Bateria „Tirpitz”, partea I

Se spune ca, odata ca niciodata, undeva, intre Lazu si Agigea , in locul numit “La Vii” ar fi fost locatia puternicei baterii Tirpitz a anilor ’40. Doar ca “La Vii” este fosta denumire a zonei Poarta 5 din orasul Constanta.  Iar bateria Tirpitz nu se afla nici intre Lazu si Agigea si nici “La Vii”. Urmeaza istoria REALA, cu data exacte si fotografii unice din interiorul legendarea baterii Tirpitz.

La sfarsitul lui 1940, aliatii germani infiinteaza la Bucuresti misiunea Marinei de Razboi Germane, conduse de Amiralul Tillesen, avand ca prim obiectiv asigurarea apararii navale a punctelor cheie ale Litoralului. De elaborarea si punerea in practica a acestui deziderat a fost responsabil Amiralul Fleischer.

Artileria de coasta romaneasca a momentului dispunea de baterii de tun la Eforie, la Mamaia si Sulina, insa echipamentul era depasit fizic si moral. Cu ceea ce detinea Armata Romana in acel moment nu se putea asigura nici macar protectia campului de mine ce inconjura portul Constanta, cu atat mai putin  putem spera sa respingem atacul unei forte navale sovietice.

Astfel, in iarna lui 1940, au fost aduse la Constanta 6 tunuri de calibrul 280 mm, provenind din materialul de rezerva al unor cuirasate germane din Primul Razboi Mondial. Conform planurilor intocmite de Comandamentul Marinei Regale Romane, impreuna cu Misiunea Marinei de Razboi Germane, 3 dintre tunuri au fost distribuite pentru crearea bateriei Tirpitz, iar celelalte 3 au format bateria Lange Bruno, la Mamaia – o baterie mobila, montata pe calea ferata.

In primavara lui 1941 s-a inceput constructia bateriei Tirpitz, iar la momentul ianugurarii, baza mai dispunea, pe langa cele 3 mega-tunuri, de tunuri antiaeriene calibrul 88 mm, tunuri anticar calibrul 75 mm si o subunitate motorizata compusa dintr-un numar de antiblindate pe senile. Asta nemaiamintind mitralierele si pistoalele-mitraliera. Intreaga baza era inconjurata de doua garduri de sarma ghimpata si camp minat.  Nu mai putin de 600 de militari germani deserveau bateria Tirpitz.

Sa prezint totusi si actorii principali – cele 3 tunuri. Vorbim despre tunuri uriase, greutatea totala a unui tun era 40 de tone, iar lungimea tevii tunului 12 metri. Expedia proiectile de 300 kg si 90 cm lungime la o cadenta de 3/minut. A fost cea mai mare piesa de artilerie care a bubuit vreodata pe pamant romanesc.

Misiunea de protectie a coastei romanesti, incluzand bateriile Tirpitz si Lange Bruno, a revenit Divizionului 613 artilerie marina de coasta, comandat de capitanul de corveta Fritz Sureth. Bateriile de tun erau astfel plasate incat acopereau cu foc intregului camp de mine ce proteja Constanta dinspre mare.

Ambele baterii au fost date in folosinta in Martie 1941, si nu a durat mult pana au fost si intrebuintate intr-o misiune reala. Pe 26 Iunie 1941, are loc atacul fortei navale sovietice asupra Constantei, distrugătoarele Moskva şi Kharkov (distrugatoare clasa Leningrad, 6 tunuri de 130 mm) trimitand 350 de obuze asupra portului si a gării Palas. Sunt lovite cateva vagoane-cisterna si unele magazii. Bateria de coasta de la Agigea raspunde imediat cu foc. Distrugatoarele romanesti NMS Regina Maria and NMS Marasti intra in lupta si deschid focul asupra navelor sovietice. Bateria Tirpitz deschide focul la orele 4:22, executand 10 salve (unele surse specifica chiar 39 de focuri) catre navele inamice: o prima salva pentru reglarea elementelor de tragere, apoi trei salve cu toate cele 3 tunuri. Harkov este avariat usor de loviturile distrugatoarelor romanesti si a tunurilor germane si se retrage. Incadrat intre obuze ce explodau agonizant de aproape, Moskva lanseaza perdea de fum si face un rondou in incercarea de a degaja lupta. Panicat, echipajul indrepta vasul chiar spre campul de mine. Inevitabil, loveste o mina ce explodeaza si rupe vasul in doua. Moskva se scufunda imediat, la 40 de metri adancime, travers de Tuzla, luand cu ea 331 din cei 400 de membri ai echipajului.

