Krab-155mm
(*)Racul e prezent intr-o alta fabula poloneza.
Sau invataminte despre localizarea fabricatiei si intretinerii blindatelor.
Actiunea fabulei incepe in 1999, atunci cand polonezii se decid sa introduca in dotare obuziere autopropulsate pe senile in noul (pentru ei) standard de 155mm.
Patrioti, au imbinat teoretic perfect realismul achizitiei unei solutii testate, in care nu aveau experienta, cu necesitatea angrenarii industriei locale nu numai pentru intretinere dar si pentru fabricatie.
Mai pe scurt, cumpara licenta (da, exista si varianta asta!) turelei obuzierului britanic AS-90, in varianta modernizata cu tunul 155/L52 insa pentru sasiu se opteaza pentru o varianta locala proiectata folosind elemente ale T-72, construit in licenta ca PT-91. Noul sasiu e o provocare pentru industrie, avand diferente fundamentale fata de “donatorul” T-72 insa e o scoala buna pentru proiectantii polonezi.
Se contruiesc doua prototipuri, care trec testele cu brio in 2003 si in 2006 este lansata o prima comanda de 72 de bucati dintr-un total de 124. Un succes rasunator de integrare a tehnologiei Vest cu elemente Est.
Fast forward in viitor, cam 15 ani de la inceputul programului. Au fost construite doar 8 bucati, inclusiv prototipurile, iar programul este complet blocat.
Motivul e oarecum neasteptat: toate cele 6 sasiuri care au urmat prototipurilor prezinta fisuri ale blindajului. Cauza e aparent greu de detectat, fiind suspectate pe rand calitatea materiei prime, a asamblarii (tehnologia de sudare neadecvata, controlul de calitate deficitar) sau pur si simplu proiectul care nu a tinut cont de stresul si vibratiile inevitabile.
E important de facut un pas inapoi si de examinat situatia de ansamblu a programului. Contractorul principal este Huta Stalowa Wola, un producator de mare experienta si furnizor al placilor de blindaj, detinut de statul polonez. Subcontractori si responsabili cu asamblarea sasiului sint cei din grupului Bumar/PHO, mai precis fabrica Labedy din Gliwice producatoarea tancurilor PT-91, aflati tot in portofoliul Statului. Teoretic totul ar fi trebuit sa se rezolve rapid, atat clientul cat si furnizorii apartinand aceleiasi structuri numite generic… Stat.
In practica evident nu a fost cazul. Pe langa dificultatile tehnice intalnite in incercarea de a remedia problema (inclusiv folosirea materiei prime de import si asamblarea sub supravegherea HSW) au intervenit si probleme “politice”. Grupul Bumar a fost desemnat pentru a centraliza toate activitatile legate de industria de aparare poloneza insa HSW, o companie independenta chiar daca aflata in proprietatea statului, a refuzat sa se subordoneze noului concern.
Frictiunile au mers pana acolo incat, mai mult sau mai putin voalat, HSW a acuzat subcontractorul Bumar de rea intentie si de incercarea de subminare a proiectului Krab cu scopul de a pune intr-o lumina proasta HSW si a facilita preluarea.
S-a ajuns la blocajul “perfect”: HSW refuza sa mai foloseasca sasiuri furnizate de Bumar/PHO, sindicatele Bumar ameninta cu actiuni de strada in cazul in care li se va lua contractul iar Armata le arata tuturor pisica anularii contractului, punandu-si ambele sindicate in cap.
Situatia ar putea insemna re-editarea esecului Gawron, corveta MEKO A-100 care ar fi trebuit contruita local insa din multiple cauze a ajuns sa fie terminata dupa extrem de mult timp ca nava de patrulare.
Bumar/PHO, incearca sa rationalizeze problema si a enuntat o serie de principii pe baza carora va incerca rezolvarea situatiei Krab:
-Armata poloneza trebuie sa obtina rapid echipamente fiabile de cea mai buna calitate
-Industria trebuie sa profite de pe urma acestei tehnologii
-Fortei de munca a sub-contractorilor (adica Bumar) trebuie sa ii fie garantata ocuparea
Se vorbeste chiar de obtinerea licentei pentru un sasiu existent, sud-coreenii de la Samsungfiind cei vizati.
Direct afectata de problema obuzierului este situatia altor echipamente foarte cunoscute, tancurile germane Leopard 2.
In primul rand e vorba de intretinerea parcului de 2A4, contract castigat de germanii de la Rheinmetall care sint in discutii complexe cu parteneri locali pentru executia lucrarilor efective. Intr-un mod foarte familiar, discutiile par sa fie dificile, compania germana avand toate cartile de partea sa.
