Enciclopedia Armelor: „Vantul Divin”

Episodul XLII: Kamikaze -Partea a III-a – Kaiten 

 

 

Nu pot trece la latura navala a misiunilor kamikaze fara a ma gandi la cuvintele marelui Sun Tzu: “Invicibilitatea noastra depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el”. Li se potrivesc japonezilor de minune –invulnerabili nu erau si n-au fost vreodata, dar au facut tot ce le-a stat in putinta sa amane inevitabilul, cu pretul a nenumarate vieti, si cu rezultate mediocre (un sfarsit trist dealtfel, pentru o epopee la fel de trista, insusi vice-amiralul Ohnishi, creatorul kamikaze, inainte de a-si face seppuku si-a cerut intr-un cadru ceremonial scuze sufletelor tuturor celor trimisi de el insusi la moarte voluntara –realizase, probabil, inutilitatea si absurditatea acestor misiuni). Despre americani se poate spune ca, desi erau vulnerabili, au invatat rapid sa contracareze atacatorii sinucigasi, rata de succes a acestora fiind extrem de mica, chiar insignifianta pentru uriasa masina de razboi numita SUA, cu toate c-au avut pierderi umane mari.

Ideea atacurilor kamikaze pe mare le-a venit strategilor Marinei Imperiale pe la jumatatea anului 1944, odata cu semnalele din ce in ce mai clare ce aratau ca razboiul nu mergea favorabil pentru Imperiu, ba mai mult decat atat, marile sale nave, inclusiv portavioanele, incepusera sa se rareasca fara posibilitatea de a fi inlocuite. Si, nu in ultimul rand, razboiul se apropia implacabil de Japonia, strategii niponi gandindu-se deja la un plan amplu de aparare a Okinawei, prima insula ce facea parte din arhipelagul japonez –plan ce purta numele de Kikusui/Crizantema Plutitoare, un rol deosebit revenind atacatorilor sinucigasi. Ca urmare, Marina Imperiala a dezvoltat o serie de asa-zise “arme speciale”, toate destinate atacurilor kamikaze pe mare, precum submarine, scafandrii autonomi si barci rapide. Vizate erau marile nave ale Flotei SUA, precum si fortele US Marines ce urmau a debarca pe tarmurile arhipelagului. Despre toate acestea, despre unitatile special create si, nu in ultimul rand, despre strategia folosirii lor, vom vorbi in cele ce urmeaza.

Dintre toate armele kamikaze navale create de catre japonezi, cea mai reusita a fost Kaiten.

Type 93 (Long Lance)

KAITEN/TUNETUL DIVIN, a debutat ca idee in anul 1942, ea fiind creata de catre Hiroshi Suzukawa. La baza unei asemenea arme a stat torpila Type 93 (Long Lance) de 610 mm, fabricata intre anii 1928-1933, modificata prin adaugarea unui post de pilotaj rudimentar ce era situat in partea frontala a acesteia. A avut mai multe variante ce au inceput sa fie dezvoltate din februarie 1944, dupa infrangerea catastrofala din Marea Filipinelor, pana atunci strategii Marinei ignorand total o astfel de arma. Iata care au fost aceste variante:

Kaiten Type 1, gata de lansare

–Kaiten Type 1 Model 1, a aparut in data de 25 iulie 1944 si avea urmatoarele caracteristici: greutate 8,3 tone; lungime 14,75 m; diametrul torpilei 1 m; ogiva detonata prin contact electric de 1360/1479 kg; 330-400 construite, dintre care aproximativ 100 n-au avut niciodata montat focosul exploziv, in locul acestuia aflandu-se balast format din beton. Type 1 a fost singura torpila umana folosita vreodata in atacuri kamikaze, avand urmatoarele caracteristici: autonomie 21 km; viteza: in imersiune 35 km/h/la suprafata 56 km/h; motor: 2 motoare cu kerosen de 550 CP/410 kW; autonomie 78-85 km; adancime maxima de scufundare 75 m.

