Episodul X – OCHII SI URECHILE CELUI DE-AL III REICH
Partea a II-a: Radare Aeropurtate
Antena de banda larga pe un He-111H
Germanii au dezvoltat un numar mare de radare aeropurtate, acestea facand parte din gama Lichtenstein. Acestea au dotat escadrilele de Nachtjager/Vanatori de noapte, regasindu-se pe avioane precum: Me-110, Me-109, Ju-88, He-111, Fw-190, Arado si altele, insa absolut toate proiectele de avioane pe care le dezvoltau germanii, in marea lor majoritate avioane cu reactie, erau prevazute cu radare, unele dintre aceste sisteme fiind absolut extraordinare. Germania n-a mai avut insa timp sa le definitiveze, insa Aliatii si sovietici l-au avut…Insa, despre toate aceste proiecte de aeronave germane, intr-un articol viitor.
FuG-202 Lichtenstein B/C, in botul unui Ju-88
Primul sistem radar montat de catre germani la bordul unui „vanator” a fost FuG-202 Lichtenstein B/C, realizat de catre firma Telefunken (ca intreaga gama dealtfel), foarte probabil si de catre firma Lorentz AG din Stuttgart. Sistemul nu s-a dovedit prea eficient, fiind puternic influentat de conditiile atmosferice, insa a reprezentat inceputul, ramanand in uz pana in anul 1942. Era foarte sensibil la schimbarile de directie ale tintei, aceasta putand scapa daca facea manevre evazive cu schimbari bruste de directie. Avea urmatoarele performante: frecventa de emisie 410-540 MHz; putere 1,5 kW; frecventa de receptie 479-490-499 MHz (cam 61 cm); putere dinamica 450 W; durata impulsului 1 µ; frecventa impulsurilor 2700 Hz; puterea antenei 13 dB; tensiune de alimentare 12 V/8 A; greutate 55 kg; raza de actiune: minim 200 m/maxim 4000 m (insa, in practica, eficienta maxima era de pana la 2,5 km, iar cea minima in jur de 150 m. Chiar si asa interceptarile reusite s-au desfasurat cam de la 1000 m distanta de tinta, dar totul tinea de conditiile atmosferice si de…noroc). Antena era formata din 32 de dipoli, dispusi pe 4 catarge (cate 8 pe fiecare catarg), dar conul de cautare era relativ ingust si nu de putine ori vanatorii treceau pe langa tinte fara sa le vada, acesta fiind intre -/+20◦.
Antena radar a FuG-202 Lichtenstein B/C
Operatorul dispunea de un CRT cu trei ecrane circulare (cate unul pentru distanta, azimut si elevatie), dar intreg sistemul era usor de bruiat de catre inamici prin emisii radio, folii de aluminiu –dar spre sfarsitul razboiului germanii rezolvasera aceasta problema, ce afecta intreaga gama de sisteme radar, prin realizarea unui dispozitiv ce era imun la bruiaj, selectand tintele false de cele reale, preluat bineanteles de catre invingatori. Radarul era capabil sa localizeze o tinta de: 1 m/patrat de la 1700 m distanta,10 m/patrati de la 3000 m, 40 m/patrati de la 4300 m distanta distanta, dar asa cum am mentionat, doar in conditii ideale de vreme.
FuG-212 Lichtenstein C1 montat pe un Ju-88
FuG-212 Lichtenstein C1, a aparut in 1943, fiind o imbunatatire substantiala a variantei FuG-202. Acesta avea conul de cautare mai larg, functionand pe frecvente UHF. Avea urmatoarele performante: frecventa de emisie 420-480 MHz; putere 2,5 kW; greutate probabila 50-55 kg; raza de actiune: minim 300 m/maxim 4000-6000 m (insa, in practica, eficienta maxima era de pana la 4 km, iar cea minima in jur de 250 m; teoretic sistemul era eficient la 7500 m altitudine, in practica insa eficienta maxima era undeva peste 5000 m. In general, acest sistem se gasea pe avioane Ju-88 si Me-110. Radarul era totusi capabil, in conditii ideale de vreme, sa detecteze un bombardier britanic Lancaster de la 8000 m distanta.
