Enciclopedia armelor – „Baroasele” lui Stalin!

 Episodul II – „Baroasele” lui Stalin

 

Armata Rosie a folosit pe tot parcursul WW II cateva tipuri de obuziere si mortiere grele, in marea lor majoritate putin cunoscute si avand caracteristici superioare a tot ceea ce aveau germanii.

In general, acestea au fost realizate de catre industria sovietica in numar mic, exceptie facand B-4, dar datorita impactului avut asupra inamicului pe campul de lupta, le vom lua la puricat pe fiecare in parte. Au avut un asemenea impact -psihologic in principal, dar si distructiv -asupra germanilor, incat acestia le-au numit sugestiv: “Baroasele lui Stalin”.

  B-4, a fost un obuzier de mare calibru -203 mm, afetul acestuia fiind dispus pe senile. El a aparut la sfarsitul anilor *20, fiind realizat in numar mare, de 871 de unitati, luptand inca de la inceputul invaziei germane si pana la capitularea acestora. Din Ucraina, Crimeea, Stalingrad, Moscova, Varsovia, Budapesta si, intr-un final, Berlin, acest obuzier greu a facut prapad in randul Wehrmacht-ului.

B-4, 203mm, in fabrica

  Dezvoltarea sa a inceput in decembrie 1926 cand Directoratul Artileriei din cadrul Stavka sub girul Comitetului Central, a cerut dezvoltarea unui obuzier de calibrul 203 mm ce trebuia sa dispuna de o mare mobilitate. Proiectul a avut initial doua variante, una fiind prevazuta cu frana de recul, cealalta fara, dar intr-un final, in ianuarie 1928, s-a luat hotararea hotararea ca obuzierul fara frana de recul sa fie dezvoltat in continuare.

Ca urmare, intreaga documentatie tehnica a obuzierului a fost trimisa fabricii “Bolshevik” din Moscova, care a si scos un prototip la inceputul anului 1931, ce a intrat imediat in teste. Acestea s-au desfasurat intre lunile iulie-august 1931, si au fost incununate de success, demarandu-se productia de serie in anul urmator.

Din 1933, obuzierul a fost fabricat la fabrica “Barrikady” din Stalingrad, dar in anii ce-au urmat acesta s-a produs si la fabrica din Novokramatorsk.

B-4, model 1931

Per total, intre anii 1932-1941, 1008 exemplare au fost produse la cele trei fabrici (surse straine mentioneaza doar 871 de exemplare, dar prefer sa dau crezare surselor sovietice), in doua variante numite: B-4 MM (cu putere redusa, avand teava de 22,7 calibre, 31 de exemplare realizate) si B-4 BM (de mare putere, realizat in 977 de exemplare); dar, fara nicio indoiala, ambele obuziere erau arme deosebit de puternice si fiabile, chiar daca au fost masive si greoaie. Mai mult decat atat, aceste obuziere (ca si suratele lor mai mici si mai mari, BR-2, de calibrul 152 mm, realizat in 27 de exemplare si BR-5, de calibrul 280 mm, realizat in 47 de exemplare) erau dispuse nu pe roti ci pe senile, o solutie inteligenta adoptata de catre sovietici chiar daca in anumite privinte afectau gradul de mobilitate al obuzierelor, dar erau perfecte pentru drumurile desfundate din “Maica Rusie”. O solutie desteapta, fiindca sistemul de rulare pe senile era acelasi pentru cele trei tipuri de obuziere iar standardizarea avea sa fie un puternic atu sovietic in fata masinii de razboi germane.

B-4, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 203 mm, 22,4 calibre (varianta B-4MM) sau 24,1 calibre (varianta B-4 BM); greutate: pentru transport 19 tone/pentru lupta 17,70 tone; lungime teava: B-4 MM -4,894 m/B-4 BM -5,087 m; greutate proiectil 100 kg (datorita greutatii sale, proiectilul era manevrat cu ajutorul unei macarale. Proiectilul era capabil sa treaca printr-un metru de beton ranforsat); elevatie cuprinsa intre

