– La noi la artilerie, spuse colonelul Cernat, preşedintele comisiei eşalonului superior, lucrurile sunt bine puse la punct. Nici nu ne comparăm cu infanteriştii sau cu tanchiştii. Pentru că noi am mâncat matematică pe pâine în şcoală, nu ca pifanii sau şobolanii. Parcă-i aud… eu sunt „regele” pe câmpul de luptă, iar eu sunt „regina”, la prezentarea lucrărilor de licenţă sau tezelor de doctorat. Te apucă duioşia! Hă, hă!
Însă dacă i-am pune să calculeze traiectoria proiectilului şi probabilitatea acestuia de a lovi ţinta… şi brusc, se făcu linişte.
Noi, ceilalţi membri ai comisiei, mai făcurăm câţiva paşi, dar a trebuit să ne oprim, pentru că nu poţi s-o iei şi să mergi aşa, înaintea şefului, chiar dacă tu cunoşti drumul mai bine ca el.
Şeful nostru călcase într-o balegă şi a părăsit poteca, în căutarea unui smoc de iarbă mai răsărit, ca să-şi şteargă bocancul stâng.
În condiţii normale, mai ales că eu eram tanchist şi mai aveam şi un coleg infanterist, ar fi fost un moment când ne puteam aşeza uşor pe marginea potecii şi să ne tăvălim de râs.
Pleaca lovitura
Dar acum, acest lucru nu era posibil.
În prezenţa colonelului Cernat, nimic nu putea fi normal.
Totul trebuia să fie foarte serios, important şi grav. În prezenţa dânsului, chiar şi părerile, ni le exprimam cu voce scăzută şi cu presupunerea că părerea corectă rămâne tot cea a lui.
– S O P, îmi scăpă totuşi involuntar, asta fiind vorba lui preferată (Standard Operating Procedure), dar nu m-a auzit, fiind preocupat de îndepărtarea materialelor organice naturale.
După ce am ajuns în punctul de observare iar toate măsurile de siguranţă au fost verificate, preşedintele comisiei dădu conducătorului tragerii semnalul pentru deschiderea focului.
– Atenţie! Pleacă lovitura! Foc! se auzi peste câmpul parcă încremenit.
O flacără ca un fulger, urmată de o bubuitură cumplită şi de o zdruncinătură ca din ţâţâni, au spart văzduhul şi au speriat toate vietăţile din jur, inclusiv pe noi, membrii comisiei.
– Unde a căzut? întrebă aşa, ca pentru sine, colonelul Cernat. S-a văzut ceva la ţintă?
– N-am văzut nimic, cred că nu am fost atent, spuse maiorul Boambă, dar imediat regretă de ieşirea-i sinceră, care a şi fost taxată de colonelul Cernat:
– Domnule maior, îţi atrag atenţia să fii atent!
– Foc! răsună a doua comandă a conducătorului tragerii, urmată de aceleaşi fenomene. Nici de data aceasta la ţintă nu se petrecu nimic.
– Ce se întâmplă? Ceva nu e în regulă! începu să se agite colonelul Cernat.
– Cred că e camuflet! sugeră maiorul Boambă, încercând să-l liniştească.
– Foc! urmă o altă comandă şi o altă lovitură. Iarăşi, la ţintă, nimic.
Toată lumea privea în depărtare, uimită, şi cu urechile ciulite, doar-doar o auzi detunătura. Cei care aveau binoclu, se tot uitau şi-l verificau să nu-l fi uitat astupat.
– Camuflet! şopti uimit maiorul Boambă.
– De trei ori camuflet! se strâmbă colonelul Cernat, căruia, mirosul de balegă proaspăt răvăşită, încă îi dădea târcoale.
– Camuflet pe dracu’, îi scosei din uimire. Nu au montat focoasele!
Foarte aproape de noi, o ciocârlie îşi începu trilul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
(Orice asemănare
cu personaje sau situaţii reale,
nu este întâmplătoare)
Ifim – Amintiri din cătănie, fragment
foto: ifim
tROfi
Colonelul Cernat pare sa fie alt „comandant de elita” in vajnica armata romana. Astazi, el ar putea sa fie unul din cei peste 800 de generali cu care „ne mindrim”.
Armata romana a avut si altfel de ofiteri:
Generalul Nicolae Dascalescu
Din partea de vest a satului Girov, porneste un deal care tine pana in Piatra Neamt, invecinandu-se cu dealul Balaurul si cartierul Vanatori, situat in partea de sud-est a orasului, unde se afla o unitate militara – Regimentul 15 Dorobanti. Acest regiment si-a capatat numele de faima in razboiul din 1877, cand, la Plevna, in fata redutelor Grivita I si Grivita II, ostasii nemteni au cucerit aceste mari bastioane si au infipt drapelul romanesc pe reduta.