Antena unui radar Lichtenstein SN-2, pe un Me-110G
FuG-220 Lichtenstein SN-2, a aparut la sfarsitul lui 1943, fiind o imbunatatire substantiala a variantelor FuG-202/212, avand mai multe variante. Acesta avea dipolii verticali mai mari in numar de 8, montati cate 2 pe fiecare pilon (4 la numar), functionand pe frecvente VHF, fiind mai rezistent la bruiajul Aliat. Avea urmatoarele performante: frecventa de emisie 72/90/91 MHz, in functie de varianta. Ultima varianta de SN-2 aparuta in 1944 ajungea la 118 MHz, unghi de cautare in inaltime 100◦-120◦; putere de emisie 2000-2500 W; frecventa impulsurilor 292/295/298 Hz; greutate 70 kg; con de cautare cuprins intre -/+45◦; puterea receptorului 5 dB; raza de actiune: minim 500 m/maxim 5000-8000 m.
Varianta SN-2 la bordul unui Me-110
Radarul era capabil sa localizeze o tinta de: 1 m/patrat de la 3200 m distanta,10 m/patrati de la 5800 m, 40 m/patrati de la 8000 m distanta distanta. In general, acest sistem se gasea pe avioane Ju-88 si Me-110, posibil ca 6 unitati sa fi fost montate pe Me-109 G6 si He-111 (din ultimele loturi construite) si Me-262, dar unele radare erau montate in partea spate a avioanelor, cu deosebire a celor cu doua motoare, pe deriva sau aripile spate. Se pare ca avioane germane ce faceau parte din Grupul Mixt de Aviatie germano-roman, Derschloh-Serbanescu si a Grupului Mixt de Vanatoare de Noapte, dispuneau de radare aeropurtate de tipul FuG-202/212 si posibil, FuG-220. Nu se stie cu certitudine daca avioane din dotarea escadrilelor romanesti aveau asemenea sisteme radar, dar cel mai probabil nu.
Radarul FuG-200 le bordul unui He-111H
FuG-200 Hohentwiel, a fost o varianta a radarelor de mai sus, destinata insa Kriegsmarine, fiind de mare capacitate. A fost in dotarea avioanelor de patrulare maritima Fw-200, in numar mic, cel mai probabil realizat de catre firma Lorentz din Stuttgart, putand detecta nave si submarine de la minim 1 km si maxim 80 km. Si firma GEMA avea in studiu un asemenea radar naval, numit Rostock, cu performante asemanatoare ramas cel mai probabil la stadiul de schita, insa realizat dupa razboi de catre sovietici.
FuG-218 Neptun, a fost realizat in numar mic de catre firma Siemens-Halske, probabil din 1944, avand doua variante de antene: una montata pe un singur catarg avand dipolii montati in forma de cruce (posibil numita V1) si alta formata din 2 catarge fiecare avand cate 4 dipoli (8 in total, numita si V2), performantele fiind urmatoarele: frecventa de emisie 158-187 MHz, in functie de varianta; putere de emisie 1 kW; unghi de cautare in inaltime 120◦; greutate 50 kg; raza de actiune: minim 130 m/maxim 5000 m. S-a aflat in dotarea avioanelor Ju-88, Me-110 G-4, Fw-190 (o varianta formata din 3 catarge, posibil numita V3), Me-262 (varianta V2), Ar-234 si Me-1101 (doar un singur prototip).
FuG-218 Neptun pe FW-190
Cele mai mari variante ale acestui au dotat in numar extrem de mic, cel mai probabil 15 unitati, pasarile rare ale Luftwaffe, Dornier Do-335, avand insa putere de emisie mult mai mare. Spre exemplu, pe Do-335/Do-335 A-6 Pfeil din diferite loturi, FuG-218 avea puterea de emisie cuprinsa intre 2-30 kW, ajungand la raza maxima de actiune de 10 km –cel mai probabil doar un singur avion a avut radar ce ajungea la asemenea performante (10 km).