0 °/+60°;viteza initiala a proiectilului 607 m/s; rata de foc era scazuta, de un proiectil/4-5 minute; raza maxima de actiune 18 km; 15 servanti. Datorita greutatii sale obuzierul era tractat de catre tractoare de artilerie grele, precum Voroshilovetz, S-60/65 (tipurile de tractoare utilizate in tractarea obuzierelor si mortierelor grele de catre sovietici vor fi descrise in acest articol). In general, aceste obuziere au fost folosite la distrugerea de fortificatii inamice si in luptele de strada, demoland cladirile dintr-o singura lovitura. La Berlin, aceste obuziere grele au fost folosite pe post de „tocatoare”, existand filmulete pe Internet cu asemenea scule prefacand in moloz si praf cladiri, chiar strazi intregi. Cladirea Reichstag-ului a fost demolata cu ajutorul acestor formidabile obuziere!

B-4 la treaba

Aceste obuziere au fost capturate de catre germani si, foarte probabil, de catre finlandezi. Desi la inceputul Operatiunii Barbarossa sovietici aveau 792 de asemenea obuziere (dispuse in cadrul a 33 de regimente de artilerie grea, fiecare avand cate 4 escadroane a cate 3 baterii fiecare –fiecare baterie avand in dotare cate 2 obuziere), dupa sase luni 75 dintre ele fusesera pierdute, dar interesant este faptul ca acestea au fost inlocuite rapid cu 105 unitati nou produse! Nu este clar cate au fost capturate de catre germani, dar se stie cu certitudine ca in martie 1944 opt erau in serviciu sub numele de: „20,3 cm H. 503 (R)”. Oricum, la data capitularii Germaniei sovieticii aveau nici mai mult nici mai putin, de 30 brigazi de artilerie grea si doua regimente independente, ce aveau in dotare BR-4.

 

 

Sa nu uitam ca Aliatii considerau in 1945-1946, ca Artileria Armatei Rosii era mult superioara, atat ca numar de tunuri AT/AA/obuziere si mortiere usoare sau grele, dar si in ceea ce priveste calibrele utilizate, inclusiv performantele gurilor sale de foc –ceea ce era perfect adevarat, situatia mentinandu-se pana la sfarsitul Razboiului Rece (ritmul productiei de guri de foc in URSS intre 1 iulie 1941-30 iunie 1945 era ridicat, iata cateva exemple: 1941 –tunuri de camp 10813 unitati/tunuri AA-2412 unitati; 1942 –tunuri AT 20099 unitati/tunuri de camp 29561 unitati/tunuri AA 6488 unitati/per total 56148 guri de foc; 1943 – tunuri AT 23200 unitati/tunuri de camp 21753 unitati/tunuri AA 10671 unitati/per total 55624 guri de foc; 1944 – tunuri AT 8510 unitati/tunuri de camp 23841 unitati/tunuri AA 10249 unitati/per total 42600 guri de foc; 1945 – tunuri AT 3700 unitati/tunuri de camp 11800 unitati/tunuri AA 2600 unitati/per total 18100 guri de foc. Si daca le adunam pe fiecare obtinem o productie absolut fantastica, pe care oricum germanii n-ar fi atins-o niciodata: tunuri AT 57732 unitati/tunuri de camp 97768 unitati/tunuri AA 32600 unitati/per total 188100 guri de foc). BR-4, a ramas in dotarea Armatei Rosii pana pe la sfarsitul anilor *70-*80, fiind modernizate prin 1955/1956, dar foarte probabil acestea inca sunt inca in dotare cubaneza, fara a se sti insa daca sunt operationale sau stocate.

 

 

BR-2 (model 1935) a fost un obuzier greu de calibrul 152 mm, aparut in anul 1935, si acesta fiind dispus pe senile. A avut o lunga cariera operationala fiind modernizat de mai multe ori, iesind din uz curent la inceputul anilor *70-*80, si trecand in cadrul rezervei strategice a armatei sovietice, inca gasindu-se prin depozite la inceputul anilor *90 (este vorba de varianta pe roti, BR-2M. Totusi, cateva BR-2 pe senile ce-au supravietuit razboiului, apar inca in inventare la inceputul anilor *50). A fost produs in numar mic de doar 37/38 de unitati (unele surse mentioneaza intre 40-60 unitati, dar in evidentele sovietice apar doar 37/38 de exemplare, intre 1935-1940). A fost produs ca si BR-4, la fabrica Barrikady din Stalingrad, dar avea deficiente destul de grave –cel mai probabil, datorita acestora productia a fost scazuta, insa industria sovietica producea si varianta pe roti (BR-2M), mult mai mobila si eficienta –precum: mobilitate scazuta si rezistenta scazuta a tevii (aceasta nu rezista la mai mult de 100 de proiectile trase, trebuind in mod obligatoriu inlocuita, iar pregatirea armei pentru tragere dura cam mult).