Primele Kaiten au fost testate de catre locotenentii Hiroshi Kuroki si Sekio Nishina, ambii au fost cat pe ce sa-si piarda viata. Dealtfel, din cele 6 modele pe care le-a avut, doar Type 1 si, foarte probabil, un Type 10 ar fi fost folosite in lupta. Oricum, fie ca-i reusea sau nu atacul, pilotul Kaiten era ca si mort, asta datorita faptului ca era inchis ermetic in bomba submarina, fara posibilitatea de a se salva (interesant este faptul ca initial, conducerea Marinei ceruse ca pilotul sa poata fi salvat si recuperat de catre submarinul purtator –ceea ce era oricum o misiune extrem de dificila, asta deoarece Kaiten era usor de reperat si distrus de apararea Flotei SUA). Aveau si un sistem de autodistrugere ce era declansat de catre pilot atunci cand misiunea esua, ori daca la impactul cu tinta torpila pilotata nu exploda. Kaiten era echipat cu un mic periscop ce se putea ridica doar 70 cm, actionat manual, sub scaunul pilotului gasindu-se bateriile. De asemenea, in compartimentul pilotului se gaseau si recipiente cu peroxid de sodiu, ce avea rolul de a filtra aerul. Intre focos si sectiunea motorului se aflau 6 rezervoare cu aer comprimat (la modelele ulterioare, acestea au fost 8);

–Kaiten Type 2, doar unul singur fiind produs la Arsenalul Naval din Hiro, a fost o varianta a Type 1 mult imbunatatita, ce avea doi membri in echipaj. Torpila ghidata uman avea sisteme de control mai bune ( intrerupatoare electrice, giroscop, maneta de control a carmei, maneta de control a puterii motorului, starter motor, sistemul de declansare manuala al ogivei, robinete pentru controlul fluxului de combustibil, iluminare cabina) si butelii cu aer comprimat mai mari. Avea motor Diesel, U8, de 4,3 litri, a carui functionare se obtinea prin reactia intermediara obtinuta din oxidarea peroxidului de hidrogen (dispunea de un rezervor intern de 2600 litri. Rezervorul era din otel captusit la interior cu staniu, iar la exterior fiind imbracat in cauciuc pentru a preveni infiltrarea apei de mare, constructia sa durand cel putin doua saptamani), a hidratului de hidrazina, catalizata cu ajutorul potasiului cuprocianide.

Pe post de diluant in procesul de ardere si agent de racier al motorului, se folosea apa de mare. Procesul era insa complicat, pilotii riscand sa moara asfixiati inainte de a putea atinge vreo nava inamica (basca ca existau infiltrari de apa in cabina) si, foarte probabil, de aceea s-a realizat doar un singur prototip. Kaiten Type 2 avea urmatoarele caracteristici: greutate 18,37 tone; lungime 16,50 m; diametrul torpilei 1,35 m; ogiva detonata prin contact electric sau manual de catre operatori, de 1500 kg; un exemplar construit, niciodata folosit in lupta; autonomie 83 km; viteza: in imersiune 35-40 km/h/la suprafata 75 km/h; motor: un motor Diesel, U8, 4,3 litri, 1490 CP/1110 kW; adancime maxima de scufundare 100 m.

Desi parea a fi un succes, Type 2 avea mari probleme cu functionarea motorului, aceasta niciodata n-a putut ajunge la putere maxima, dar si cu rezistenta corpului din otel al torpilei la presiunea apei, atunci cand evolua la adancimea maxima (in cursul testelor, corpul din otel s-a deformat). Multitudinea de probleme tehnice si complexitatea Kaiten Type 2, au dus intr-un final la abandonarea acestui proiect. Japonia nu mai avea nici timpul si nici materia prima necesara realizarii in productie de masa a Kaiten Type 2. Interesant este faptul ca initial, torpilele Kaiten erau transportate de catre un submarin-mama (intre 2-6 torpile in functie de marimea submarinului-purtator), acestea fiind dispuse pe suporti din lemn pe coca acestuia, fiecare Kaiten fiind legata printr-un tub din otel cu submarinul, ceea ce permitea ca pilotii sinucigasi sa poata intra prin intermediul unei trape aflate la partea inferioara in torpile, chiar si atunci cand “purtatorul” se afla in imersiune.