FuG-227 Flensburg, a fost realizat in numar mic de catre firma Siemens-Halske, probabil din primavara lui 1944, fiind un radar pasiv, avand antenele montate pe aripile avionului, ca o contramasura la radarele Aliate de tip „Monica” (300 MHz). Sistemul era sensibil la emisiile acestui radar britanic, permitand vanatorilor germani de noapte sa localizeze bombardierele cu precizie, avand frecventa de emisie 80-170-220-230 MHz, in functie de varianta (a avut mai multe variante precum: Flensburg II/III/IV/V/VI –din care, dupa toate probabilitatile, cel putin variantele V/VI erau destinate bruiajului radarelor inamice, dar acestea au fost in numar foarte mic. Urmau insa sa doteze noile avioane cu reactie, de vanatoare sau bombardiere, incepand cu 1946) si raza de actiune probabila de cel putin 100 km.
FuG-227 Flensburg si Ju-88G1
Oricum, in data de 13 iulie 1944 un Ju-88 G-1 din Staffel 7/NJG 2 dotat cu acest sistem, a aterizat din greseala pe o baza aeriana din Anglia (RAF Woodbridge), ceea ce a facut ca Aliatii sa dezvolte sisteme de bruiaj eficiente cunoscand frecventele de emisie ale radarelor germane –anuland cu totul eficienta Nachtjager-ilor germani, cel putin pentru o perioada fiindca germanii s-au prins schimband frecventele si conul de cautare de la 90◦ pe verticala la 45◦ pe orizontala. Au retras insa sistemul „Monica” de pe toate bombardierele.
FuG-224/240 Berlin, a fost un radar centimetric, ce folosea o lungime de unda de 9/10 cm (3,3 GHz), fiind realizat dupa radare britanice capturate de pe avioanele doborate (de tipul H2S, magnetronul fiind copie dupa cel britanic CV-64). A fost construit in numar mic, de 25-30-50 de unitati, cel mai probabil din luna februarie 1943, insa ele au intrat in actiune abia in aprilie 1945, montate in principal pe avioanele Ju-88 G6, de catre firma Telefunken, fiind dispusa in botul avionului intr-un carenaj din lemn ce nu afecta caracteristicile aerodinamice ale aeronavei.
Ju-88G6 cu radarul FuG-224/240 Berlin
A avut un design modern fiind adoptat ulterior de catre invingatori. Avea urmatoarele performante: frecventa de emisie cuprinsa intre 3250-3330 MHz; putere de emisie 15000 W; puterea impulsurilor 15-20 kW; frecventa de repetitie a impulsurilor (PRF) 1,5 kHZ; inaltimea antenei 70 cm; con de cautare cuprins intre -/+55◦; puterea receptorului 25 dB; raza de actiune: minim 300 m/maxim 9000 m (insa, eficienta maxima era undeva peste 5000-6000 m). Urma sa intre in dotarea noilor bombardiere cu reactie ale Luftwaffe, aflate in studiu sau la nivel de prototip.
FuG- 350 Naxos, in mai multe variante a fost un receptor de avertizare la emisii radar inamice. A fost un sistem reusit, utilizat atat de catre Luftwaffe cat si de catre Kriegsmarine (cu deosebire la submarinele sale). A fost realizat de catre firma Telefunken, folosind componente de la sistemul IFF, FuG-25 Zwilling. Cel putin 1000 de seturi Naxos 1 s-au aflat in dotarea Luftwaffe si Kriegsmarine incepand cu anul 1943, dar variantele tarzii erau capabile sa indice directia de deplasare a avioanelor inamice, precum Naxos 3 (doar 100 realizate in 1945 pentru Luftwaffe, ce probabil c-ar fi echipat si noile submarine dezvoltate de catre germani).
