O poveste destul de cunoscuta, dar care in mod sigur merita adusa aminte din cand in cand, mai ales ca maine este 15 Martie, ziua in care ungurii sarbatoresc ceva.
Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa „Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.
Genearlul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert, Budapesta, 1919
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
….
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926
Articol îngrijit de: Cristian Negrea
Preluare de pe www.istoria.md
BRAVO! Faina lectie de istorie, un subiect superb. Poate c-ar trebui tradus in ungureste si trimis SEC(u)I-lor si iredentistilor „maretului” regat al sfantului ala, Stefan, asa poate se mai domolesc in elanul lor hortyst. Poate ca-i numai bun de trimis pe blog lu’ popa Tokes, asa invata si trogloditul asta ceva -istoria se poate repeta, fie si virtual! Papitoii aia de la PCM si garzile hortyste precis c-ar aprecia LA JUSTA VALOARE UN ATARE GEST. Apropo, spunea cineva pe blog ca un roman deghizat in turist ar reconstitui acest gest superb pe parlamentul budapestan. ASTEPT! Eu cu siguranta l-as aprecia.
@WW
„SEC(u)I-lor” inteligent si superb jocul tau de cuvinte 😉 10x „like” 😀
mai bine ne-am preocupa de cum facem sa iesim din starea de kkt in care a ajuns tara asta
@eu.O atare preocupare exista pe acest blog inca de la inceput! Soarta Romaniei nu ne este deloc indiferenta, si-ti recomand sa citesti articolele cu subiect economic, politic si militar, unde nu se face doar gargara ieftina (obisnuita dealtfel in marea majoritate a spatiului virtual romanesc, in presa si la TV), ci se propun solutii pe termen scurt, mediu si lung, apreciate si chiar preluate de catre cei care au habar de economie si armata care vor cu adevarat sa schimbe ceva. Pe langa toate acestea, mi se pare normal sa infieram orice manifestare, idee ori actiune neconforma cu legislatia acestei tari, cu trecutul si realitatea romaneasca -cel putin din punctul meu de vedere. Unii s-au grabit deja sa ne considere nationalisti ori aiuriti in tot ceea ce facem, insa cei care stiu sa „citeasca” dincolo de randuri au inteles scopul si rolul acestui blog -ROMANIA CU BUNE SI CU RELE, ROMANIA NOASTRA, A CELOR CE-O IUBIM SI O APRECIEM. Cand clasa politica romaneasca o sa merite, o vom ridica in slavi, incetand a o „stresa” in fel si chip! Cand Armata Romana o sa-si merite cu adevarat numele de „armata”, vom inceta a milita pentru ea! Cand in Romania va incepe intr-adevar a se face economie, generandu-se prosperitate si progres, vom inceta a da solutii habarnistilor distructivi de „sus”! Pana atunci insa, SUNTEM AICI!
Vrei sa spui ca singura solutie pentru Romania ar fi un fel de Revolutie Franceza cu gilotina cu tot !
Cuvantul cheie aici este: ghilotina…mai apoi vedem, noi ce facem!
Superb…..
cinste lor romanilor de atunci. romania daca ar fi fost unita si nu condusa de tradatorii eram fruntasul europei l-a toate .dar cum sintem condusi de niste slugi ale europei si vasali ai fmi si americanilor au distrus tot. nu mai stiim sa facem unire, nu ne mai putem recupera teritorul furat si luat cu forta. cu cine .ne mai trebuie un al 3 razboi sa ne nimicim dusmanul si sa ne vedem prietenul. au ajuns o mina de unguri sa ceara autonomie pe teritorul romanesc uita ca si ungaria de azi stau pe pamaint romanesc iar ungurii din romania spun si invata ca ei au fost primii in ardeal si ii al lor dar unde erau ei cind regele burevista detinea jumate de europa si se spune ca regatul ar fi ajuns si pina in asia. idiotii
Un gest simbolic, un gest pertinent pentru un mileniu de umilinte si suferinta…..
a se citi….”Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc ….titlu marcat cu galben de pe http://siemprecipri.blogspot.ca/2010/10/vinerea-patimilor-romaniei-mari-e.html
Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre.
Poate ii explici pe indelete si cretinului care afirma ca Ion Antonescu a macelarit evrei.
@Hans Nu am cui sa explic ptr ca eu sunt plecat (exilat) de 25 ani din romania si nici nu cunosc un cretin,. In ce priveste Antonescu e sigur un mare, mare patriot si in nici un caz nu a dat ordin sa macelareasca civili. (evrei,tigani etc) cu stima Alex Canada
Superb!
Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda!
Acestea sunt vorbele generalului David Praporgescu.
Una din marile unităţi la care am lucrat, i-a purtat numele.
Cu cea mai normală modestie o spun, sunt membru de onoare al Filialei „Mihai Viteazu” Dâmboviţa, a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, din anul 2001.
Încă, simt eu aşa, nu merit această onoare.
Dar mă voi strădui ca să nu mai am ce reproşuri să-mi fac.
HAI SA VEDETI CEVA …FUNNY SAU HORROR !???
Se ştie că Ungaria are un interes major pentru ca România să nu intre nici în anul 2013 în spaţiul Schengen şi acţionează în această direcţie, cu sprijinul Olandei, Finlandei şi Germaniei. Ca urmare, românii get-beget acceptă acordarea, cu multă generozitate şi în mod gratuit, a cetăţeniei şi paşaportului din partea Ungariei, fără să cunoască limba ungară, Constituţia şi imnul, istoria şi geografia acestei ţări. Pe cale de consecinţă, românii care obţin şi cetăţenia Ungariei se pot angaja uşor în toate ţările Uniunii Europene, fără niciun fel de restricţii. Mai nou, pensionarii români get-beget care cer şi obţin cetăţenia ungară beneficiază de pensie din partea Ungariei, pensie care este de două, trei ori mai mare decât pensia din România, la care sunt obligaţi să renunţe. Pe surse, s-a aflat că sunt peste 2,5 milioane de cetăţeni români care au obţinut dubla cetăţenie în Ungaria. Zilnic se duc în Ungaria mii de români, în cele 920 de localităţi, pentru a dobândi cetăţenia acestei ţări şi paşaportul unguresc. Acţiunea diabolică de acordare a cetăţeniei ungare pentru românii get-beget constituie un precedent foarte periculos pentru Uniunea Europeană, dar pentru Guvernul Ungariei este prioritatea numărul unu. Până în toamna anului 2014 se acţionează pentru acordarea cetăţeniei ungare pentru cel puţin încă două milioane de români. Apoi, Ungaria va solicita organismelor europene de la Bruxelles să constate, pe bază de acte de identitate şi paşapoarte, că în Ardeal sunt 4-5 milioane de cetăţeni unguri. Apoi, cer autonomia teritorială a acestei provincii istorice româneşti, prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor.
Aşa-zisul război al steagurilor, din luna februarie a.c., declanşat de Guvernul de la Budapesta, face parte din programul Ungariei de internaţionalizare a problemei….
Chestia cu Schengen este rahat cu apa rece. Nu avem nevoie de Schengen. De fapt, ei au nevoie de noi in Schengen.
SUBSCRIU,VOTEZ SI SUSTIN