Kaiten Type 1 la bordul I-370

Desi parea o solutie fantastica, binomul submarine-Kaiten s-a dovedit, in realitate, un esec rasunator. Asta datorita Kaiten al carui corp din otel nu rezista la presiune mare, fortand “purtatorul” sa evolueze la adancimi mici si cu viteza redusa, ceea ce-l facea extrem de vulnerabil in fata US Navy (cel putin 8 submarine-gazda au fost scufundate inainte de a-si putea lansa Kaiten-urile, multe altele suferind avarii si, dupa toate probabilitatile, unele au disparut in adancuri fara a se sti ceva de ele –cel mai probabil in urma unor defectiuni catastrofale). Ulterior, spre sfarsitul razboiului, s-a luat in considerare lansarea Kaiten de pe instalatii rudimentare, in mare parte realizate din lemn, situate pe coasta sau in porturile Imperiului. Din 14 august 1944, un distrugator de escorta vechi (intrase in uz in anul 1921) numit “Kitakami”, a fost dotat cu sisteme de prindere si lansare a Kaiten dispuse pe punte, in portul Sasebo –nava a supravietuit razboiului si a fost dezafectata dupa 1945;

Lansare Kaiten

–Kaiten Type 3 a ramas doar la nivel de proiect, insa la inceputul lui 1945, Marina a decis dezvoltarea Kaiten Type 2 la standard Type 4, cu toate ca inginerii s-au opus unei astfel de initiative. Au realizat pana la urma 50 de exemplare de Kaiten Type 4, dar de data aceasta propulsia se baza pe arderea oxigenului si a kerosenului, asa cum avusese inca de la inceput torpila Type 93. Niciodata folosita in lupta, Type 4 avea urmatoarele caracteristici: greutate 18,17 tone; lungime 16,50 m; diametrul torpilei 1,35 m; ogiva detonata prin contact electric sau manual de catre operator, de 1800 kg; 50 de exemplare construite, niciodata folosite in lupta; autonomie 38 km; viteza maxima la suprafata 37 km/h; motor: un motor Type 6 (probabil), 4,3 litri, 1200 CP/900 kW; adancime maxima de scufundare 100 m. Kaiten Type 5 a fost un Type 4 modificat, doar un singur prototip produs la inceputul lui 1945 –nereusit, avea mari probleme cu infiltrarea apei de mare in motor, basca gazele rezultate in urma arderii combustibilului ce se infiltrau in cabina pilotului. In cursul testelor, Kaiten 5 n-a reusit sa depaseasca viteza de 40 km/h la suprafata, intr-un final renuntandu-se la el;

 

–Kaiten Type 10 a aparut spre sfarsitul razboiului, cand situatia Japoniei era dramatica, peste 500 de unitati fiind comandate de catre Marina Imperiala, dintre care doar 6 exemplare au putut fi produse intre august-octombrie 1945. Aceasta torpila a avut baterii mai mari si sisteme de guvernare imbunatatite, dar era mai mica decat Type 1, avand un focos de doar 300 kg. In cabina pilotului se afla o cutie din tabla ce continea peroxid de sodium, ce avea rolul de a purifica aerul. Fata de Kaiten 1, Type 10 nu putea fi purtata de catre submarine-gazda, deoarece avea doar o singura trapa destinata accesului pilotului, aceasta fiind situata la partea superioara a torpilei.

Era destinata exclusiv lansarii de pe instalatii situate la tarm si, fata de variantele anterioare, avea propulsie prin baterii electrice, ceea ce elimina una dintre vesnicele probleme ale torpilelor Kaiten, noxele rezultate in urma arderii combustibilului si substantele periculoase folosite pentru aceasta. Mai mult decat atat, Type 10 era usor de transportat, fiind mai usor de manevrat de catre pilot, insa n-a putut depasi una dintre suparatoarele probleme ale suratelor sale mai vechi –infiltratiile de apa de mare. Oricum, fata de variantele anterioare, Type 10, in viziunea strategilor niponi era “ideala” si drept urmare, in data de 16 iulie 1945, au comandat 500 de unitati, in paralel cu realizarea unor instalatii costiere rudimentare, unele dispuse in pesteri (erau de fapt niste sine de lemn/otel pe care rula un carucior pe care se afla o Kaiten. Sinele ieseau din grota si mergeau pana la apa), torpile cu care intentionau sa atace fortele americane invadatoare.

   Kaiten Type 10 avea urmatoarele caracteristici: greutate 3 tone; lungime 9 m; diametrul torpilei  70 cm; ogiva detonata prin contact electric sau manual de catre operator, de 300 kg; 6 exemplare construite, niciodata folosite in lupta (posibil un Type 10 sa fi fost totusi folosit, informatia este incerta); autonomie 3,5 km; viteza maxima la suprafata 13 km/h; motor electric actionat de 4 mari baterii, fiecare baterie continand 28 de celule (112 in total); adancime maxima de scufundare 20 m.