 

Se pare ca a fost singura misiune a bateriei Tirpitz. In urma evenimentelor din 23 August 1944, bateria a fost alarmata si pregatita pentru foc impotriva orasului si portului Constanta; la ce putere de foc avea, literalmente facea praf tot orasul. Din fericire nu a fost cazul, comandantul Diviziei 9 Infanterie, generalul Constantin Ionascu si contraamiralul Horia Macellariu s-au intalnit cu viceamiralul Brinkman, comandantul fortelor navale germane din zona, iar bateria Tirpitz a primit ordin doar sa acoperea retragerea armatei germane in siguranta.

Pe 25 August 1944, al orele 17:50, capitanul Alexandru Martec se prezinta la bateria Tirpitz, cerandu-i comandantului sa predea obiectivul si sa plece imediat, fara sa treaca la agresiune. Raspunsul germanilor: “vom pleca in cursul noptii si va vom preda baza”. La ora 2:30, personalul bateriei se pune in miscare, dar nu inainte de a dinamita si arunca in aer toate instalatiile bateriei.  În jurnalul de Operatiuni al Comandamentului Fortelor Navale Romane se consemneaza la 26 august: “ora 02 si 30 de minute, la bateria Tirpitz se produc explozii si incendii. Bateria sare in aer. Pana la aceasta ora, bateria a fost in stare de functionare, acoperind retragerea navelor din port si a trupelor terestre germane din zona Constanta pana la frontiera bulgara”.

Bateria Tirpitz se mistuie sub daramaturi si flacari. La sfarsitul razboiului, militarii romani demonteaza ce a mai ramas din piesele de artilerie contorsionate si le depoziteaza in unitati, ca mai apoi acestea sa ajunga la topit. Asa a sfarsit bateria Tirpitz… dar a mai ramas ceva si pentru contemporaneitate.

 

 BATERIA TIRPITZ, 2012

Undeva, la intrarea in localitatea Lazu, pe partea dinspre mare, in camp deschis, in vecinatatea unei linii de tren aparate (candva) cu foisoare din 50 in 50 de metri. Ma indrept spre “un semn de pe Bing Maps”, o mogaldeata ce abia se zareste la orizont. Sper sa se transforme intr-o fundatie de beton cu fier contorsionat strambandu-se la Soare. O iau pe jos pentru a prelungi momentul intalnirii.

Si iat-o! Bateria Tirpitz, acesta Fata Morgana a exploratorilor istoriei Constantei. Sau, mai bine zis, ce a mai ramas din bateria Tirpitz. E doar o mica parte din ceea ce a fost, dar e mai mult decat ma asteptam. Nu doar o fundatie ascunsa sub stratul de pamant, ci o cazemata, un pillbox in toata puterea cuvantului. Cu un ditamai “crater” intr-un colt al buncarului. Cat sa bagi un tun de 280 mm… dar sa nu ne grabim. Locul  s-ar preta de asemenea pentru un tun AA.

Cazemata ne cheama mai aproape, asemenea lupului din poveste, nu cred ca mai aude bine dupa atatia ani de stat in mijlocul campului… Sa ne apropiem, sa-i luam masurile. Lungime 13 m, latime 8,5 m, inaltime 3 m. Grosimea zidului: 1,5 m. Iata si partile exterioare ale sistemului de ventilatie. Doua chiar!

Ajuns pe acoperisul constructiei, nu puteam alege ca prim obiectiv decat baza tunului. De coasta ori de antiaeriana.  Un hau de 1,7 m diametru si 2m adancime ce a gazduit o arma letala, ce a jucat un rol importanat in protectia Constantei. Unul dintre cele 3 tunuri care au lansat obuze asupra Moskvei, in dimineata zilei de 26 Iunie 1941? Am indoieli, locul unui asemena tun de mare calibru este la sol. De obicei, flak-ul se instala pe suprastructuri, din motive evidente.  Se observa fanta de incarcare cu munitie cascandu-se catre interiorul cazematei.

 

Ce mai avem pe aici… sistemul de ventilatie, intotdeauna prezent la orice pillbox care se respecta. Aici, in dublu exemplar.

Primul ventilator al sistemului de ventilatie si tubulatura aferenta, si un close-up al partilor componente ale ventilatorului.