BR-2 calibrul 152mm

Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 152 mm; greutate: pentru transport 19,50 tone/pentru lupta 18,20 tone; lungime teava 17,7 m/L 47,2; greutate proiectil 49 kg (acesta putea patrunde o placa de beton ranforsat de 1,2 m grosime de la 9 km); elevatie cuprinsa intre  0 °/+60 °;viteza initiala a proiectilului 880 m/s; rata de foc era scazuta, de un proiectil/minut; raza maxima de actiune 25,75 km; 15 servanti. Aceste obuziere erau folosite impotriva fortificatiilor inamice, a pozitiilor de artilerie, precum si in distrugerea cladirilor si a amplasamentelor, trageri in sprijinul infanteriei, etc. Oricum, in data 22 iunie 1941, Armata Rosie avea doar un singur regiment de artilerie grea dotat cu 24 de BR-2, precum si 2 baterii independente dotate cu 13-14 unitati. Dintre acestea, doar 28 de unitati mai erau in inventare pe data de 1 mai 1945, neexistand informatii ca germanii ar fi capturat vreun exemplar.

 

  BR-17 (in evidentele sovietice),obuzier greu de calibrul 210 mm, a aparut in armata sovietica in anul 1939, fiind de fabricatie cehoslovaca (Skoda), fiind vandut de catre germani in baza Pactului Molotov-Ribbentrop, alaturi de fratele sau mai mare de calibrul 305 mm (nenorocitul asta de Pact afecteaza si astazi Romania Mare). Nu este foarte clar daca germanii au confiscat tunurile odata cu cucerirea Cehoslovaciei sau acestea se aflau in proces de fabricatie la Skoda, dar este foarte probabil ca tunurile sa fi fost realizate de catre sovietici pe baza planurilor furnizate de germani, la fabrica Barrikady din Stalingrad (3 in 1940 si 6 in 1941, tevile fiind de provenienta Skoda).

BR-17 si BR-18

Firma Skoda dezvoltase asemenea arme inca din 1911-1914 pentru dotarea navelor de razboi austro-ungare, deci experienta aveau in mod sigur. Nu se stie cu certitudina cati asemenea monstrii au avut sovietici (probabil ca au fost 9), dar in evidente apar pe data de 1 mai 1945, opt asemenea obuziere, la 4 regimente de artilerie grea, fiecare avand in dotare cate 2 exemplare. In evidentele germane nu apare niciun asemenea obuzier de captura, dar cu siguranta au regretat amarnic faptul ca l-au vandut sovieticilor…Avea mobilitate scazuta fiind dificil de transportat, in general acesta facandu-se pe calea ferata (era demontat in 3 parti componente, teava, afetul si suportul acestuia, folosindu-se macarale grele. Aceeasi solutie este adoptata si la mortierul de calibrul 305 mm, si acesta tot Skoda), ca urmare era cel mai adesea folosit din amplasamente fixe.

  BR-17, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 210 mm; greutate: pentru transport 59,60 tone/pentru lupta 44 tone; lungime teava 10,05 m/49,6 calibre; greutate proiectil 135/154 kg (acesta putea patrunde o placa de beton ranforsat de 2,5 m grosime de la probabil 15 km); elevatie cuprinsa intre  -6 °/+50 °;viteza initiala a proiectilului 750/800 m/s; rata de foc era scazuta, de un proiectil/3-5 minute; 20 servanti. Datorita greutatii sale proiectilul era manevrat cu ajutorul unei macarale; raza maxima de actiune 30,36 km. Exista supozitii ca sovieticii intentionau, dupa razboi, sa monteze aceste guri de foc in turele urmand a dota cuirasatele ce urmau a fi construite. Asa ceva nu s-a intamplat niciodata, URSS, nici inainte nici dupa razboi, n-a construit vreun cuirasat, dar planuri aveau pe la sfarsitul anilor *40. Se pare ca mastodontii au ajuns totusi in dotarea Flotei Rosii, echipand bateriile de coasta de la Arhanghelsk, de unde ar fi fost casati pe la jumatatea anilor *60 (informatie incerta si neprobata de dovezi scrise).