Pilotii torpilelor Kaiten erau, in general, pregatiti la Baza Navala din Kure. Acestia, ca si “fratii” lor inaripati, erau voluntari, avand varste cuprinse intre 18-26 de ani. O alta baza importanta de formare a pilotilor de Kaiten, se afla in Insula Tsushima din arhipelagul japonez, in apropiere de Nagasaki (exista si azi dispute intre Japonia si Coreea de Sud cu privire la aceasta insula). Aici, Marina Imperiala amenajase un mic port dotat cu macarale, rampe de lansare si un mic golf destul de adanc, ce permitea exercitii de scufundare si atac (cursantii invatau sa navigheze la adancimea de periscop, invatau tehnici de atac pe timp de noapte sau in amurg –cand se considera ca au cele mai mari sanse de reusita). Interesant este faptul ca exista voci care sustin ca familiilor pilotilor Kaiten care ar fi murit intr-o misiune sinucigasa incununata de succes, li s-ar fi dat o recompensa de 10000 yeni –putin probabil ca Marina ar fi procedat astfel, si oricum nici nu cred c-ar fi avut cum s-o faca, fiindca razboiul era la portile Japoniei.

Kaiten nu s-au bucurat nici ele de mari “succesuri”, dar primul atac cunoscut al unor astfel de kamikaze a avut loc in noiembrie 1944, cand 12 asemenea torpile ce fusesera transportate in apropierea bazei navale americane de la Uhliti de catre submarinele I-36 (4 Kaiten andocate)/37(4 Kaiten andocate)/47(4 Kaiten andocate), ar fi scufundat, conform surselor japoneze, un portavion si doua cuirasate –misiunea fiind considerata o mare reusita de catre strategii Marinei Imperiale, dandu-le mari sperante in desfasurarea ulterioara a razboiului. Americanii n-au confirmat niciodata aceasta “mare reusita” si, cel mai probabil, ea a existat doar in mintea strategilor japonezi.

Un alt atac cunoscut a avut loc in ianuarie 1945, cand 20-24 de Kaiten lansate de la bordul a 6 submarine, au atacat nave americane din Palau, Guam si Noua Guinee. Japonezii spun ca au avut 15 lovituri reusite, insa nu se prea stie cu certitudine ce nave SUA s-au dus la pesti, si asta fiindca au existat si atacuri kamikaze aeriene. “Succesuri” sau nu, ultimele atacuri Kaiten au avut loc, cel mai probabil, conform istoricilor, in Okinawa, pe data de 26 martie 1945, la acestea urmand sa participe 18 Kaiten transportate de catre 4 submarine.

USS UNDERHILL, zona de impact Kaiten

Spun trebuiau, datorita faptului ca, in realitate, n-au putut face nimic in fata apararii US Navy –doua submarine fiind scufundate inainte de a-si lansa Kaiten-urile, iar celelalte doua, grav avariate, s-au retras fara a mai misca ceva. US Navy, a recunoscut doar 3 nave scufundate de catre Kaiten-uri: USS Mississinewa/AO-59 (o nava de transport combustibil pe data de 20 noiembrie 1944, 63 de marinari morti), USS Underhill/DE-682 (distrugator de escorta, pe data de 24 iulie 1945, 113 marinari morti) si LCI-600 (o nava de debarcare, 3 infanteristi marini morti) –per total, americanii crediteaza Kaiten cu uciderea a aproximativ 187 de ofiteri si soldati.

In schimb, pierderile in randul japonezilor au fost masive si cu rezultate mediocre, daca luam in considerare si echipajele submarinelor purtatoare (8 submarine scufundate si 846 de marinari disparuti odata cu acestea. Vezi anexa 13), acestea ridicandu-se la cel putin 106 piloti de torpile ghidate, dintre care 15 au pierit in cursul antrenamentelor, la care se mai adauga si 156 de oameni din personalul de deservire. Conform statisticilor japoneze, cel putin 1375 de oameni fusesera instruiti pentru deservirea Kaiten, in marea lor majoritate fiind voluntari. Un bilant tragic pentru nimic!