Iata si sistemul de ventilatie #2, cu ventilatorul aferent. Pe el putem distinge numarul 7966, fara indoiala un cod al modelului ventilatorului. Se observa ca cineva a incercat sa desfaca piulita rotorului cu o dalta si un ciocan.

Pana acum, descoperiri importante. Insa ceea ce e mai bun, urmeaza! Pe latura Vestica a constructiei dau peste ceea ce orice explorator al WW2 isi doreste: o intrare in cazemata!

 

O ultima privire de-a lungul zidului, catre inaltul cerului romanesc al sec. XXI si ma avant in strafundurile trecutului.

Un toc metalic greu, dotat cu 6 balamale masive amintesc vizitatorului ca se afla intr-un buncar german al WW2.  Si că, acum 70 de ani ar fi fost deja prea tarziu – gura de tragere a mitralierei ce se observa in perete nu lasa loc de interpretari.

Toti peretii au o tenta negricioasa – marturie al iadului ce s-a declansat in momentul in care bateria a fost dinamitata. Totul a fost ars, topit.

Si iarasi un ventilator, acelasi model precum cele de afara. Cu rotorul ramas la locul lui.

Surprize, surprize placute – iata celebrul model de tavan standard al buncarelor germane din WW2. E primul de acest tip pe care-l vad la noi. Atesta faptul ca bateria a fost lucrare 100% nemteasca.

Imediat la stanga se face un hol intunecos, cu gura de tragere in capat si cu doua camere pe dreapta. E intuneric bezna, iar eu nu am lanterna la mine, asa ca ma bazez pe fractiunea de secunda a flash-ului pentru a deslusi ceva in jur.

Din nou flanse de tubulaturi, nelipsitul ventilator si, la loc de cinste, o noua gura de tragere ce este directionata spre “intrarea din spate” a cazematei.

Dar sa ne intoarcem la baza holului si sa cercetam prima camera din dreapta. Intuneric, nu vad absolut nimic, doar in lumina blitz-ului (ca sa folosesc un termen german) zaresc tot felul de buloane si cleme atarnand din pereti si o flansa a sitemului de ventilatie.

 

Partea de sus a peretilor e innegrita de foc. Ceva gunoi pe jos, dar multe daramaturi rezultate in urma dinamitarii… Halt! Un femur! Din fericire, un femur de vaca sau un alt animal ierbivor, sper.

Sistemul de prindere al mitralierei in placa blindata si,  iata-ma privind pe gura de tragere, gata sa descarc a… alti doi acumulatori ai aparatului foto.

Parasim camera pentru a intra in cea de-a doua incapere. Bezna, flanse, daramaturi si doi galosi intr-un colt. Nu sunt nemtesti, dar tot  e bine – nu sunt oase.

Doua flanse-gemene ale sistemului de ventilatie isi fac veacul pe un perete. Tencuiala a parasit pe mari suprafete betonul peretilor, sugerand o explozie ce ar fi putut avea loc in incapere. In  momentul in care trecem spre urmatoarea incinta, ipoteza imi este intarita de starea deplorabila a masivului toc al fostei usi ermetice.

Noua incinta se bifurca in doua directii. Iar spre dreapta (Est) se afla “incaperea comorii” – camera tunului!  Nu putem  spune inca despre ce arma era vorba, teribilul tun de 280 mm ori un flak de calibru considerabil. Peretii par ciopliti cu o dalta uriasa, dar principalul punct de atractie e plafonul si ceea ce ni se infatiseaza dincolo de deschiderea acoperisului camerei: locasul tunului. Spatiul unde “a salasluit balaurul” cu 3 capete si gheare de foc. Aici trebuie sa se fi aflat organele interne ale tunului, precum mecanismul de rotire.

In mijlocul acestor masive piese de artilerie, un tantar este surprins de aparatul foto survoland dezinvolt putul tunului. Fara pic de respect. 🙂

Ne intoarcem spre a o apuca pe ruta opusa camerei tunului, nu inainte de a arunca o ultima privire la structurile masive de otel ce ranforsau intreaga cazemata.

Zona opusa camerei tunului este un culoar ce da spre a doua cale de acces in cazemata, cu o dispunere cumva similara celei pe unde am intrat in cazemata. Intrarea, prevazuta candva cu o usa masiva, ce se inchidea ermetic, era protejata de o alta gura de foc, iar servantul mitralierei era postat, de cealalata parte a zidului, la capatul culoarului principal al buncarului.

