Buletin naval. Nave interesante: USNS Apalachicola și Amiral Ronarc’h

Nava de transport USNS Apalachicola (Expeditionary Fast Transport, EPF-13) și fregata franceză de talie medie Amiral Ronarc’h sunt două nave care nu par să aibă mai nimic în comun. USNS Apalachicola ar putea fi considerată chiar banală având în vedere că nu este nici măcar prima unitate din clasa ei, așa cum este, de pildă, fregata Amiral Ronarc’h.

În opinia mea, ambele nave au punctele lor forte și își merită cu prisosință locul în acest articol. Dar să le luăm pe rând.

USNS Apalachicola (EPF-13)

Nava de transport Apalachicola este un catamaran din aluminiu, cu pescaj redus, rapid și care poate căra câteva sute de tone de marfă. Navele din această serie sunt construite de Austal. Navele clasei au capacitatea de încărcare/descărcare în porturi austere fără a depinde de infrastructura de la uscat.

Ceea ce deosebește EPF-13 de restul navelor clasei este sistemul automatizat care-i permite navei navigația autonomă, fără intervenția echipajului (pentru că încă este prevăzută cu spații pentru echipaj).

Sistemul de navigație autonomă a fost testat intensiv în vara anului trecut în cadrul a ceea ce americanii au denumit Unmanned Logistics Prototype trials. Astfel, au fost testate capacitățile sistemului de a naviga între două coordonate geografice, diverse manevre dar și transferul controlului navei de la echipajul uman la sistemul de navigație autonomă. Și înapoi la echipaj.

Iată o traducere aproximativă a declarației directorului Strategic and Theater Sealift, Tim Roberts:

Capacitatea de navigație autonomă demonstrată de acest prototip reprezintă un avans tehnologic major pentru platforma EPF, pentru marină în general și pentru partenerii noștri industriali. EPF-13 va fi prima navă militară americană autonomă, complet operațională și care deține inclusiv capacitatea de a opera în mod autonom în cadrul traficului naval comercial.

Sistemele de la bordul navei au fost proiectate, dezvoltate și implementate de Austal cu ajutorul partenerilor săi industriali L3 Harris și General Dynamics. Dificultatea testelor la care va fi supusă EPF-13 a fost crescută treptat prin includerea navigației autonome pe timp de noapte și în condiții meteorologice și de stare a mării cât mai variate.

Nava a fost livrată marinei americane în februarie 2023 și va fi dislocată în Oceanul Pacific. Pentru moment, americanii nu prea par să știe ce vor să facă cu ea dar sunt convins că experiența operării unei astfel de nave le va da și răspunsul. Intuiția îmi spune că încă suntem departe de momentul în care mările vor fi împânzite de nave complet autonome, fără echipaj la bord. Legislația maritimă nu a fost adaptată acestei situații iar modificarea ei în această direcție va dura. Astfel de nave, complet autonome, ridică numeroase provocări legate de protecția lor împotriva actelor de preluare ostilă ca să nu mai punem la socoteală faptul că fiabilitatea sistemelor ambarcate nu este încă la nivelul necesar. Pe scurt, încă se strică lucruri atunci când te aștepți mai puțin.

După cum spuneam într-un articol mai vechi, soluția unei nave care poate funcționa atât cu, cât și fără echipaj la bord, este mai potrivită nivelului tehnologic și legislativ actual. Noile sisteme vor permite reducerea echipajelor necesare operării unor astfel de nave, un lucru îmbucurător având în vedere că mai toate armatele lumii se confruntă cu probleme de personal. De asemenea, reducerea echipajului este benefică pe timp de pace, scăzând costurile de operare. În vreme de război, echipajele pot fi suplimentate pentru a acoperi nevoile specifice iar navele pot fi prevăzute de la bun început cu spații suplimentare pentru un echipaj mai numeros.

Pentru moment, conform declarațiilor oficiale, EPF-13 nu va avea un urmaș dar nu cred că va dura prea mult până o să apară unul, mai ales dacă lucrurile merg bine și sistemul de navigație autonomă se dovedește precis și fiabil. De altfel, în opinia mea, acesta este pasul următor: nave care pot naviga autonom dar care sunt totuși prevăzute și cu spațiile și echipamentele necesare echipajului. Adică ceea ce am văzut că anglo-saxonii îi zic „optionally unmanned”.

Fregata de talie medie, multirol, Amiral Ronarc’h (D-660)

La data apariției sale, USS Zumwalt m-a impresionat cu arhitectura sa navală angulară. O provă ca aia, formând un unghi mai mic de 90 de grade cu suprafața apei, nu se mai văzuse din secolul al XIX-lea. Forma sa a fost dictată de cerințele asigurării unei foarte bune mascări pasive în spectrul undelor radio, pliantul spunându-ne că pe ecranele radar inamice, Zumwalt, o navă masivă cu un deplasament de cca. 15000 tone, nu pare a fi decât un umil pescador de mici dimensiuni. Un exemplu de formă care urmează funcția dacă vreți.

Doar că, umblă vorba prin târg, în cazul Zumwalt, forma dictată de funcție a influențat negativ stabilitatea navei pe mare montată, cel puțin prin comparație cu o navă cu o arhitectură mai tradițională. Iar primele randări ale DDG(X) par să confirme acest zvon. Deși nu pare să ducă lipsă de linii angulare, arhitectura navală a viitorului distrugător al US Navy pare să fie un compromis între Zumwalt și Arleigh Burke.

 

 

 

Este exact ceea ce par să fi făcut deja și francezii cu fregata multirol de talie medie Amiral Ronarc’h – un compromis între necesitățile dictate de nevoile de mascare pasivă și calitățile nautice și manevriere, după cum se poate vedea din clipul de mai jos. Avem o provă inversată ca la Zumwalt, dar cam atât. Coca navei franceze pare să fie un melanj între convențional și futurist. Opera vie (partea navei care intră în apă) este convențională. Opera moartă devine futuristă, bordajul fiind înclinat spre interiorul navei. Similar cu DDG(X).

Momentan nava are un pescaj redus, linia de plutire fiind mult deasupra apei. Pe măsură ce construcția avansează, pescajul navei va crește. Mai jos instalarea modulului care integrează radarele.

Specific francezilor, deși nava a fost catalogată ca fiind fregată, numărul de bordaj cu „D” în față pare să indice un distrugător. De altfel, și FREMM-urile din clasa Aquitaine se încadrează tot aici, inclusiv distrugătoarele specializate în lupta antiaeriană pe care francezii insistă să le denumească tot fregate… De-abia la fregatele de clasă La Fayette, care vor fi înlocuite de clasa Amiral Ronarc’h, denumirea coincide cu numărul de bordaj, care la La Fayette începe cu „F”.

Fregatele de clasă Amiral Ronarc’h, îndeosebi cele care vor fi vândute Greciei pot fi considerate niște nave extrem de serioase raportat la deplasamentul lor (aprox. 4500 tone): un tun naval principal, 8 rachete navă-navă, 32 de rachete antiaeriene cu rază lungă de acțiune, 21 de rachete antiaeriene cu rază scurtă de acțiune, torpile, elicopter mediu (10 tone) și o aeronavă cu aripi rotative fără pilot. Senzorii sunt și ei de top, cam tot ce are mai bun industria europeană în materie. Navele au un preț estimat per unitate de 420 milioane euro (la nivelul anului 2017, aproape 500 milioane euro astăzi). Aș spune că, la prima vedere, grecii au făcut o afacere bună.