 

SHINYO, a fost o alta arma kamikaze folosita de catre Marina Imperiala. Numita Type 1 Shinyo/Quake Sea/Marea Miscatoare –dupa unele surse, a fost o mica barca rapida cu motor, construita din placaj, ce avea la partea frontala incarcatura exploziva ce era detonata la impact. Salupa rapida monoloc era destinata, datorita autonomiei scazute, distrugerii fortelor de debarcare americane, asemenea nave fiind dispuse in pesteri amenajate pe coasta, ori prin golfuri si golfulete –barcile erau dispuse pe carucioare rudimentare din lemn (primele 6 exemplare prototip, aveau coca din otel, ele fiind de fapt vedete-torpiloare dezarmate, la Yokosuka. Ulterior, datorita penuriei de otel, s-a luat hotararea de a se fabrica coca din placaj, la Tsurumi si Yokohama. Exista supozitii ca designul acestor barci s-a inspirat din vedetele-torpiloare americane, PT-Boats –nu se stie insa cu certitudine, dar se speculeaza ca Marina Imperiala a capturat, in prima parte a razboiului, 6 asemenea nave si, dupa unele surse, le-ar fi si folosit, nu numai ca le-ar fi studiat), ce rulau pe rampe asemanatoare sinelor de cale ferata, putand fi lansate rapid.

Aceste barci erau uneori echipate cu un mic motor racheta de calibrul 120 mm, ce accelera barca in faza finala a atacului, cel mai probabil timpul de ardere era de un minut si, unele exemplare, aveau chiar si doua lansatoare de rachete incendiare de calibrul 127 mm, dispuse la pupa, acestea avand rolul de a ataca navele de escorta de mic tonaj ale flotei de debarcare. Aceste barci cu lansare de pe tarm, erau vopsite in verde inchis, asta pentru a se confunda cu vegetatia si a le face greu observabile noaptea sau in amurg, atunci cand aveau loc, in general, atacurile.

  Shinyo Type 1 avea urmatoarele caracteristici: greutate 1,35 tone; lungime 19,70 m; inaltime 5,4 m; latime 1 m; viteza maxima de aproximativ 35 km/h, cu incarcatura exploziva atasata; echipaj 1; armament: incarcatura exploziva cu detonare la impact, de 250-300 kg; motorul provenea de la automobile, fiind de tipul Toyota KC, 6 cilindri, 67 CP, pe benzina; cel putin 6197 de exemplare au fost realizate. A avut mai multe variante, precum Type 2/3/4/5, foarte probabil si Type 6, ramasa doar ca proiect, ce aveau dimensiuni mai mici, ceea ce le facea mai rapide (barcile puteau avea puntea fata umpluta cu exploziv Type 98, cam 640-700 kg de explozibil, ce putea fi declansat electric la impact, prin rasucirea unui comutator, ori prin initierea unei capse detonante. In acest caz, viteza era drastic diminuata), dintre acestea remarcandu-se Type 5 cu urmatoarele caracteristici: greutate 2,2 tone; lungime 6,4 m; inaltime 1,77 m; latime 88 cm; viteza maxima de aproximativ 60 km/h, cu incarcatura exploziva atasata; echipaj 2; armament: incarcatura exploziva cu detonare la impact, de 250-300 kg/o mitraliera de calibrul 13 mm/76, Type 93 (vezi anexa 14); motorul provenea de la automobile, fiind de tipul Toyota KC, 65 CP, pe benzina, nava avand doua astfel de motoare; putea fi echipata cu doua rachete acceleratoare de 120 mm; cel putin 6000-6200 de exemplare au fost realizate pana la final pentru Marina Imperiala, unele dintre acestea dispunand de echipament radio, caz in care este foarte probabil sa fi fost destinate coordonarii atacului.

Tunele destinate Shino

Si Armata Imperiala si-a dezvoltat propria barca Shinyo, aceasta purtand numele de “Maru-Ni” (Barca Incapatoare/Barci Mari) si, dupa toate probabilitatile, nu era destinata misiunilor sinucigase. La aceste barci, pilotul indrepta nava spre tinta dupa care sarea in apa, sperand sa fie salvat de catre ai sai, el avand un combinezon asemanator cu cel al scafandrilor. “Maru-Ni” avea doua bombe a cate 120 kg fiecare, dispuse in stanga si in dreapta pilotului, ce puteau fi declansate electric sau la impact. Barca avea 18 m lungime, 5 m inaltime, 2 m latime si greutatea de 2 tone. Viteza era undeva la 46-50 km/h. Mai sunt cunoscute si sub numele de “Renraku-Tei” (Barci de Legatura), cam 3000 de unitati fiind construite pana la sfarsitul razboiului.

Primele Shinyo au inceput sa fie dezvoltate incepand cu luna martie 1944, intreg programul fiind coordonat de catre generalul-locotenent Yoshiaburo Suzuki, designul lor fiind dezvoltat de catre firma Himeji de langa Kobe. Primele teste au inceput in Golful Tokyo, in iunie 1944, iar primele Regimente erau deja infiintate in septembrie 1944, acestea numindu-se “Akatsuki” (Zori), fiecare avand cate 100 de barci.

