Episodul III.
Portavionul francez din WW2, Prima parte
„Bearn” la Toulon in 1930
Franta, mare invingatoare in WW I, posesoare de colonii si a unei armate considerata a fi cea mai buna din Europa, avand o Marina ce dorea, cel putin in teorie, a se ridica la valoarea celei britanice (dorinta veche, niciodata indeplinita, dar manifestata constant in viziunea si strategia Amiralitatii franceze –ce nu se putea impaca nicicum cu statutul de stapana a marilor, detinut de prea mult timp de catre insularii britanici), nu putea sta deoparte si indiferenta, atat in WW I cat mai ales dupa, atunci cand o noua nava incepea sa-si faca aparitia in marile flote ale lumii, cu deosebire in cea britanica pentru inceput –portavionul.
Nedorind sa ramana mai prejos, Amiralitatea Franceza a decis in 1927 construirea primului sau portavion, dupa ce cochetase cu ideea inca din 1923 –idee ramasa in suspans din lipsa de fonduri. Primul si ultimul dealtfel, pana la terminarea WW II, deoarece constructia sa a durat enorm de mult, peste 10 ani, cu tot felul de teste, schimbari de planuri, inclusiv alocari insuficiente de fonduri, nava fiind considerata experimentala. Mai mult decat atat, francezii neavand experienta in realizarea unor astfel de nave au apelat la sprijin britanic –ciudat totusi, tinand cont de rivalitatea istorica dintre cele doua state in ceea ce priveste dominatia marilor si oceanelor si, exista suspiciuni ca insularii nu s-au omorat prea mult in a-i ajuta pe cocoseii galici, din motive lesne de inteles, in viziunea lor, intinderea de apa a planetei fiind prea mica pentru a cuprinde ambele marine.
Cuirasat clasa „Normandie”
La baza, nava era un cuirasat neterminat din clasa “Normandie” a carui constructie incepuse la Nouvelle Societe des Forges et Chantiers Mediteranee din La Seyne, inca din ianuarie 1914, dar niciodata terminat datorita izbucnirii WW I, forta de munca calificata macinandu-se pe front (oricum, la data terminarii razboiului, cuirasatul era inca in faza incipienta de constructie, coca fiind terminata in proportie de doar 8-10%, motoarele gata in proportie de doar 25%, cazanele 17% si turelele 20%. Cu alte cuvinte, vai mama lui!) si, ca treaba sa fie “completa”, francezii nici nu prea stiau ce sa faca cu el, asta pana in data de 18 aprilie 1922, cand le-a venit minunata idee de a-l transforma in portavion. Ca urmare conversia din cuirasat in portavion, sub girul britanicilor “deosebit” de interesati, a inceput in august 1923, durand pana in mai 1927, in pura traditie franceza unde taraganarea proiectelor era ceva normal. In speta, transformarea viza reducerea drastica a blindajului, modernizarea caldarilor cu pastrarea motoarelor alternative, reproiectarea armamentului si a turelelor si, nu in ultimul rand, realizarea unor avioane ce puteau fi ambarcate, avandu-se in vedere chiar si modificarea unora deja aflate in serviciu.
Dar, cum pe hartie totul este intotdeauna maret si frumos, iar in practica lucrurile stau cu totul altfel, portavionul numit Bearn (dupa o regiune franceza incarcata de istorie) s-a nascut ghinionist, avand probleme tehnice si fiind gresit proiectat. Asta aveau s-o afle si francezii, in decursul celor 10 ani de lucru si experimente la unicul lor portavion, care, desi nu s-a dovedit a fi tocmai un succes, urma, in intentia oficialilor Marinei, sa fie inlocuit pe la jumatatea anilor *30, de doua noi nave ce urmau sa formeze clasa “Joffre” –nici nu-l terminara bine pe Bearn si francezii visau deja frumos…In sfarsit, visele nu dor, realitatea insa da!