NAXOS pe U-952
Iata care au fost versiunile Naxos dezvoltate pentru Luftwaffe, prea multe as zice eu in conditiile in care Germania era aproape in colaps:
-FuG-350/Naxos 1, peste 1000 realizate;
– FuG-350 R/Naxos R, nu se stie cate au fost realizate;
– FuG-350 Z/Naxos Z, un singur prototip a fost realizat, receptorul avand puterea de 2500-3750 MHz, raza maxima de 50 km;
– FuG-350 Za/Naxos Za, aparut in data de 30 iulie 1944, 65 de exemplare fiind realizate;
– FuG-350 Zb/Naxos Zb, aparut in data de 30 iulie 1944, 118 exemplare fiind realizate;
– Naxos ZP-3, era echivalent cu Naxos Z, fiind montat pe camion, cunoscut drept Funkwagen, nu se stie cate exemplare au fost realizate;
– FuG-350 ZR/Naxos ZR, un singur exemplar fiind realizat;
– FuG-350 ZX/Naxos ZX, un singur exemplar fiind realizat;
– FuG-350 ZC/Naxos ZC, cel putin 99 de exemplare erau operationale in data de 30 iulie 1944/125 in august 1944/450 in ianuarie 1945, dar se estima o productie de 500 de exemplare lunar incepand din 1946;
– FuG-350 ZD/Naxos ZD, un singur exemplar fiind realizat, ce operau in lungimea de unda de 3-9 cm;
– FuG-350 ZE/Naxos ZE, un singur exemplar fiind realizat prin modificarea Naxos ZD, ce opera in lungimea de unda de 1,2-4 cm.
Versiunile Naxos pentru Kriegsmarine au fost si acestea in numar mare, precum:
-FuMZ-6/Naxos 1, opera in 5 frecvente, cuprinse intre 2500-7500 MHz;
-FuMZ-24/Naxos F1 (Fliege), un singur exemplar fiind realizat;
-FuMZ-6/Cuba II, nu se stie numarul acestora, dar au fost montate pe submarine;
-ZA-280/Naxos T (Tunis)/FuMB-26 Tunis, a fost un sistem avansat de avertizare radar, ce lucra in banda de 3-9 cm. Au fost montate deasupra turnului submarinelor fiind retractabile pe timpul imersiunii, intrand in serviciu incepand cu luna mai 1944, probabil 270 de unitati construite pana in august 1944, nu toate apucand sa fie montate pe submarine, dar raza maxima de actiune era probabil de 10-15 km. Kriegsmarine comandase 1700 de unitati, estimand o productie lunara de 100 de bucati –ceea ce nu s-a intamplat niciodata;
-FuMB-23/Naxos ZM 1b (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 2510-3750 MHz, aparut in octombrie 1944, nu se stie cate exemplare au fost realizate;
-FuMB-23/Naxos ZMX (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 7500-12000 MHz, aparut cel mai probabil in 1945, un singur prototip a fost realizat, dar urma sa doteze noile submarine germane;
-FuMB-28/Naxos ZM4b (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), 2500-3500 MHz, aparut cel mai probabil in 31 august 1944, 22 de exemplare au fost realizate, dar urma sa doteze noile submarine germane, dintr-o comanda initiala de 1700 de bucati. Antena se rotea cu viteza de 1300 rpm/360◦. Au existat si variante mai moderne realizate la sfarsitul razboiului, acestea urmand sa doteze in mod cert noile submarine Type XXI, numite FuMB-29 Bali si FuMB-35 Athos, radarele fiind etanse cu electronica sofisticata, informatiile fiind afisate pe un CRT cu tuburi catodice (informatie probabila);
-FuMB-1 Metox (Funkmess-Beobachtungs-Gerat –radar de avertizare la emisii radar inamice), opera in banda VHF (1,3-2,6 m), fiind montat pe submarine in camera radio, antena fiind dispusa pe chioscul acestora. Antena era simpla echipajele botezand-o „Crucea din Biscaya” datorita formei sale distincte, fiind realizata din doua bucati de lemn legate intre ele prin fir, ea fiind montata-demontata atunci cand submarinul iesea sau intra in imersiune.
FuMB-1 Metox
Antena se rotea manual de catre operator (de regula, acesta era ofiter, si dupa toate probabilitatile acestia initial au provenit de la Luftwaffe), emitand semnale sonore de avertizare atunci cand se detectau semnale radar inamice, dar sistemul nu era capabil sa faca diferenta intre semnalele radar proprii si cele inamice, si nici sa localizeze directia de unde veneau acestea, ceea ce insemna un adevarat calvar pentru echipaje, fiindca nu de putine ori se agitau degeaba. A intrat in serviciul Kriegsmarine incepand cu august 1942, dar deja in vara lui 1943 Aliatii erau capabili sa-l insele (de fapt, avioanele de patrulare anti-submarin Aliate interceptau semnalul emis de Metox, gasind submarinele aflate la suprafata), drept urmare, pe data de 31 iulie 1943, comandantul marinei germane, amiralul Donitz, a emis un ordin de folosire a acestui sistem doar in caz de nevoie pentru a evita pierderi inutile.