Prima “Maru-Ni” a fost intalnita de catre US Navy in Filipine, insa, in marea lor majoritate, barcile sinucigase au fost retinute in Japonia (se pare ca 700 de exemplare apartinand Marinei si Armatei Imperiale, erau pregatite de atac in august 1945), in vederea apararii in fata invaziei, dar, cu toate acestea, infanteristii marini SUA au capturat in martie 1945, dupa cucerirea insulelor Keramas, din sud-vestul insulei Okinawa, 300 de salupe Shinyo. Se pare ca-n Filipine si Okinawa, japonezii ar fi avut cam 400 de astfel de barci, dar se stie cu certitudine ca Armata Imperiala, avea 800 de barci Renraku-Tei in Insulele Filipine la sfarsitul lui 1944, si cam 700 raspandite prin Coreea, Shanghai, Hong-Kong, Hainan si Singapore. Desi Statul Major al Marinei Imperiale se baza pe o rata de succes, in atac, a cel putin 10% din navele participante, in realitate acestea n-au facut mare lucru, fiind rapid anihilate de catre Flota SUA, americanii creditandu-le cu lovirea a doua distrugatoare, USS Charles J.Badger (DD-657, pe data de 8 ianuarie 1945, in Golful Lingayen) si USS Hutchins (DD-476, pe data de 24 aprilie 1945, in Okinawa, fiind grav avariat la coca si motoare, ceea ce a necesitat ducerea lui in santier pentru reparatii. Nu a mai fost niciodata operational, fiind vandut la fier vechi, datorita sfarsitului WW II). Foarte probabil, ca inca 7 nave auxiliare, inclusiv salupe de debarcare, sa fi fost lovite de barci Shinyo sau Renraku-Tei, insa americanii n-au reusit sa stabileasca cu certitudine, niciodata, acest fapt.

Barci Shino in Corregidor

Primii cursanti pentru barcile Shinyo, 400 la numar, au inceput sa fie instruiti incepand din data de 1 august 1944, la Scoala Navala Kawatana de langa Yokosuka, sub indrumarea capitanului Hara Tameichi. In marea lor majoritate, cursantii proveneau de la scolile de aviatie, acestia fiind transferati datorita lipsei de aeronave. Pregatirea dura cam 3 luni, primele escadroane de barci Shinyo fiind trimise in septembrie 1944, la Chichijima (Insulele Bonin, escadroanele 1/2/5), Hahajima (Insulele Bonin, escadroanele 3/4) si in Filipine (escadronul 6). Aici, echipajele au inceput antrenamente serioase in perioada octombrie-noiembrie 1944. Cele mai impresionante tunele destinate adapostirii barcilor Shinyo sunt cele din Golful Totoro, in apropierea micului sat pescaresc, Akamizu, unele grote avand 3 m inaltime, 30 m lungime, avand sine destinate lansarii la apa a acestora.

Aproape de final, strategii Marinei Imperiale au luat in considerare si folosirea unor submarine mici, de buzunar, in misiuni sinucigase. Cel mai important dintre acestea a fost Kairyu.

 

KAIRYU/DRAGONUL MARII, a fost proiectat intre anii 1943-1944, el intrand in productie de serie la inceputul lui 1945. Era destinat exclusiv distrugerii fortelor de invazie americane in fata coastelor Japoniei, el derivand din submarinul de buzunar Type A Ko-Gata/Ko-Hyoteki, folosit la Pearl Harbour (exista supozitii ca astfel de submarine erau si ele luate in vizor pentru executarea de misiuni sinucigase. Oricum, Marina Imperiala a avut in total 50 de astfel de unitati). Marina Imperiala a comandat rapid 760 de unitati, insa, pana la final, peste 200-230 au fost construite pana in august 1945 (americanii au gasit cel putin 207 exemplare aflate in diferite faze constructive), in marea lor majoritate la Santierul Naval din Yokosuka. Initial se prevedea echiparea lor cu doua torpile dispuse extern sub coca submarinului, de calibrul 450-574 mm, solutie viabila dealtfel, dar la care s-a renuntat datorita penuriei de torpile, submarinele avand doar focos intern de 600 kg.