In al doilea rand ar veni modernizarea atat a vechilor 2A4 cat si a (in perspectiva) modelelor noi achizitionate 2A5 la un standard comun.
La anuntarea achizitiei Leoparzilor 2A5 prim-ministrul polonez a sustinut din nou cele trei puncte de mai sus, afirmand ca achizitia va aduce beneficii de securitate, industriale si sociale.
Desi exista presiuni mari pentru efectuarea lucrarilor de intretinere si modernizare in Polonia, oficialii atrag atentia asupra esecului Krab si sint mai degraba inclinati sa incredinteze contractele partenerilor straini (daca acestia isi vor alege subcontractori locali e o alta discutie) care sa garanteze calitatea si durata lucrarilor. In particular germanii sint, evident, cei mai bine plasati.
Situatia este influentata inca o data de certurile interne, PHO nedorind sa imparta contractul cu cei din Poznan. La final, s-ar putea sa nu mai aiba ce imparti.
Indiferent de rezultatul negocierilor, care poate vor schimba unele decizii atat in privinta Leopard cat si a Krab, morala fabulei poate fi rezumata in cateva idei general valabile aplicabile si in Romania:
-Industria de aparare nu este strategica pentru Armata, aceasta fiind doar un furnizor judecat dupa raportul calitate/pret. Si reversul trebuie sa fie adevarat: Armata sa devina doar unul din clientii industriei de aparare, restul fiind bineinteles reprezentat de export, astfel industria sa nu mai fie afectata de lipsa finantarii pentru aparare. Produsele trebuiesc deci proiectate de la inceput pentru a fi usor exportabile (vezi noua arma de asalt romaneasca).
-Industria de aparare este strategica pentru Stat, capacitatea ei de mobilizare pe timp de razboi fiind esentiala pentru securitatea nationala. Dar asta trebuie sa treaca de retorica: desi privatizarea e intotdeauna cea mai buna solutie, daca Statul este intr-adevar preocupat ca s-ar pierde unele capacitati indispensabile si decide sa mentina fabricile in proprietatea sa, atunci trebuie sa-si asume rolul de patron. Investitia in securitate ar trebui sa revina bugetului, indiferent ca e vorba de Armata propriu-zisa sau de industria de aparare. Atat timp cat aceasta din urma nu poate actiona ca orice societate privata care isi poate restrange activitatea sau schimba profilul de activitate in functie de conditiile din piata, nu poate fi tratata ca orice societate comerciala ce are doar un actionariat mai special. Investitiile proprietarului trebuiesc deci sustinute de la buget, printr-un capitol special, separat de cel al Ministerului Economiei sau al MApN iar reprezentarea in Guvern trebuie sa se faca la acelasi nivel.
-Este periculos de a trata intreaga industrie de aparare ca un monolit insa de a o lasa sa functioneze fragmentat, componentele ajungand sa intre in conflict unele cu altele (Moreni vs UMB de exemplu). Masurile care functioneaza pentru unele fabrici s-ar putea sa nu dea rezultate in cazul altora.
-Cumpararea de echipamente uzate fara transferul tehnologiei de intretinere, urmand ca aceasta sa fie rezolvata printr-un contract subsecvent, este foarte riscanta (a se vedea exemplele HAWK, Type 22 si Gepard). E adevarat si in cazul echipamentelor noi dar critic in cazul celor uzate care au iesit din fabricatie, asigurarea pieselor de schimb fiind problematica si punand furnizorul intr-o pozitie de forta.
-Cumpararea unei licente este o intentie absolut laudabila insa nu inseamna automat ca industria va putea pune in fabricatie produsul respectiv. E nevoie de mai mult de atat iar investitiile necesare ToT trebuiesc luate in calcul de la inceput, inainte de semnarea contractului.
-Fara investitii in tehnologii noi, doar pe baza mostenirii de dinainte de ’89, nu se pot fabrica produse moderne nici macar in fabricile relativ bine intretinute (care nu au fost lasate in paragina ca in Romania). Cercetarea-dezvoltarea locala este de fapt solutia pe termen mediu-lung.
-Nu toate modificarile “simple” sint si usor de facut. Lipsa de experienta poate insemna esecul chiar si a unor proiecte relativ simple.
Daca nu ma inseala memoria,in 2012,Ministerul Apararii de la ei a cumparat 24 de Krab de 155,iar in 2025 urmeaza sa mai cumpere inca 96 de unitati.
Primele bucati de RAK de 120 mm se vor livra cam prin 2018.
Tinand cont de ceea ce apare descris in articol si in mai vechiul clip de pe youtube cu generalul Spiroiu care se referea la sistemul antiaerian Gepard, as deduce ca cel putin in cazul tancurilor si Gepard-ului s-ar putea concepe un program de modernizare partial de sasiu (partial vorba vine ca este mai mult de jumate din sistem).