Pana la urma s-a renuntat la el incepand cu data de 13 august 1943, deoarece era deja compromis, dar si datorita faptului ca sisteme mult mai avansate erau deja in uz sau in studiu, inclusiv o varianta modernizata a acestuia, numita FuMB-9 Wanze (a intrat in serviciu incepand cu august 1943, avand capabilitatea de a scana automat frecventele, in intervalul 120-180 cm. Reglajul se facea de catre operator, antena dipol (2 la numar, numita Rundippol) fiind montata pe un cilindru retractabil intr-un cos din sarma, dar si acesta era deja compromis de catre Aliati pana in septembrie 1943, astfel ca s-a luat decizia de a interzice submarinelor folosirea pe timpul deplasarii/stationarii la suprafata. Exista supozitii ca radarul ar fi fost capabil sa detecteze emisii inamice, in conditii ideale de vreme, de la maxim 80 km distanta, dar este improbabil.
-FuMB-10 Borkum, a fost tot o varianta a Metox, fiind chiar mai simplu decat acesta. Consta intr-un amplificator de cristal atasat la un receptor radio, care atunci cand se detectau emisii radar inamice declansa alarma sonora la bordul submarinului, acest sistem fiind automatizat neavand operator. Desi era relativ rudimentar a ramas in uz pana la sfarsitul razboiului, cu toate ca nu arata directia de deplasare a aeronavelor inamice
-FuMZ-7/Naxos, a fost copiat de catre germani dupa cel britanic ASV Mk III, la inceputul anului 1942, atunci cand un bombardier britanic Stirling a fost doborat la Rotterdam. A intrat in dotarea Kriegsmarine incepand cu decembrie 1943, avand antena de forma parabolica, montata pe chioscul submarinului si rotita manual de catre operator. Era capabila sa indice directia de mers a aeronavelor inamice de la maxim 5 km.
Si daca tot vorbim de sistemele de razboi radio-electronic dezvoltate de catre germani, nu putem uita de Afrodita.
Afrodita, a fost un balon-momeala umplut cu hidrogen, dispus pe o placa din lemn. Balonul era atasat la placa printr-un cablu, la cativa metri deasupra apei, avand atasate folii de aluminiu ceea ce facea ca pe radarele avioanelor si navelor britanice sa apara ecouri radar similare cu cele ale unui submarin real. Nu se stie cu certitudine daca aceste momeli au si fost folosite vreodata, ori daca erau lansate la apa de pe hidroavioane sau submarine, cert este faptul c-au existat. Oricum, ingeniozitatea germana n-avea margini!
Nu putem incheia articolul fara a ne referi, pe scurt, la radiolocatoristii romani. Desi nu exista date certe ca statiile radar germane din Romania in WW II ar fi avut si operatori romani, la fel cum nu exista date cu privire la existenta in Armata Romana a unei unitati de radiolocatie in perioada 1940-1944, cu toate ca in baza Legii nr.938/martie 1939, fusese infiintat Serviciul General de Panda si Alarma (era impartit pe 28 de zone de aparare AA, functionand asa pana pe data de 9 mai 1945. Cel mai probabil se baza pe principiul ochiul si timpanul, prin observatori dispusi in locatii fixe, care in caz de raid aerian inamic dadeau alarma la unitatile AA si punctele de comanda ale apararii AA, prin telefon), despre care se spune c-ar fi avut totusi in dotare 6 radare germane (3 Freya, 3 Wutzburg, greu de crezut insa. Cel mai probabil acestea, in cel mai bun caz, erau operate mixt, de catre romani si germani. Cert este faptul ca radarele germane ne-au fost date de catre sovietici, asa cum am mentionat dealtfel la inceputul acestui articol. Daca totusi am avut, inseamna ca arma RADIOLOCATIE s-a nascut mult mai devreme in Romania), am reusit sa gasesc date cu privire la primele radare din dotarea noastra.