O vedere de ansamblu a gurii de tragere si a ventilatorului aferent de evacuare a vaporilor de cordita. Orice incercare de luare cu asalt a buncarului, incercand a forta intrarea, era sortita esecului.

Urmatoarea fotografie reprezinta un zoom pe ventilatorul ce inca mai pastreaza rotorul sau. Doar ventilatoarele interioare mai pastrau rotoarele, deoarece acestea se demontau inspre interiorul tubulaturii, iar coturile conductelor de aer nu au permis extragerea rotoarelor.

Bateria Tirpitz s-a mistuit intr-o explozie puternica si in flacarile ce au urmat – germanii preferand sa distruga tunurile si intreaga baza, decat ca acestea sa cada in mainile rusilor. In interiorul buncarului s-a ajuns la temperaturi uriase care au mistuit totul. Pana si bucatile de lemn inserate in ziduri (pentru a agata de ele diversi suporti) s-au prefacut in carbune.

Usa buncarului ne pofteste afara. Am cotrobait destul prin istoria ei plina de bubuituri, flacari, daramaturi si fier contorsionat. Parasesc bateria Tirpitz printr-o “usa” identica cu cea pe unde am intrat, cu un sentiment amestecat, de satisfactie pentru aflare a unor raspunsuri, dar si de regret. Ar fi putut fi altfel. Nu bateria, ci istoria…

 

 

Auf Wiedersehen, Tirpitz Geschütz.  Si multumim ca nu ai intors tunurile spre Constanta, in zilele de dupa 23 August ’44…

Indepartandu-ne de ceea ce a mai ramas din bateria Tirpitz, observam ca la Nord de buncarul ce tocmai l-am explorat se afla o movila de pamant ce este inclusa in arealul fostei baze militare germane. Cu siguranta ca movila de pamant acopera parti ale bateriei, poate chiar un alt buncar identic, ori alte arme si instalatii ale bazei.

Din iarba ce acopera solul din jurul buncarului, apar din loc in loc segmente de sina de cale ferata ce aveau rolul de a stopa un atac cu care de lupta. Sa nu uitam ca ne aflam pe camp minat, la propriu. Din fericire, la timpul trecut.

Expeditia noastra nu se termina aici, baza Tirpitz era mult mai vasta decat ce se vede acum, personalul ce o deservea se ridica la cifra de 600 de oameni. La 75 de metri NE de buncar dam peste o alta constructie a bazei Tirpitz. Este vorba de o fundatie de forma hexagonala, cu un put tot de forma hexagonala, cu distanta intre laturi de 1,5 m, grosimea zidurilor (la varf) fiind de 85 de cm, dar crescand spre baza. Constructia este prevazuta cu o deschidere pentru accesul personalului ce deservea obiectivul.

 

Cu ajutorul Romanian Military History Forum am identificat constructia ca fiind fundatia unei instalatii radar FuMO 214. O instalatie radar pe masura tunurilor . Iata cum arata un radar FuMO 214 cu antena fixata pe soclul sau (in poza lipseste cabina de control).

Inchei expeditia Tirpitz  chiar de pe acoperisul buncarului, cu o panorama la 360° ce evidentiaza pozitia dominanta a fostei baterii de tun asupra unei zone uriase a Litoralului.

ADAUGAT ULTERIOR:

 

Cei de la AxisHistory Forum au reusit un lucru cu adevarat remarcabil: identificarea (de pe eBay, clasic) a doua fotografii ce prezinta unul dintre tunurile bateriei Tirpitz, din Lazu, Constanta, Romania. Nu am rausit sa le gasesc sursa exacta pe eBay pentru a certifica intrucatva autenticitatea pozelor, insa, cuiva care a vizitat locatia fostei baterii Tirpitz, peisajul ce se observa in background-ul uneia dintre fotografii ii va parea cunoscut…

 

Unul dintre tunurile de 280 ale bateriei Tirpitz, Constanta

 

Ofiter inspecteaza unul dintre tunurile bateriei Tirpitz Constanta

 

In plus, avem si confirmarea exactitatii localizarii bateriei Tirpitz in aceste coordonate. O harta topografica oficiala din 1979-’81 indica locatia bateriei “Terpiț”. Multumiri domnului Stefan C. de la geo-spatial.org, care ne-a furnizat o copie digitala a hartii respective.

 

Sursa articol si poze Aedificium, acolo unde veti gasi si un numar mult mai mare de poze foarte interesante.