Pe acest deal, inca din primavara cand se arata firul ierbii, pana tarziu, toamna, putea fi vazut un batran cu o barba
alba ca a lui Mos Craciun, purtand o turma de vreo 20-25 de carlani adunati din tot satul. Pazitorul nostru de oi purta o traista pe umar, in care avea ceva merinde si cateva carti, insa foarte mult timp din zi il petrecea admirand dealurile si muntii din jur. De niste aduceri aminte, privirile batranului cand se luminau, cand se intristau pana la lacrimi.
Pe acelasi deal, recrutii din unitatea militara a Regimentului 15 Dorobanti faceau instructie si teme de lupta. Mai multe zile la rand, un locotenent incercase o tema de lupta care nu-i reusea deloc pentru ca formatia militara cu care se antrena il dadea de fiecare data peste cap.
Urmarindu-i actiunea, batranul se apropie de el si, zambindu-i cu blandete, ii intocmi o tema de lupta atat de
aparare, cat si de atac. Necajit de faptul ca pana si un cioban stie mai multa tactica de lupta decat el, se rasti la acesta si-l alunga.
Batranul oier pleca si in coltul gurii ii aparu un zambet amar.
Trecu un an de la aceasta intamplare si, intr-o zi, un ofiter si un grup de soldati venisera la instructie pe acelasi deal. Atent la miscarile militarilor, acelasi batran dadea dezaprobator din cap. In cele din urma, se apropie de ofiter si ii zise:
– Domnule locotenent, anul trecut mi-ati vorbit urat si m-ati
alungat cand v-am spus ca tema pe care o aplicati nu este buna. Si dovada a acestui lucru este ca pe umarul dumneavoastra n-a mai aparut nici o stea. De data aceasta, va rog sa ma ascultati.
Calm, cu multa siguranta, pazitorul de oi intocmi un plan de batalie, in fata caruia locotenentul ramase mut de uimire.
– Cine sunteti dumneavoastra si ce grad ati avut in armata?
– Numele meu n-o sa va spuna nimic, ii raspunse batranul, dar ca militar am fost general de armata.
Fulger parca trecu peste ochii
ofiterului, calcaiele ii scaparara in pozitia de drepti si cu mana la cascheta saluta:
– Sa traiti, domnule general!
Batranul zambi, se intoarse si pleca la oile lui, in timp ce locotenentul incremeni in pozitie de drepti si nu-si mai putea reveni din uimirea ce il cuprinsese. Cu planul de lupta facut de “oier”, tanarul ofiter a fost inaintat in grad si citat pe armata. Comandantul regimentului avu insa curiozitatea sa-l intrebe cum reusise sa realizeze un plan atat de iscusit, in felul acesta ofiterul fiind nevoit sa spuna ca adevaratul strateg este un cioban, fost general de armata.
In campania din Rasarit, in afara de un bun camarad si conducator
de osti, Nicolae Dascalescu a fost un om cu suflet mare si, totodata, un bun crestin. Avea grija intotdeauna de ostasii lui si se simtea indatorat fata de oricare cetatean intalnit in drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat cateva mii de civili de la o moarte sigura prin infometare, civili de toate varstele, dar in special femei, copii si batrani.
Intre cele doua fronturi, in vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii si pradat de insisi ostasii sovietici. Neavand posibilitate de comunicare si nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, caci de 4-5 saptamani, de cand erau intre fronturi, nimeni nu le venise in ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dascalescu trimitea in sat ostasi romani incarcati cu alimente.
Si frontul a inaintat inspre inima Rusiei, ca apoi sa se intoarca la baza si sa porneasca inspre apus, de aceasta data nu alaturi de ostasii germani, ci impotriva lor. De la Cotul Donului si Marea de Azov, generalul Nicolae Dascalescu si ostasii romani au ajuns in Muntii Tatra, iar la sfarsitul razboiului pana aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de “Eroul din Muntii Tatra”. Dupa acel trist 9 mai 1945, generalul si ostasii romani au facut cale intoarsa pe jos, de la Praga la Bucuresti, trecand prin Budapesta si intrand in tara pe la Curtici-Oradea.
In anul 1950, in trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers si la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a intrebat de soarta generalului Dascalescu, cerandu-l ca specialist pentru
instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a intrebat pe Dej de acelasi general care, desi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovati. Dupa ce s-a intors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii sai cine este generalul Dascalescu, cerand sa fie adus in fata lui.
Intr-o celula a inchisorii Jilava, arhiplina, un gardian intreba care este generalul Dascalescu. Spalat, barbierit si imbracat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dascalescu a fost dus cu o masina la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe intrebari, dupa care i s-a spus ca este liber, fiind condus pana in strada. Spre marea sa uimire, cand a vazut ca nimeni nu-l mai urmareste, generalul a ramas mult timp pe ganduri, nestiind incotro sa apuce. S-a hotarat s-o ia inspre satul natal, la singura fiinta apropiata pe care o mai avea in viata – o sora
vaduva, saraca si care locuia in casa parinteasca din tinutul Neamtului.
