Editorial – Si prosti si cu banii luati: cin’ sa fie, cin’ sa fie?! Ciuhabii!

Englezii sunt aproape fericiti! Au reusit destul de bine sa-si vanda superavionul Eurofighter Typhoon catre tarile bogate din Golf intr-un numar foarte rezonabil, iar premisele sunt si ele optimiste. Dupa mega-afacerea cu sauditii pentru 72 de avioane, dupa alte 12 bucati livrate Omanului, urmeaza acum, cel putin sunt sanse reale, ca EADS-ul sa le sufle contractual pentru 60 de aparate celor de la Dassault cu Rafale si sa-i convinga pe cei din Emiratele Unite ca tot Typhoonul este crema.

Ori daca in vremurile de dinainte de criza aceste afaceri erau considerate foarte bune, astazi, cand bugetele militare europene au intrat la apa, cand somajul atinge cote de nimeni nemaivazute de peste zece ani, un nou contract pentru 60 de avioane, este bineinteles un dar de la Dumnezeu.

Dar trecand peste bucuria de inteles a britanicilor, pentru un nou contract in Golf, nu putem sa nu punem o intrabare intrebatoare: Ce fac ciuhabii petrolisti cu asa mandrete de avion?! Sau intr-un sens mai general, ce fac arabii cu tehnologia militara de varf pe care o achizitioneaza de zici ca rachetele si tancurile se pot tezauriza?!

Desi intrebarea pare ne la locul ei, ca doar ce poate sa faca cineva cu o arma, altceva decat sa se apare sau sa atace pe vreun megies, are totusi sens in acest context foarte special al asa-ziselor armate arabe.

Nu stiu daca se cunoaste, dar in general arabii cumpara respectivul sistem de armament cu tot cu tehnicieni si operatori occidentali si fac asta datorita faptului ca ei nu sunt in stare sa le foloseasca sau sa le asigure mentenenta. Astfel BAE Systems face pe dracu-patru sa angajeze tehnicieni si ingineri pentru a asigura mentenenta avioanelor Typhoon livrate deja in Golf, si asta deoarece scolirea ciuhabilor locali este o cauza de multa pierduta, iar europenii nici macar nu mai incearca sa fac acest lucru.

Bineinteles ca sunt si arabi in echipele de mentenenta, insa sunt atat de slabi pregatiti si atat de delasatori, incat daca tehnicienii vestici ar pleca maine, intrega flota aeriana  saudita ar fi, ori cantonata la sol pe timp indefinit, ori s-ar prabusi toata, imediat cum ar desprinde trenul de aterizare de asfaltul pistei. Tehnicienii europeni si americani nici macar nu-i mai baga in seama pe omologii lor arabi, ci dimpotriva ii lasa in pace sa faca ce vor ei.

Nu numai in cazul personalului de la sol situatia sta dezastros, ci si in cadrul personalului navigat, adica in cazul pilotiilor de lupta. Ei bine, arabii confunda pilotajul unui avion militar, cu o masina scumpa, astfel ca pe ei ii intereseaza mai mult titlul de pilot militar, nicidecum pregatirea din spatele acestei sintagme. Si cum stim cu totii ca viata unui pilot de supersonic este foarte grea, iar pentru a accede intr-o astfel de pozitie trebuie sa fii cu adevarat un om intelligent si foarte bine pregatit, sansa ca arabii sa se apropie de standardele europene sunt aproape nule.

Pe de alta parte nici nu pot fi dati afara din escadrile pentru ca in general au legaturi de familie cu vreun seic local, sau chiar cu familia domnitoare, astfel incat atat timp cat asa-zisul pilot poate decola si ateriza, este mentinut in cadrul unitatii. De antrenamente comune cu avioane americane sau europene, nici nu poate fi vorba, iar situatia este atat de proasta incat pilotii americani au primit interdictie sa comenteze ceva vis-à-vis de partenerii lor arabi, sub amenintarea unor aspre sanctiuni, deoarece arabii nu trebuie jigniti, ei cumpara armament cu miliardele de dolari pe an, dau de lucru la zecii de mii de tehnicieni, asadar sunt baieti buni, mintea nu-i prea ajuta.

Iar daca in cazul aviatie lucrurile stau cum stau, ne putem inchipui cam ce operatori folosesc sistemele AA arabesti de tip Patriot sau THAAD, daca tinem cont de faptul ca tehnicienii romani au avut nevoie de cativa ani buni pana cand au reusit sa opereze la intreaga capacitate radarele FPS-117.

Dar aceasta situatie este de fapt un leitmotiv in intrega economie a statelor bogate din Golf.

In Arabia Saudita 90% din cetatenii sauditi care au o slujba lucreaza la stat. In principiu munca la stat inseamna un statut inalt din punct de vedere social, dar si un venit consistent, iar daca legam aceste avantaje de faptul ca munca, in sensul de a face ceva in timpul serviciului, este optionala, ajungem la concluzia ca multe astfel de slujbe sunt de fapt banii oferiti gratuit proprilor cetateni. In economia reala, cea privata sau in cea de stat, dar productiva, peste 90% din personal este de origine straina, iar Arabia Saudita nu este o exceptie, ci dimpotriva un exemplu, in sensul bun. Adica altii stau mult mai prost de atat!