 

BR-18 (model 1939), a fost cel mai mare obuzier utilizat de catre sovietici in WW II, avand calibrul de 305 mm. Acesta era de provenienta Skoda, fiind vandut sovieticilor de catre germani in 1939, dupa ocuparea Cehoslovaciei, odata cu cel de calibrul 210 mm. Era masiv si greu de deplasat, fiind demontat in 3 parti, manevrat cu ajutorul macaralelor si transportat pe calea ferata.

BR-18, calibrul 305mm

Era destinat asediului si distrugerii fortificatiilor si altor facilitati inamice (cladiri, aeroporturi, etc). Acest monstru era realizat inca din anul 1915 de catre firma Skoda pentru armata austro-ungara (au produs 50 de exemplare), avand urmatoarele caracteristici: calibrul 305 mm; greutate: pentru transport, 64,78 tone/pentru lupta 45,70 tone; lungime teava 20 calibre; greutate proiectil 376,7 kg, efectul la tinta fiind devastator; elevatie cuprinsa intre  0 °/+60 °;viteza initiala a proiectilului 442 m/s; rata de foc era scazuta, de un proiectil/3-5 minute; 26 servanti; raza maxima de actiune 13,48 km.

BR-18 folosit de sovietici

A fost utilizat cu certitudine in apararea Stalingradului, dar fabrica Barrikady de acolo a produs doar 3 exemplare, despre care nu se cunosc date certe. Cel mai probabil, doua au fost pierdute la Stalingrad, fiind distruse prin explozie de catre sovietici/germani, ce-al de-al treilea ajungand piesa de muzeu.

 

  BR-5 (model 1939), a fost un mortier greu de calibrul 280 mm, pe senile, extrem de puternic, germanii fiind dea dreptul impresionati de acesta. A fost produs in 47 de exemplare intre 1939-1940, la fabrica Barrikady din Stalingrad. In data de 22 iunie 1941 Armata Rosie le avea in dotarea a 8 batalioane independente de artilerie grea (fiecare dispunand de cate 6 obuziere), avand urmatoarele performante: calibrul 280 mm; greutate: pentru transport 19,70 tone/pentru lupta 18,40 tone; lungime teava 4,75 m/17 calibre; greutate proiectil 200/246 kg, efectul la tinta fiind devastator, proiectilele faceau un crater de 10 m adancime, fiind manevrate cu ajutorul unei macarale; elevatie cuprinsa intre  0 °/+60 °;viteza initiala a proiectilului 356/420 m/s; rata de foc era scazuta, de un proiectil/3-4 minute; 15 servanti; raza maxima de actiune 11 km (surse straine mentioneaza 18,40 km, ceea ce este improbabil). Asemenea mortiere de mare calibru au participat cu siguranta la asediul Berlinului, dar in evidente pe data de 1 mai 1945 erau toate cele 47 de exemplare construite. Se pare ca au ramas in dotare sovietica pana pe la sfarsitul anilor *50, posibil in cadrul bateriilor de coasta (informatie incerta).

BR-5, calibrul 280mm

 

Proiectil calibrul 280mm

  De asemenea, in evidentele sovietice apar si patru mortiere grele de calibrul 234 mm, numite simplu: „Mortiere de 234 mm”. Acestea au fost cumparate de catre armata tarista la inceputul anului 1917 din Marea Britanie, fiind tractate mecanizat sau cu mijloace hipo, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 234 mm; greutate: pentru transport 14,71 tone/pentru lupta 13,58 tone; lungime teava 14,54 calibre; greutate proiectil 131 kg, fiind manevrate cu ajutorul unei macarale;viteza initiala a proiectilului 360 m/s; rata de foc era scazuta, 2 proiectile/minut; 15 servanti; raza maxima de actiune 9,5 km. Se pare ca au fost vazute in Finlanda, dar niciodata pe frontul anti-german (nu exista date concrete). Oricum, in 1936 unul avea nevoie de reparatii capitale nefiind niciodata utilizat, ajungand piesa de muzeu.