Comuna Girov isi primea intr-una din zile un fiu, plecat inca de tanar si reintors acum batran. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunista i-o dadea lunar acestui fost general de armata, erou atat pe Frontul din Rasarit, cat si pe Frontul din Apus, Nicolae Dascalescu avea voie sa moara de foame, neposedand nici un fel de avere.
Chiar daca toti il cunosteau si il iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea sa il ajute, asa incat, pentru a nu fi povara pentru sora si nici pentru nepotii sai, pazea carlanii satului, pe dealul din Vanatori.
Dupa alte doua luni de la
aceasta intalnire, un colonel comandant de regiment si un ofiter inferior urcau dealul pentru a-l intalni pe batranul pazitor de oi. Au discutat cu el, spunandu-i dorinta superiorilor de la Bucuresti. De la aceasta intalnire, au mai trecut cateva luni si generalul nostru a primit o instiintare ca de la 128 lei, pe care ii capatase la ultima marire, pensia i-a fost stabilita la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul ca, la sarbatorile nationale ale RSR, va putea purta hainele militare si decoratiile castigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucuresti, unde va sta in tribuna cu cei mari, in Piata Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sarbatoarea respectiva. Totodata, i s-a interzis de a mai pazi oile satului pe deal.
In luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul “Dr. Angelescu” din Piatra Neamt, intr-o rezerva de la etajul doi.
Iesiti pe coridor, am stat de vorba cred ca mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viata, confirmandu-mi si ceea ce stiam eu despre dumnealui.
-Am avut noroc, mi-a marturisit, ca n-am apucat sa fiu judecat si am scapat doar cu cateva luni de inchisoare.
Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodata ridicata integral de el, ci maxim o treime, in jur de 800 lei, si numai in cazuri exceptionale 900 de lei, pentru a-si asigura o viata de spartan, cum spunea dansul. Pentru restul banilor semna si-i oferea copiilor saraci, vaduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de batrani etc.
De la iesirea din Jilava, nu a parasit niciodata satul natal Girov sau orasul Piatra Neamt pentru a merge la vreo defilare straina lui si poporului roman, nu a mai imbracat haina militara si nu a raspuns niciunui apel al autoritatilor comuniste.
Cand ne-am despartit, mi-a spus cu adanca tristete:
– Vino sa ma mai vezi ca nu peste mult timp ma duc dincolo.
Am mai fost, intr-adevar, in doua randuri la el.
Pe la jumatatea lunii septembrie 1969, in fata Casei de cultura am vazut drapelul romanesc indoliat. In hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armata Nicolae Dascalescu, Eroul de la Stalingrad si Eroul din Muntii Tatra, erou al atator batalii si erou in viata civila. Am ingenuncheat.
Cateva ore mai tarziu, o coloana nesfarsita de oameni urma cortegiul funebru. Inmormantarea era facuta de primaria orasului pentru ca decedatul fusese sarac si nu mai avea pe nimeni.
In fata Liceului “Petru Rares”, cortegiul s-a oprit, insemn al despartirii de institutia unde fostul elev a primit lumina, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau si foarte multi elevi s-au alaturat acestei nesfarsite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toti. Am numarat 34 de generali, in majoritate straini, printre care si francezi. L-am insotit pana la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalitati a neamului romanesc.
@Hans:
Acest comentariu merită citit şi eu sugerez să-l publici ca articol separat.
George GMT sper să ia la cunoştinţă de aceasta şi să fie de acord.
Cu respect, mă înclin în faţa eroilor acestui neam şi a celor care le omagiază memoria.
Multumesc. Poate ca George va publica si povestea sergentului Iordan, un simbol national de care nimeni nu vrea sa-si aminteasca.
Monday, January 17th, 2011 | Posted by Maria Mocanu
Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta. Campania pentru ocuparea Ungariei
Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta, in dreapta generalul Panaitescu, in acelasi loc), “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
“Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
….
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
“Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926
Bibliografie:
Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010
Redat de Cristian Negrea si semnalat de Istoria.md
Mai multe fotografii la George Damian si SusOpinca.net
Asta este povestea sergentului Iordan de la Calafat si a caprarului Bivolaru de la Mehedinti. Desigur, ei sint grade inferioare, militari nevolnici, ce stiu ei care este pretul kerosenului pe piata libera sau al carburantului de Ghencea in taximetria ilegala. Este drept, nici nu facusera cunostinta cu comunismul…
@Hans & prietenii rumania military:
Pentru ca povestea sergentului Iordan de la Calafat si a caprarului Bivolaru de la Mehedinti merita sa fie cunoscuta, mi-am „permis” s-o public si eu pe „tROfi”.
Toate cele bune!