Din data de 10 aprilie 1949 la CAA (Comandamentul Apararii Aeriene) s-a infiintat Sectia de Panda Aeriana dotata prin „bunavointa” sovieticilor incepand din 1951 (de fapt, asa cum mentionam mai sus, ne-au vandut sisteme radar, printre care si unele germane, probabil capturate dupa august 1944 de catre soldatii romani) cu 7 radare Wurzburg si Freya. Interesant este faptul ca ne-au dat si radare de fabricatie americana, SCR-527D (probabil 3 unitati) si britanica, AN/TPS-3 (posibil 3-5 unitati).
SCR-527, a fost un radar mobil destinat detectarii si localizarii tintelor aeriene, de fabricatie americana, cu capabilitate IFF. Intregul sistem era amplasat pe camioane, in numar de sapte, fiind operat de 54 de militari (8 oameni formand personalul de deservire al radarului), in componenta sa gasindu-se inclusiv trailere, remorci, semiremorci, generatoare electrice (pe benzina, in numar de 2, dintre care unul era de rezerva, de tipul PE 137 A, 25 kW, 120/208 V), corturi si bineanteles, antena radar (sistemul de comanda era dispus intr-o cabina acoperita numita K-72, antena radar fiind dispusa pe platforma deschisa.
SCR-527
Tot ansamblul cantarea per total, cam 45 de tone, foarte probabil si mai mult). Radarul cu toate facilitatile sale trebuia amplasat obligatoriu pe teren plat, exceptand situatia in care era utilizat pentru avertizare timpurie (atunci putea fi amplasat la inaltimi cuprinse intre 100-1000 m, dar operatia era destul de anevoioasa din motive lesne de inteles), totul durand cam 6 ore. Radarul lucra in frecventa de 200 MHz, fiind capabil sa detecteze tinte aeriene ce zburau la altitudini de: 305 m de la 27 km distanta/ 7600 m de la 160 km distanta. Probabil, la nivelul marii, raza maxima de detectie ajungea undeva la 200-250 km, dispunand de propria statie de emisie-receptie radio, de provenienta sovietica. Probabil c-au iesit din uz pe la jumatatea anilor *50, atunci cand au inceput sa soseasca radare de fabricatie sovietica, precum P-3/8/10 (copii ale celor germane, in cea mai mare parte).
AN/TPS-3, era de fabricatie britanica, fiind dezvoltat din anul 1943. Era un sistem radar mobil, putand functiona autonom si in locatii izolate, pe o perioada de maxim 2-3 saptamani. Era insa modest ca performante, avand nevoie de revizie totala dupa maxim 1000 de ore de functionare, dar avea capabilitate IFF. Ca si SCR-527, trebuia amplasat obligatoriu pe teren plat, exceptand situatia in care era utilizat pentru avertizare timpurie (atunci putea fi amplasat la inaltimi cuprinse intre 100-1000 m, performantele fiind insa afectate de conformatia terenului –dealuri, munti), totul durand cam 3-4 ore. Intregul sistem era amplasat pe camioane, in numar de patru, fiind operat de 14 militari (4 oameni formand personalul de deservire al radarului), in componenta sa gasindu-se trailere, remorci, semiremorci, generator electric (pe benzina, 24-115 V, 250-1300 W.
AN/TPS-3
Consumul era relativ mare, astfel ca autonomia, fara realimentarea cu benzina a generatorului, nu depasea 4 ore), un mic cort (aici se gasea punctul de comanda) si bineanteles, antena radar (aceasta era dispusa deasupra cortului punctului de comanda. Radarul cantarea 600 kg, foarte probabil si mai mult). Probabil, la nivelul marii, radarul era capabil sa detecteze un bombardier mediu de la 160 km distanta si tinte aeriene ce evoluau la 2000 m altitudine, de la 40-50 km (probabil).