  Kairyu avea urmatoarele caracteristici: lungime 17,20 m; deplasament 19,25/19,30 tone; inaltime 1,30 m; propulsie: la suprafata, un motor Diesel de 86 CP/64 kW/in imersiune, un motor electric de 80 CP/60 kW; viteza maxima: la suprafata, 13 km/h/in imersiune, 19 km/h; autonomie de aproximativ 67-70 km, navigand in imersiune cu viteza de 6-8 km/h/navigand la suprafata cu viteza de 10 km/h, aproximativ 830 km; echipaj 2 oameni; diametrul cocii, 45 cm (posibil sa fi fost mai mare); adancime maxima de scufundare 100 m. Cele mai multe asemenea submarine au fost gasite de catre americani in portul Tokyo, dar si in Peninsula Miura, la sud de Yokohama si Tokyo, unde exista si o scoala de formare a pilotilor. A existat si o varianta mai mare a acestui submarin, cel mai probabil ramasa pe hartie, ce urma sa aiba un echipaj de 5 oameni, 26,20 m lungime si 60 de tone greutate, numit “Dragonul Solzos”, echipat cu torpile si incarcatura exploziva. Nici un submarin Kairyu n-a fost vreodata folosit in lupta.

 

FUKURYU, (posibil, Dragonul Submarin) este echivalentul submarin al oamenilor-mina intalniti de catre sovietici in Manciuria, in anul 1945 (vezi anexa 15). Acestia erau scafandri autonomi ce transportau o mina de 15 kg montata la capatul unei prajini de bambus de 3-4 m lungime, mina magnetica fiind atasata de coca navei-tinta. Aveau echipament de scufundare format din combinezon din cauciuc, cizme echipate cu greutati din plumb ce cantareau 9 kg, casca de scufundare prinsa de costum prin intermediul a 4 suruburi, precum si doua butelii de oxigen de 150 bari/2200 psi. Teoretic, buteliile le-ar fi ajuns pentru 6 ore, iar adancimea la care ei evoluau nu depasea 6-7 m (teoretic ei puteau astepta o nava inamica si la adancimea de 50 m, dar totul depindea de rezistenta fizica a scafandrului. Conform statisticilor nipone, un astfel de scafandru putea acoperi o suprafata de 390 m/patrati). Destinatia lor era distrugerea flotei de invazie, in apropierea tarmului. Nu se stie cu certitudine daca asemenea scafandrii-sinucigasi ar fi actionat vreodata, dar conform declaratiilor date de catre unii prizonieri, se pare ca astfel de kamikaze ar fi atacat nave de debarcare in Insulele Palau, pe data de 8 ianuarie 1945. Oricum, cel putin 1200 de astfel de scafandrii erau “brevetati” in august 1945, alti 2800 fiind in curs de pregatire, de pregatirea lor ocupandu-se capitanul K.Shintani, la Baza Navala din Sasebo.

  Ce-au reprezentat, pana la urma, pentru strategii japonezi atacurile kamikaze, fie ca s-au desfasurat in aer, pe uscat sau pe mare? Au avut ele vreun real impact strategic si tactic? Au dus ele la vreun castig notabil pentru fortele Imperiului Soarelui Rasare? Conform expertilor, chiar si a celor japonezi, cu siguranta NU! Aceste atacuri au aparut din disperare ingemanata cu o mentalitate (inca) medievala. Dupa atacurile nucleare de la Hiroshima (6 august 1945) si Nagasaki (9 august 1945), in data de 14 august 1945, conducerea Marinei Imperiale a hotarat incetarea atacurilor de tip kamikaze –nu mai avea niciun rost, niciodata n-a avut dealtfel, capitularea fiind ultima solutie pentru supravietuirea Cocorului si a tarii sale. Sclavi mentalitatii medievale, dupa Capitulare, un numar mare de ofiteri, soldati, chiar si civili, si-au pus capat zilelor, nesuportand rusinea infrangerii.

Multi dintre combatantii japonezi care n-au apelat la asemenea gesturi extreme, au devenit epave umane prabusindu-se moral si psihic –multi ani, acestora le-a fost rusine sa spuna concetatenilor lor unde, cum si cand au luptat, iar cazurile de “delirium tremens” nu erau deloc putine. Dar, asa cum viata a demonstrat-o intotdeauna, a fi in tabara invinsilor este intotdeauna o drama. O drama pe care Romania a cunoscut-o si ea la sfarsitul WW II, fiind trecuta pe nedrept de catre cei ce si-au impartit lumea pe-atunci, in tabara umilintei, a rapturilor teritoriale si, nu in ultimul rand, a impunerii unei oranduiri nenorocite ce ne-a dat cu zeci de ani inapoi.

