Drapelul nostru

 

Drapelul României este un tricolor albastru, galben, roşu, având culorile dispuse în benzi verticale, de dimensiuni egale.

vezi LEGEA Nr. 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei de catre autoritatile si institutiile publice

Ca simbol vexilologic românesc, tricolorul albastru, galben, roşu este de dată relativ recentă, el apărând în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Despre istoria mai îndepărtată a steagului la strămoşii noştri, informaţiile sunt puţine şi lacunare.

Cu certitudine, geto-dacii (ramura nordică a marelui neam tracic) au avut ca simbol „draco”: un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de şarpe, realizat din metal (bronz) şi care se termina cu o serie de fâşii din pânză. Acest „draco” era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, „draco” scotea un şuierat datorită aerului care intra prin gura deschisă a animalului şi ieşea printr-un „fluier” din lemn prins la coadă. „Draco” nu a fost o „invenţie” geto-dacică, el fiind preluat de la popoarele de călăreţi de origine iraniană, cunoscute sub numele generic de sciţi. Oricum, prima atestare a utilizării unui „draco” de către geto-daci datează din sec. IV a.Ch., o schiţare a unui astfel de steag fiind scrijelată în pasta crudă a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în aşezarea getică de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, războinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regăsindu-se redate şi pe monumente funerare ale unor ostaşi romani de origine dacică staţionaţi în Britania. Singurul exemplar păstrat – numai partea metalică – a fost descoperit în Germania, fără să se poată spune dacă piesa respectivă reprezintă un „trofeu” câştigat de o unitate militară romană în timpul luptelor purtate în Dacia şi dislocată apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesă capturată de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un „steag” al unei unităţi militare auxiliare romane recrutată dintre geto-daci şi care, conform practicii curente romane, îşi păstrau armamentul specific.

Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romană îşi avea „steagul” specific, „sigmum”, care era o reprezentare plastică turnată în bronz (acvilă, leu ş.a.m.d.), înfiptă în vârful unei hampe, pe aceasta din urmă fiind fixate şi diversele „decoraţii” (phalerae) pe care respectiva legiune le căpătase.

După formarea poporului român, în secolele IX-X, odată cu constituirea celor dintâi formaţiuni de tip statal atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, apar şi primele însemne heraldice româneşti şi, odată cu acestea, lacunare şi disparate informaţii privind „steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara „steagului cel mare”, existau diferite steaguri ale cetelor boiereşti, fiecare în culori şi cu reprezentări heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele şi stindarde ale unităţilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema ţării.

„Steagurile cele mari” aveau reprezentate pe pânză elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de bază a steagului Moldovei este, în general, roşu, iar cea a Ţării Româneşti, alb sau o culoare deschisă (alb-gălbui), dar există şi excepţii. O astfel de excepţie o reprezintă chiar prima ştire scrisă în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) – ni se spune că pânza era din mătase roşie pe care era brodată reprezentarea heraldică a stemei: pasăre cu capul conturnat, având o cruce în cioc şi stând pe un pisc de munte.

Steagul Moldovei sec. XV-XVII     

Şi steagul Moldovei, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, era tot roşu, având capul de bour cu stea între coarne şi flancat de soare şi lună. Din aceeaşi perioadă avem şi imaginea steagului domnesc al lui Ştefan în gravura redând bătălia de la Baia din 1467: flamură lungă şi îngustă, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) şi capul de bour pe restul jumătăţii pânzei.

După o relatare contemporană, delegaţia marilor boieri moldoveni prezenţi la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastră pe care era redat bourul cu stea între coarne.

Steagul Valahiei (1600)

În jur de 1600, steagul Ţării Româneşti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce ţine în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movilă era roşu, cu bourul având stea între coarne şi flancat de două semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisită cu galben şi avea înscris numele şi titulatura voievodului, precum şi data când a fost făcut.

Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai păstrat nici unul „al ţării”. În schimb, există un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul roşu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroană princiară, având ca suporţi doi lei rampanţi, totul încoronat cu o coroană arhiducală susţinută de doi îngeri; la partea superioară a pânzei era scris numele şi titulatura. „IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI ŞI AL PĂRŢILOR MEGIEŞITE ARHIDUCE”. Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil să fi slujit şi ca steag al ţării. Pe o faţă a pânzei era brodată stema Ţării Româneşti flancată de sfinţii împăraţi Constantin şi Elena cu inscripţia: „KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698”, iar, pe cealaltă faţă, scena Botezului Domnului.