Ai nostri ar trebui sa vada daca exista sau nu posibilitatea construirii unui motor mai puternic in tara (am ceva dubii aici si nu stiu daca chiar s-ar mai merita), in paralel verificata posibilitatea transferului turelei de la Gepard pe sasiul existent.
Ideea este urmatoarea:
– TR85M1 ar merita un motor mai puternic dar actualul sasiu este cam restrictiv.
– armata nu o sa vrea sa plateasca un sasiu complet pentru studii cu un motor mai puternic. Asta este mentalitatea…
– sasiul si motorul de pe Gepard, cel putin ca si putere, nu exceleaza fata de cel al TR-ului, 850cp vs 860cp.
– mentenanta sasiului de la Gepard s-a dovedit cel putin costisitoare. Cat de costisitoare? Nu stiu! Dar cineva ar face bine sa faca un calcul de termen lung sa vada daca se merita pentru urmatorii 5 ani sa tinem sasiurile astea sau sa le trecem la ceva existent in tara cu costuri locale.
Cat fras poate sa coste adaptarea? Cel putin in teorie sasiuri existente ar fi si ar mai trebui doar modernizate. Ar exista ceva diferente intre un sasiu de TR85 si unul de TR85M1, ultimul fiind considerat net mai fiabil.
Ideea s-ar reduce la urmatoarele:
– cel putin la nivel de concept un sasiu de TR trece la Gepard pentru verificari
– un sasiu din stocuri poate fi operat pentru introducerea unui motor diferit pentru TR85M1 (daca chiar se doreste!).
sau cea mai ieftina idee:
– un sasiu din stocuri este modernizat si adaptat pentru Gepard.
sau ideea si mai ieftina
– ramane strict pe web….
Sasiul TR 85 este fiabil, din pacate nu prea poate suporta o nou motorizare, mai puternica, este foarte limitat. La Gepard problema nu este motorizarea ci sistemul radar, foarte vechi si nemodernizat, iar mentenanta este foarte costisitoare, daca ne gandim ca noi am platiti 20 milioane de euro pentru 20 bucati (intretinerea in Germania), iar brazilienii au platit 30 de milioane de euro pt 30 de sisteme modernizate deja…
Foarte scump la noi…
Generalul Spiroiu, de profesie tanchist, afirma ca daca era dupa el nu se achizitiona Ghepardul din cauza mentenantei.Generalul asta, care stie ce zice, a declarat ca este indicat sa folosesti acel sasiu, atat la tancuri cat si la jucarii in genul Ghepardului, din motive de logistica.
„afirma ca daca era dupa el nu se achizitiona Ghepardul”
Ghepardul a fost donatie (din cate stiu eu), adica primit de pomana. Deci puteau cel mult sa-l refuze pe motiv de mentenanta.
Si uite asa incearca GMT sa ne faca sa ne bagam gheara in gat ca polonezii sunt iara in fata noastra cu vreo 10-15 ani …GMT…te rog eu ….cand vezi stiri pozitive legate de polonezi..nu le publica. Ca ma sinucid. Articolele tale legate de polaci imi „provoaca moarte subita prin deces „.
Lasa=ma sa visez inca la victoriile noastre de la Moldova din codrii Cosminului cum il bateam pe Sobieski….ehe..e vremuri vere…
ceea ce are acum in dotare Armata romana ca artilerie grea : obuzierele de 122mm M-30, 152mm M-81 si tunul-obuzier de 152mm M-85 cat mai sunt de fiabile si performante, si cat se mai pot pastra in dotarea Fortelor terestre romane?
Fiabilitatea si performanta sunt cele ale anilor 60-70 ai secolului trecut. Sunt relativ simplu si ieftin de folosit, neavand electronica incorporata si de aici rezulta decizia armatei romane de a le folosi in continuare.
Vor fi folosite atat cat le va permite durata de viata a tevilor, cel mai probabil. La cal. 152mm cred ca e folosit aproape exclusiv tunul obuzier si mai putin M81.
Șasiul este mai greu, turela mai grea, reculul obuzierului mai puternic. Trebuie întărit blindajul, iar asta necesită un motor mai puternic, reproiectări. Nu-i nimic, nici germanilor și francezilor nu le-a ieșit din prima. Ideea extraordinară pe care polonezii au înțeles-o și o aplică este necesitatea menținerii unei industrii naționale de apărare. La noi după 1989 au venit la conducere toți spionii pe care Ceaușescu îi pusese deoparte pentru că trădaseră țara și care au distrus industria de apărare și pe cea civilă care în caz de război produce repere militare.