Cu chiu cu vai, proiectul s-a miscat dar conceptia era gresita, cu toate ca nu se diferentia prea mult de navele similare britanice ale vremii –dupa care s-a inspirat –ceea ce va duce intr-un final, la esecul ei. In mare, nava a pastrat coca de cuirasat, dar cu blindajul mult redus, acesta avand cam 80-82 mm la nivelul cocii si intre 24-28 mm la nivelul puntii de zbor, tunurile de calibrul 155 mm fiind dispuse in turele cu blindaj de 70 mm. De asemenea, in interiorul navei, sub puntea de zbor, se afla un hangar de mari dimensiuni (unicul dealtfel) ce putea adaposti intre 35-40 de avioane, dar numarul acestora varia in functie de tipul si dimensiunea acestora, portavionul ambarcand dea lungul timpului mai multe tipuri de aeronave, despre care vom vorbi in cursul acestui articol (in acest hangar se gaseau facilitati pentru reparatia avioanelor si, total inadecvat, o sursa de pericol constant, rezervoare protejate cu gaz inert, destinate stocarii benzinei pentru avioane cu o capacitate de stocare de 3530 litri, precum si a uleiului pentru avioane, avand capacitatea de 530 litri).
“Insula” de comanda se afla dispusa in consola aflata in afara bordului tribord, si asa a si ramas pana la sfarsit. Un inconvenient major ce va afecta intreaga cariera operationala a portavionului, a fost faptul ca acesta avea elevatoarele pentru ridicarea avioanelor pe puntea de zbor subdimensionate, avand forme nepractice si total nefiabile, in numar de 3, lifturile fiind actionate electric. Si-asa, pe puntea de zbor rar puteau fi vazute laolalta mai mult de 10-12 avioane, puntea de zbor masurand 180 m lungime.
Nava avea urmatoarele caracteristici: greutate: standard 22501 tone/complet echipat 28900 tone; lungime 180 m; latimea puntii de zbor 27 m; inaltimea la nivelul puntii de zbor 9,3 m; ca motoare dispunea de turbine cu aburi si motoare alternative: 2 turbine cu aburi tip Parsons 2 VTE, ce generau 22500 CP, aburul fiind furnizat de 6 boilere sub presiune de tipul, “Normand du Temple”; 4 arbori port-elice; 2 motoare cu piston, ce foloseau drept carburant pacura, capabile sa genereze 15000 CP. Per total, nava avea 37500 CP, dar ea rar a activat la intreaga sa putere, propulsia cu aburi fiind folosita doar in caz de viteza maxima, nicidecum in cea de croaziera, folosindu-se doar motoarele cu pacura; viteza maxima 39,8 km/h, dar in general, ea evolua la viteza de croaziera de 19 km/h; autonomie.
Oricum, nava era prea lenta pentru a putea evolua alaturi de flota franceza de razboi, lucru binecunoscut la nivelul conducerii Marinei: la viteza maxima, probabil intre 6000-6900 km/la viteza de croaziera 11000 km; rezerva interna de 2190 de tone de pacura; echipaj 865-875 de marinari si ofiteri, inclusiv pilotii aeronavelor ambarcate; armament: 8 tunuri de calibrul 155 mm/50 calibre (dispuse cate unul in cele 8 turele); 6 tunuri de calibrul 75 mm/50 calibre (dispuse cate unul in cele 6 turele); 8 tunuri AA calibrul 37 mm (8 turele a cate un tun fiecare); 16 mitraliere (dispuse cate 4 pe fiecare afet) calibrul 13,2 mm, Hotchkiss; 4 tuburi lans-torpile de calibrul 550 mm. Intre toamna lui 1944 si luna martie 1945, nava, la ordinul conducerii Fortelor Franceze Libere, a fost trimisa in SUA fiind modernizata si reechipata de catre americani cu: 4 tunuri calibrul 127 mm/38 calibre, ce puteau fi utilizate atat pentru trageri de suprafata cat si in rol AA (fiecare tun era dispus in turela); 24 de tunuri AA de calibrul 40 mm (cate 2/4 tunuri dispuse pe un afet), Bofors; 26 de tunuri AA Oerlikon, calibrul 20 mm/70 calibre; punte de zbor cu latime marita la 35,2 m; insula de comanda revizuita; instalarea echipamentului radar; rezervor de pacura cu capacitate de stocare marita la 4500 tone; eliminarea ascensorului central; echipaj redus la 651 de marinari si ofiteri.