Primele radare cu adevarat performante din dotarea armatei populare, au aparut la inceputul anilor *50, bineanteles, de fabricatie sovietica, precum P-3/8/10/20, urmate in anii 60*-*70 de statii radar P-12/30/35/37, PRV-11 si aparatura de automatizare aferenta, de tipul VP-01/02/04/11. Tot atunci, in anii *50, respectiv pe data de 25 iulie 1955 au luat fiinta Trupele Radiotehnice, actuala RADIOLOCATIE, ce-au fost organizate initial pe subunitati dispuse in jurul localitatilor mari, cu importanta strategica (cam la 15-30 km de acestea. Ulterior, de pe la jumatatea anilor *60, dispunerea radarelor s-a facut la distante de 60-120 km fata de localitatile importante, ceea ce era inca valabil in Decembrie 1989, cand existau 56 de subunitati, ce dispuneau nici mai mult nici mai putin, de 234 de radare de diferite tipuri. Aveam nu gluma, chiar daca au putut fi bruiate relativ usor la „Revolutie” –si asta datorita faptului ca sovieticii cunosteau totul despre ele, poate si altii…Asta-i pretul pe care trebuie sa-l platesti atunci cand cumperi de la altii, si nu le fabrici in tara!), avand in dotare intre 2-4 radare (in functie de importanta si marimea localitatii, dar si a obiectivelor industriale de acolo) ce aveau ca misiune descoperirea aeronavelor intrus si transmiterea datelor obtinute despre acestea (prin radio si radio-releu) catre CAA. Dupa 1978-1980, au intrat in dotare statii radio de fabricatie sovietica, poloneza si romaneasca, precum: P-14/18, PRV-13/17, START-1M (pacat ca nu l-au realizat in continuare, dupa 1989, cu modernizarile de rigoare, desi pe la sfarsitul anilor *90 aparuse o noua varianta a acestuia. Dupa cate stiu, doar unul singur a fost construit, prezentat la prima editie a Expomil, intrat in dotarea FAR, dotat cu radar Marconi, daca nu ma-nsel), ST-68.
P-20 Periskop, de fabricatie sovietica, a aparut in 1949, avand urmatoarele performante: opera in banda E/F; raza maxima de actiune 250 km; detecta avioane ce evoluau la maxim 18 km altitudine; azimut 360◦; putere de emisie 1 MW.
P-8 Pegmantit, de fabricatie sovietica, a aparut in 1950, avand urmatoarele performante: opera in banda VHF; raza maxima de actiune cuprinsa intre 120-150 km; detecta avioane ce evoluau la maxim 8-10 km altitudine; azimut 360◦; elevatie 24◦; putere de emisie 70-75 kW.
P-3 Pegmantit, de fabricatie sovietica, a aparut in 1947, avand urmatoarele performante: opera in banda VHF (4,12 m); raza maxima de actiune cuprinsa intre 150-250 km; detecta avioane ce evoluau la maxim10 km altitudine; azimut 360◦; elevatie cuprinsa intre 4◦-18◦; putere de emisie 80-100 kW.
P-10 Pegmantit, de fabricatie sovietica, a aparut in 1953, avand urmatoarele performante: opera in banda VHF; raza maxima de actiune cuprinsa intre 200-250 km; detecta avioane ce evoluau la maxim15 km altitudine; azimut 360◦; elevatie 21◦; putere de emisie 55-100 kW.
Desi Romania are astazi sisteme radar performante, despre care s-a scris pe blog, cu mahnire constatam ca nu prea mai are rachete AA si avioane de vanatoare. Daca starea de fapt nu se schimba rapid, si cel mai probabil daca se va schimba ci va fi ceva de genul „din rau in mai rau”, o s-ajungem a pune un afis la granita aeriana a Tarii pe care sa scrie: „Intrarea Gratuita pentru toti neavenitii. Bine-ati venit in RO!”. In caz de bum-bum va fi coada de Suhoaie, Mig-uri si-alte pasaroaie, insa nu va temeti, stati pe pace, NATO vegheaza somnul Guvernantilor abramburiti si al celor din CSAT (Comitia de Stat in popou a Alienatilor si Tampiteilor). Trist, dar adevarat!
Episodul XI – Roboti terestri in WW2: Franta si URSS
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera. Internet.
www.radarworld.org/germany.html –
www.navweaps.com/…/WNGER_Radar.htm –
www.nsarc.ca/hf/german_radar.pdf –
www.cdvandt.org/Naxos95nw.pdf –
www.luftarchiv.de/bordgerate/radar.htm –
www.warbirdsresourcegroup.org/…/Secwea…
