite rar impotriva avioanelor. Unda de soc a tunurilor de 460mm incomoda tirul tunurilor antiaeriene. Ghidajele de cupru ale proiectilelor deteriorau ghinturile tevilor. Un astfel de proiectil a explodat in teava si a scos din uz unul din tunurile cuirasatului Musashi in timpul bataliei din Marea Sibuyan. Yamato a tras cu ele doar in doua ocazii, in 1945, in timpul operatiunii Ten-Go, prima data impotriva hidroavioanelor americane care o urmareau iar a doua oara asupra avioanelor Task Force 58 care au atacat-o.
Pilotii americanii par sa fi fost impresionati mai mult de efectul artistic al “focurilor de artificii” decat de efectul acestora asupra avioanelor.

 

In ultima parte vom incerca sa analizam deciziile japoneze privind dotarea cu artilerie antiaeriana, solutiile alternative posibile si sa tragem niste concluzii.

 

Eroul Bula