Bearn in 1938
Nava a fost utilizata pentru scurt timp, deoarece razboiul s-a incheiat, in misiuni de transport. N-a fost insa prima misiune de acest fel a navei, fiindca ea a transportat la Halifax, in Canada, in timpul desfasurarii invaziei germane, o mare parte din lingourile de aur ale Bancii Nationale a Frantei, dispuse in 3880 de cutii, cantarind 194 tone (nava a fost escortata in aceasta misiune de catre crucisatoarele Jeanne d’Arc si Emile Bertin. Existau, dupa toate probabilitatile, ordine ca nava sa fie sabordata in cazul in care exista pericolul capturarii de catre germani. Misiunea s-a desfasurat intre 19 mai 1940-1 iunie 1940. Oricum, le-a scapat nemtilor de sub nas!). Probabil, daca nu sigur, aceasta misiune este cea mai importanta din intreaga sa cariera razboinica, cert fiind faptul ca Bearn n-a lansat niciodata de puntea sa avioane care sa aiba misiuni de lupta. N-a lansat avioane in misiuni de lupta, dar in schimb a adus unele din SUA, destinate Marinei Franceze, acestea fiind bombardiere-torpiloare Vought SB-2U Vindicator (in evidentele Aeronavale, figureaza ca Vought V-156F. Au fost 4 escadrile), la sfarsitul lui 1939.
Inainte de razboi
Desi avioanele ar fi trebuit sa fie ambarcate pe portavion, ele au ramas intr-un final la tarm, francezii platind pentru ele americanilor, printre altele, cu 250 tone de aur. Odata cu astea au mai fost aduse de catre Bearn: 27 de Curtiss H-75; 44 de Helldivers SBC-4; 25 de Stinson 105 S/L; 6 Buffalo Brewster (astea fiind destinate Fortelor Aeriene Belgiene). Avioane care, chiar daca ar fi ajuns la timp, n-ar fi apucat sa salveze nicicum Republica. Franta intre timp capitulase, facand ca portavionul sa se indrepte la ordinul SUA si sub escorta US Navy, spre Martinica (SUA se temeau de faptul ca germanii ar putea pune mana pe ea-este insa foarte probabil ca in spatele lor sa se fi aflat britanicii, oripilati de gandul ca Kriegsmarine ar putea “adopta” navele franceze de razboi. Odata cu Bearn au fost internate si crucisatoarele Jeanne d’Arc si Emile Bertin), unde a ramas timp de 4 ani la dispozitia Aliatilor, nefacand absolut nimic, doar degradandu-se iremediabil (echipajul se pare ca simpatiza Guvernul de la Vichky, drept urmare a fost consemnat la tarm de catre americani, incepand cu data de 14 mai 1942), fiind totusi retrocedata Fortelor Franceze Libere (FFL) in data de 30 iunie 1943. Avioanele de la bordul sau au ajuns pe uscat, unde s-au degradat iremediabil, fiind expuse umiditatii si intemperiilor specifice zonei tropicale, basca lipsa de mentenanta si piese de schimb, fiind teoretic in slujba FFL (a fost inchiriata, cel mai probabil, daca nu cedata provizoriu, britanicilor, care s-au folosit de ea in transporturi sau escorta unor convoaie).
Cariera sa, si-asa cam subtirica, nu a incetat dupa WW II, portavionul ajungand in Indochina in octombrie 1945, unde Franta incerca sa-si recastige prestigiul de altadata in colonii. Intr-un final, nava demult depasita ca performante, s-a reintors in Franta, la Toulon, unde a ajuns nava-baza de submarine si nava-scoala pentru pilotii Aeronavale, fara a mai reprezenta mare lucru. A fost scoasa din inventarele Marinei Franceze pe data de 31 mai 1967, fiind vanduta la fier vechi unei firme italiene, care a si casat-o dealtfel. O cariera lipsita de stralucire, sfarsita, asa cum toate navele sfarsesc, prea putine avand sansa de a deveni muzeu, la taiere.
Dea lungul anilor cat s-a aflat operational,inainte si in timpul WW II, portavionul a dispus de sisteme de arme relativ ok, nu insa si de avioane pe masura. Nu putem incheia articolul fara a vorbi despre toate acestea, inceputul il facem cu armamentul de la bord, mentionat dealtfel in descrierea navei.
Nava era echipata cu tuburi lans-torpile de calibrul 550 mm, dar asemenea arme faceau parte si din panoplia bombardierele-torpiloare ambarcate (torpile de calibrul 400/450 mm), precum:
-torpila 23 DT-Toulon, calibrul 550 mm, trasa din tuburi lans-torpile, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2068 kg; greutate incarcatura exploziva TNT 310 kg; lungime 8,28 m; viteza maxima de aproximativ 80 km/h; autonomie: 9000 m la viteza maxima/13000 m la viteza de aproximativ 70 km/h; motor -in 4 cilindri radial, ce folosea drept combustibil alcoolul, realizat de catre firma Schneider. Torpila a intrat in dotarea Marinei Franceze incepand cu data de 1 ianuarie 1925, fiind utilizata si pe distrugatoare si alte tipuri de nave. Era produsa de catre Fabrica de Torpile din Toulon, ca dealtfel toate modelele de torpile ale Marinei.