 

Unele dintre aceste piese grele de artilerie erau tractate cu ajutorul mijloacelor mecanizate, precum tractoarele de artilerie. Nu putem incheia articolul fara a arunca o privire asupra acestora, unele fiind la origine tractoare agricole realizate dupa Caterpillar-ul americanos capitalist decazut…

 

Primele tractoare pe senile realizate de catre industria sovietica au iesit pe poarta fabricii din Celiabinsk in iunie 1933. Numita imediat Uzina de Tractoare de catre Partid, acestea au botezat primele masini, cum altfel, „Stalinets”, in cinstea Maretului Conducator, Iosif Visarionovici Stalin. Dar, cum in „democratia populara” cultul conducatorului, adulatia libidinoasa lipsita de un minim de decenta, basca pupincurismul ridicat la rang de lege, erau politica de stat, nu avem de ce sa ne miram de alegerea facuta, si-apoi cunoastem si noi prea bine cum vine treaba, deoarece am fost „binecuvantati” zeci de ani cu politica „luminii de la Rasarit”. Ne-au „luminat” atat de profund incat ne-am dus cu cel putin 100 de ani inapoi ca civilizatie, traditii si popor; si astazi avem rani nevindecate, numite Basarabia si Bucovina. Iertati-mi dizertatia, stiu ca este nelalocul ei, dar NU-I POT IERTA PE NETREBNICII SOVIETICI, pentru suferinta adusa milioanelor de romani, printre care s-au numarat si bunicii mei, originari din Bucovina, nevoiti sa fuga abandonandu-si toata agoniseala de frica mujicului sovietic condus de catre „tatucul” psihopat, Stalin.

Tractor de artilerie S-60 „Stalinets”

Primele tractoare realizate la Celiabinsk (fabrica exista si astazi) au purtat numele de S-60 (Stalinets) dezvoltau 60 CP, dovedindu-se reusite, rezistente si fiabile. Dealtfel, in mai 1937, la Targul Mondial de la Paris, masina sovietica a fost distinsa cu Marele Premiu –si asta chiar pe merit, fiindca sovieticii o testasera inclusiv 2000 km prin Yakutiya, o regiune inospitaliera aflata la mama naibii, unde se-agata harta-n cui, pe o iarna cumplita cu temperaturi de -50◦, in februarie 1936, fara ca tractorul sa se resimta in vreun fel. S-au plimbat cu el chiar si prin Muntii Pamir, bineanteles sub girul si cu sprijinul Stavka care a intuit rapid utilitatea unei asemenea masini pentru nevoile armatei (inca din acei ani, URSS avea o politica de aparare adecvata, in care toate fabricile trebuiau sa fie gata imediat, in caz de bum-bum, sa treaca la productia de razboi –in fabrici existand consilieri tehnici din partea armatei care, printre altele, aveau si misiunea de a vedea cum anume un produs poate satisface si cerinte militare). Un lucru este cert, sovieticii s-au pregatit adecvat pentru Marea Confruntare, armamentul si tehnica lor fiind perfect adaptate caracteristicilor climatice si ale terenului, specifice Maicii Rusia, lucru care i-a salvat cu siguranta in fata superioritatii tehnice si umane a armatei germane. Ideea ca sovieticii nu stiau sa construiasca masini fiabile si rezistente vehiculata si astazi de unii istorici si nu numai, NU STA deloc in picioare. Stiau, si inca bine!