Remarcati culorile vechii steme a Transilvaniei

În perioada domniilor fanariote apar pentru prima dată îmbinate pe un steag simbolurile heraldice ale celor două principate româneşti; aşa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scrută vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele ţări; mătasea steagului era de culoare albă.

Şi steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul mişcării revoluţionare din 1821 a fost făcut pe modelul steagurilor ostăşeşti ale Evului Mediu. Pânza, din mătase albă, avea pictată, central, Sfânta Treime, flancată de doi sfinţi militari (Sf. Mucenic Gheorghe şi Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cunună ovală din frunze de laur, era acvila cruciată a Ţării Româneşti şi, la stânga şi la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:

„Tot norodul românesc
Pe tine te proslăvesc
Troiţă de o fiinţă
Trimite-mi ajutorinţă.

Cu puterea ta cea mare
Şi în braţul tău cel tare
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte”.

Sub stemă era înscrisă data când a fost citită Proclamaţia de la Islaz, socotită ca moment „oficial” al declanşării mişcării iniţiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lângă flamura propriu-zisă sunt de amintit şi ciucurii care erau atârnaţi de hampă, sub ogivă. Este vorba despre trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite până la jumătate de fire mai scurte. Toţi aceşti ciucuri erau bicolori: roşu/albastru, galben/albastru şi galben/roşu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.

Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Ţării Româneşti, ci al unităţilor miliţiei pământene şi al navelor comerciale, datează din 1834, pe timpul domniei lui Al.D.Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontală, cu fâşia roşie la partea superioară şi cea albastră la partea inferioară. Pe galben, era pictată acvila cruciată, încoronată, ţinând în ghiare un buzdugan şi o spadă, înconjurată de o cunună ovală din frunze de stejar şi laur; în colţuri, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatişeriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adepţii „Partidei Naţionale” vor vedea în acest tricolor simbolul naţional al tuturor românilor. Fără îndoială că această opţiune a fost puternic influenţată de mişcarea naţională pe care noile forţe politice ale burgheziei o promovau în întreaga Europă, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, roşu. După acest model, Belgia adoptă, la proclamarea independenţei sale, steagul negru, galben, roşu; revoluţionarii italieni – şi apoi statul italian – verde, alb, roşu etc.

În aceeaşi perioadă, a domniilor „Regulamentare”, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte şi el drapele şi stindarde noilor unităţi ale miliţiei pământene. Cele ale unităţilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastră sunt plasate la colţuri pătrate roşii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne şi coroana princiară, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe călare, ucigând balaurul; pe pătratele roşii era monograma domnitorului, „M”.

De notat că nici în această perioadă nu s-a ajuns încă la instituirea unui steag al „statului”, principalul steag al ţării fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confecţionat din mătase roşie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiară, în care este acvila cruciată, scutul fiind susţinut de doi lei rampanţi; în spatele scutului sunt încrucişate o spadă şi un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, ţevi de tun, tobe şi ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe călare, omorând balaurul.

În contextul revoluţionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state naţionale, şi revoluţionarii români, aflaţi la Paris la izbucnirea revoluţiei, vor arbora drapelul albastru, galben, roşu, cu albastru la hampă. Aşa va fi şi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, deşi, iniţial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală, aşa cum fuseseră ele arborate de revoluţionarii români din Ardeal la Adunarea Naţională de la Blaj din 26 aprilie. Nu ştim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontală; este posibil să fi fost un mimetism după tricolorul verde, alb, roşu al revoluţionarilor maghiari. Ar mai fi de notat că, iniţial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, roşu, cu benzile pe orizontală, pe alb fiind scris cu auriu „VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtutea romană reînviată). În decursul revoluţiei, însă, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.

Ca drapel naţional, tricolorul se impune în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, apoi, în a doua perioadă a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusă la partea superioară. Odată cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul ţării, cât şi drapelele şi stindardele unităţilor militare vor avea benzile dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisă, culoarea „rece”, lângă hampă.

 

Drapelul de luptă model 1914, cu cifrul regelui Ferdinand I.

Trebuie făcută precizarea că între steagul naţional şi drapelele unităţilor militare au existat întotdeauna şi peste tot în lume diferenţe. La noi, drapelele militare au avut redată stema ţării pe centru şi în colţuri sigla suveranului, pe când steagurile naţionale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948, regimul comunist, pentru a încerca să îndepărteze cât mai mult din tot ce a însemnat tradiţia naţională, a înlocuit nu numai stema ţării, rezultată din îmbinarea elementelor heraldice tradiţionale, cu una nouă, de sorginte sovietică, dar a şi plantat această nouă stemă pe tricolorul naţional. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag şi s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 până în 1947.

 

Sursa: Presidency.ro