– torpila 19 D-Toulon, calibrul 550 mm, trasa din tuburi lans-torpile, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1830 kg; greutate incarcatura exploziva acid picric 238 kg; lungime 8,20 m; viteza maxima de aproximativ 70 km/h; autonomie: 6000 m la viteza maxima/14000 m la viteza de aproximativ 50 km/h; motorul folosea drept combustibil kerosenul. Torpila a intrat in dotarea Marinei Franceze incepand cu anul 1921, fiind utilizata si pe distrugatoare si alte tipuri de nave. Era produsa de catre Fabrica de Torpile din Toulon, ca dealtfel toate modelele de torpile ale Marinei. Foarte probabil s-a aflat pana prin anii *30 si in dotarea portavionului Bearn.
– torpila 19 V-Toulon, calibrul 550 mm, trasa din tuburi lans-torpile, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1385 kg; greutate incarcatura exploziva acid picric 238 kg; lungime 6,60 m; viteza maxima de aproximativ 86 km/h; autonomie: 2000 m la viteza maxima/4000 m la viteza de aproximativ 70 km/h; motorul folosea drept combustibil kerosenul, avand 4 cilindri, fiind realizat de catre firma Schneider. Torpila a intrat in dotarea Marinei Franceze incepand cu anul 1921, fiind utilizata si pe distrugatoare si alte tipuri de nave. Era produsa de catre Fabrica de Torpile din Toulon, ca dealtfel toate modelele de torpile ale Marinei. Foarte probabil s-a aflat pana prin anii *30 si in dotarea portavionului Bearn.
– torpila M 26V/26W/26DA-Toulon/Saint Tropez, calibrul 400 mm, trasa din tuburi lans-torpile atat de catre submarine si nave de suprafata, fiind utilizata si de catre avioanele torpiloare de pe Bearn, avea urmatoarele caracteristici: greutate 674 kg; greutate incarcatura exploziva TNT, 144 kg; lungime 5,14 m; viteza maxima de aproximativ 88 km/h; autonomie: 2000 m la viteza maxima/3000 m la viteza de aproximativ 70 km/h; motorul folosea drept combustibil alcoolul, avand 4 cilindri, fiind realizat de catre firma Schneider. Torpila a intrat in dotarea Marinei Franceze incepand cu anul 1921, fiind utilizata si pe distrugatoare si alte tipuri de nave. Era produsa de catre Fabrica de Torpile din Toulon, ca dealtfel toate modelele de torpile ale Marinei. Se pare ca torpilele destinate avioanelor torpiloare puteau fi lansate de la minim 80 m distanta de tinta, dar la ce avioane aveau, in marea lor majoritate inadecvate misiunilor de pe portavion, este greu de crezut ca s-ar fi putut apropia atat de o nava inamica.
– torpila M 18-Toulon, calibrul 450 mm, trasa din tuburi lans-torpile atat de catre submarine si nave de suprafata, fiind utilizata foarte probabil si de catre avioanele torpiloare de pe Bearn, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1020 kg; greutate incarcatura exploziva TNT/Torpex, 145 kg; lungime 5,88 m; viteza maxima de aproximativ 70 km/h; autonomie: 3000 m la viteza maxima; motorul folosea drept combustibil kerosenul. Torpila a intrat in dotarea Marinei Franceze incepand cu anul 1920/1921, fiind utilizata si pe distrugatoare si alte tipuri de nave. Era produsa de catre Fabrica de Torpile din Toulon, ca dealtfel toate modelele de torpile ale Marinei. Se pare ca torpila a echipat si avioanele torpiloare pana pe la jumatatea anilor *30.
Bearn portavionul francez din WW2, partea a doua
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
www.navweaps.com/Weapons/WNFR_Mai…
www.navweaps.com/…/WTFR_PreWWII.ht…
www.voughtaircraft.com/…/v-156-f.html –
navalhistory.flixco.info/H/261641/…/a0.ht…