S-60 de partea germana

S-60, avea la baza tractorul american Caterpillar-60, pe care-l importasera pentru nevoile agriculturii cooperatiste pe la inceputul anilor *30, dar pe care l-au modificat substantial, avand urmatoarele caracteristici: greutate 95,20 tone; lungime 4,09 m; latime 2,39 m; inaltime 2,77 m; cutie de viteze in 4 trepte-3 inainte/una inapoi; motor in 4 cilindri pe benzina, de 60 CP/650 rpm; viteza maxima 6-7 km/h; autonomie 80 km; putea tracta o incarcatura maxima de 5,5 tone. A fost fabricat intre 1933-1937, in 69100 de unitati, marea lor majoritate ajungand pe mana armatei nicidecum in agricultura (cam 65% din productie a luat drumul Armatei). De altfel, Armata Rosie avea in ianuarie 1941, 5646 de tractoare S-60/65, STZ-5 in dotare, desi cerinta era de 10434 de unitati. S-60/65 erau utilizate de catre sovietici in tractarea pieselor de artilerie grea (B-4, BR-2/5), precum si in remorcarea tancurilor usoare avariate. Erau atat de reusite, in ciuda vitezei mici, incat finlandezii si germanii le-au folosit fara nicio rusine.

S-65, era si acesta un tractor agricol, produs in numar mare intre anii 1937-1941 -37626 de unitati, in marea lor majoritate pentru nevoile Armatei Rosii. Avea motor Diesel, in doua variante: M-17, 4 cilindri, 75 CP/850 rpm/V-20, 2 cilindri, 20 CP/2200 rpm; majoritare fiind cele cu motor M-17. Tractorul avea urmatoarele caracteristici: greutate 11,20 tone; lungime 4,08 m; latime 2,41 m; inaltime 2,77 m, dar varia deoarece putea fi dotat sau nu cu cabina; cutie de viteze in 4 trepte-3 inainte/una inapoi; viteza maxima 7-8 km/h; autonomie 90 km; putea tracta o incarcatura maxima de 4 tone; rezervor intern de 300 litri. Acest tractor a avut o varianta care dupa toate probabilitatile n-a intrat in productia de serie, ce era actionat asemanator locomotivelor cu aburi, drept combustibil folosindu-se lemnul (acesta era practic un boiler ambulant, o soba mobila, dar viteza si puterea reduse au facut sa fie anulat, insa proiectul este interesant); varianta s-a numit SG-65.

Tractor S-2

A existat, incepand cu anul 1939, o varianta destinata strict nevoilor militare, respectiv tractarii pieselor de artilerie grea si transportului de trupe si echipamente, bazat pe S-65, dar cu motor Diesel de 105 CP, numit S-2, realizata in perioada 1940-1941 in 1275 de exemplare, cu urmatoarele performante: greutate 11,70 tone; autonomie 180 km; viteza maxima 24 km/h; putea tracta o greutate de maxim 10 tone.

 

  Kommunar, a fost fabricat de catre Fabrica de Locomotive din Kharkov/Harkov, intre anii 1924-1931 in peste 3900 de exemplare, dupa cel german WD-50 Hanomag, modificat insa substantial de catre inginerii sovietici. Era insa slab (greutate mare, mobilitate scazuta in teren accidentat, nu putea transporta munitie si nici servantii piesei de artilerie tractate), dar cu toate acestea a fost utilizat masiv intre anii 1924-1945, inclusiv de catre unitatile de artilerie grea sovietice.

Kommunar

Chiar si germanii l-au folosit din capturi. Avea urmatoarele caracteristici: greutate cuprinsa intre 8,5-10,64 tone, in functie de motor, acesta avand motoare de 50/75/90 CP; viteza maxima cuprinsa intre 7-15,2 km/h, in functie de motor; autonomie probabila 80 km; putea tracta maxim 6 tone.

 

  STZ-5 Stalingradec, era destinat Armatei Rosii fiind un tractor de artilerie foarte reusit. A fost fabricat intre 1937-1942 in 9944 de unitati. Sovieticii, datorita caracteristicilor sale constructive, il foloseau practic la orice: tractare piese de artilerie medii si grele, transport de trupe sau servanti, transport munitie sau echipamente, tractare tancuri usoare si medii avariate. Tractorul avea urmatoarele caracteristici: greutate 5,84 tone; lungime 4,15 m; latime 1,85 m; inaltime 2,88 m; cutie de viteze in 7 trepte-5 inainte/2 inapoi; motor in 4 cilindri pe benzina, de 52 CP. Motorul functiona la fel de bine si cu kerosen; viteza maxima 22 km/h; autonomie 141-148 km; putea tracta o incarcatura maxima de 3,4 tone; trecea vaduri adanci de 80 cm; obstacole inalte de 60 cm si santuri cu latimea de 1 m. Germanii au capturat cateva in timpul Operatiunii Barbarossa, pe care le-au inregimentat rapid sub numele de CT3-601 (r).