In Emiratele Arabe Unite, procentul strainilor din economia non-bugetara, se apropie de 99%. Trebuie sa precizam aici ca cetatenii acestor state au subventii si venituri garantate de catre guvern, astfel ca obtinerea unei slujbe este pur si simplu optionala pentru ei.

Acest lucru face ca siguranta nationala a statelor arabe sa fie de fapt in mana unor puteri straine, arabii neputand sa duca la razboi de capul lor, fara acordul statelor europene sau al SUA, pentru ca raman efectiv fara personal calificat in fortele armate.

Iar peste tot acest amalgam de probleme, mai este una, poate chiar mai importanta. Tari arabe exista, asta stie toata lumea, ceea ce nu stiu multi este faptul ca POPOARE arabe, nu prea exista. In general in toate tarile de sorginte araba, puterea este detinuta de o minoritate, iar esafodajul puterii nu se bizuie pe intreaga natiune, care de fapt nu exista, ci pe legaturile de sange sau tribale. Astfel o tara arba este condusa de un trib: Beduini in Iordania, Alawitii in Siria, Sunniti in Irak (in trecut) si  Nejditi in Arabia Saudita, iar datorita acestui sistem social ofiterii sunt avansati si selectati, nu pe criterii de competenta, ci doar de apartenenta la tribul conducator. Mai mult decat atat exista o foarte spinoasa problema de neincredere intre ofiteri, pentru ca si acesti la randul lor provin din ramuri distincte ale aceluias trib, ramuri care pot avea interese divergente de foarte multe ori.

Dar situatia cea mai proasta vine in cazul subofiterilor. Considerati in orice armata solida ca fiind coloana vertebrala a insasi institutiei militare, extrem de importanti mai ales pe front, in tarile arabe ofiterii si subofiterii sunt practic doua caste diferite, iar subofiterii au parte de un tratament de multe ori foarte dur.

Daca impartasirea experientei intre ofiteri este un lucru banal si incurajat in armatele occidentale, in cadrul fortelor militare arabe, acest lucru pur si simplu nu se face, fiecare are in intentie sa stie cat mai multe, dar in acelasi timp sa tina totul pentru el, iar in timp ce la noi competitia intre militari este privita ca un lucru foarte bun si chiar banal, arabii evita cu orice pret astfel de atitudini, deoarece la ei cel care pierde este umilit. Asadar decat sa incerce ceva si sa rateze, prefara sa nu faca nimic.

Vis-à-vis de capabilitatile ofiterilor arabi in situatii de lupta, nimeni nu crede ca acestia ar face altceva decat sa se incurce singuri si cel mai probabil sa se bata singuri, pana cand inamicul ar ajunge la ei. Arabii nu sunt pregatiti sa ia decizii individuale sau se adapteze unor situatii noi, si una peste alta, prefera sa inregistreze un esec dacat sa schimbe decizia unui sef. Partea cu adevarat periculoasa este atunci cand lupta in colaborare cu armate occidentale, si asta datorita faptului ca nici un ofiter arab nu ar recunoaste nici in ruptul capului ca nu are competenta sa ia o decizia intr-o anumita problema si astfel aliatii asteapta pana li se lungesc urechile miscarea sau decizia arabilor.

Ori intr-o astfel de situatia generalizata in intreg sistemul militar arab, sansa ca acestia sa poate fi considerati altceva decat o colectie foarte scumpa de arme sofisticate, este foarte slaba. Desi Iranul este mult sub-inarmat fata de monarhiile din Golf, in cazul unui razboi intre Teheran si statele petroliere fara interventii din afara, cel mai probabil ca Iranul ar reusi, datorita pregatirii superioare a trupelor, sa zdrobeasca armatele monarhiilor petroliere.

In acest conditii de exploatare a tehnicii de lupta vestice, costurile cresc astronomic, pentru ca una este ca tehnicienii sa fie localnici, alta  se fie adusi de pe peste mari si tari, dar pentru tarile exportaoare de armament sunt numai avantaje. Pe de o parte au o piata de desfacere extrem de bogata si de avida dupa astfel de cumparaturi, iar mai apoi o mare parte din militari aflati in rezerva si din tehnicienii care oricum nu-si mai gaseau de lucru in tarile de origine, au un loc de munca foarte bine platit.

Iar daca privim problema putin mai cinic, nu putem sa nu observam ca de fapt ciuhabii sunt prizonierii propriei lor armate, care este de fapt in mana companiilor europene si americane, companii care au oricand posibilitatea sa imobilizeze o imensa felie din arsenalul tarilor arabe, ba chiar ar exista posibilitatea sa foloseasca in interes propriu arsenalul acestora. Si, bineinteles, un alt avantaj este dat de faptul ca tarile europene si SUA au o rezerva diponibila oricand de personal bine pregatiti si instruit, personal care poate fi concentrata in caz de necesitate, dar care este sustinuta de catre arabi.

Astfel declaratia ministrul german al apararii, precum ca vanzarea de armament catre tarile din Golf ar fi in interesul securitatii israeliene, este doar o abureala. In realitate tarile arabe nu reprezinta o amenintare serioasa pentru armata israeliana, orice arme ar avea si in orice cantitate, exceptie facand evident arsenalul nuclear.

 

Sursa: strategypage

 

 GeorgeGMT