STZ-5

 

  Komintern (Comunistul International) a aparut in anul 1934, fiind special creat ca tractor de artilerie grea pentru Armata Rosie, in numar mare 1798 de unitati. Avea la baza sasiul tancului T-24 si a fost inca de la inceput un succes. Avea sa defineasca tractoarele de artilerie sovietice ce i-au urmat, chiar si dupa WW II. A fost folosit si de catre germani si finlandezi, fiind deosebit de rezistent la intemperii si solicitari.

 Komintern in Piata Rosie

 

 Komintern, tractor de artilerie grea

Tractorul avea urmatoarele caracteristici: greutate 10,50 tone, dar cu incarcatura interna maxima ajungea la 12 tone; lungime 5,76 m; latime 2,30 m; inaltime 2,53 m; viteza maxima 30 km/h; autonomie 200-220 km; putea tracta o incarcatura maxima de 6,8-7 tone; motor in 4 cilindri, 131 CP/12,4 CP/tona; rezervor intern de 550 litri; echipaj 2 oameni, dar putea duce in bena din spate maxim 12 soldati sau servantii piesei de artilerie tractata/munitia aferenta acesteia. Sovieticii l-au folosit pentru tractarea majoritatii pieselor de artilerie grea, printre acestea regasindu-se B-4, BR-2/5.

 

  Voroshilovets, a aparut in 1940 fiind urmas direct al Kommunar, dar era mai mare si mai puternic. Si acesta era reusit, avand urmatoarele performante: greutate 15,50 tone, dar cu incarcatura interna maxima ajungea la 18,50 tone; lungime 6,22 m; latime 2,35 m; inaltime 2,74 m; viteza maxima 36 km/h; autonomie 270 km; putea tracta o incarcatura maxima de 18 tone; motor de 350 CP/22,6 CP/tona; rezervor intern de 550 litri; echipaj 3 oameni, dar putea duce in bena din spate maxim 16 soldati sau servantii piesei de artilerie tractata/munitia aferenta acesteia. A fost realizat in 970 de exemplare, fiind si acesta folosit la tractarea pieselor de artilerie grea.

Voroshilovets, tractand un B-4 la Berlin

 

  Voroshilovets

 

  YA-12 ( Yaroslavl-12), a aparut in 1943, fiind realizat de catre Yaroslavskiy Avtomobilniy Zavod- YaAZ, putand tracta 8,8 tone, initial avand motoare Diesel americane, GMC-4-71 (ce-au fost inlocuite ulterior cu copia autohtona, YaAZ-204-145 CP –motor imbunatatit constant de catre sovietici pana prin 1980, folosindu-l la tractoare, autobuze si camioane. Motoarele americane au venit in URSS prin programul Lend-Lease, dar acestea nu se simteau deloc bine la -40º), 4 cilindri, pe benzina, 110 CP;  greutate 6,55 tone, dar putea lua o sarcina interna de 2 tone, putand tracta greutati de maxim 8,8 tone; echipaj 3 oameni, dar putea duce in partea din spate maxim 8 soldati sau servantii piesei de artilerie tractata; viteza maxima cu motor american, 39 km/h; autonomie cu motor american 290 km. In 1945, in inventarele Armatei Rosii figurau 1275 de tractoare YA-12, acestea fiind ulterior utilizate si de catre cehi si polonezi, dar sovietici le-au utilizat inclusiv la transportul pieselor de artilerie medii si grele, de calibrele 85/100/152/203/280 mm.

       YA-12  

 

  Enciclopedia Armelor: Episodul III – „Bearn” francezul fara noroc. Prima parte

WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

www.o5m6.de/RussianTractors.html –

www.armchairgeneral.com/…/heavy.htm –

www.sturmvogel.orbat.com/SovWarProd.ht… –

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor – NAKAJIMA-BOMBARDIERELE STRATEGICE ALE IMPERIULUIEnciclopedia Armelor: BEARN –Francezul fara noroc >>