 

 Episodul XLIV: Rachete AT ghidate                                                                                                                     

WW

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.combinedfleet.com/shinyo_c.htm‎

www.combinedfleet.com/ShinyoEMB.htm

www.aero-web.org/specs/yokosuka/okha22.htm‎

www.fiddlersgreen.net/…/aircraft/Yokosuka-Oh…‎

www.warbirdforum.com › JAPAN‎

www.eyewitnesstohistory.com/kamikaze.htm‎

ro.wikipedia.org/wiki/Kamikaze‎

www.combinedfleet.com/ijna/d4y.htm‎

 

Anexe:

(1) Primele 8 torpile Kaiten au fost lansate de catre I-47, dintre care una era pilotata de insusi Sekio Nishina, cel ce a testat pentru prima data o astfel de arma. Avea la el urna cu cenusa lui Hiroshi Kuroki, cel de-al doilea pilot de Kaiten, mort in timpul unui test Kaiten. Acest atac a dus la scufundarea navei USS Mississinewa. I-37 n-a apucat sa-si lanseze torpilele, fiind reperat si scufundat impreuna cu cei 117 ofiteri si soldati de la bord, de catre distrugatoarele USS Conklin si USS McCoy Reynolds. Si alte submarine purtatoare de Kaiten au avut o soarta nefericita, precum: I-48, scufundat la Ulithi de catre distrugatorul USS Conklin, 122 de marinari morti; I-53, a reusit sa-si lanseze Kaiten-urile, niciun rezultat insa; I-58, si-a lansat toate Kaiten-urile insa, din motive necunoscute, acestea au explodat inainte de-a atinge vreo nava americana, alarmand navele de protectie. Dupa toate probabilitatile, I-58 a platit scump “indrazneala”, fiind scufundat; I-56, n-a reusit s-a gaseasca nave americane si s-a intors cu intreaga incarcatura de Kaiten-uri. Avea sa fie scufundat ceva mai tarziu, in apropiere de Okinawa, impreuna cu cei 122 de marinari ce se aflau la bord, de catre distrugatoarele USS Heermann, USS Uhlmann, USS Collett, USS Mc Cord si USS Mertz; I-368 a fost detectat de catre avioane americane, Grumman TBF Avenger, in apropiere de Iwo Jima, pe data de 26 februarie 1945, si trimis la pesti cu toti cei 85 de marinari de la bord; I-370, a avut aceeasi soarta ca si I-368, fiind scufundat de distrugatorul USS Finnegan, tot pe data de 26 februarie 1945; I-44, a fost scufundat in apropiere de Okinawa pe 29 aprilie 1945, de catre un avion american, 129 marinari disparuti odata cu submarinul.

(2) Type 93 era varianta locala a celei franceze, Hotchkiss, a carei dezvoltare a inceput, sub licenta, in anul 1933. A dotat toate categoriile de forte armate ale Imperiului, cu intrare in uz din anul 1936. Mitraliera avea urmatoarele caracteristici: calibrul 13,2 mm; greutate 42 kg; lungime 1,41/1,59 m; lungimea tevii 1 m; rata de foc 425/460/475 proiectile/minut, in functie de tipul acestora; proiectile: AP –greutate 51,8 grame/incendiar –greutate 44,5/49,6 grame/trasor –greutate 46 grame; lungime proiectile 134/137 mm; lungime cartus 62 mm; viteza initiala a proiectilului 805 m/s; raza maxima de actiune: elevatie de 45◦ -6000 m/elevatie de 50◦ -6500 m/in trageri AA la elevatie de 85◦ -3980/4500 m/barcile puteau deschide focul in plan orizontal, pentru efect maxim la tinta, de la aproximativ 2000 m.

(3) Oamenii-mina se numeau NIKAKU, rolul lor fiind acela de a distruge blindatele inamice, avand atasata de corpul lor o cutie din lemn ce continea o mina antitan sau, pur si simplu, aruncandu-se sub blindat cu doua grenade in mana. Deviza era “Un om, un tanc”. Mda, in realitate eficienta lor a fost aproape zero, si asta fiindca erau rapid reperati si anihilati de catre infanteristii sovietici ce insoteau blindatele in atac. Se pare ca erau astfel de luptatori sinucigasi si-n Filipine si Okinawa, dar soldatii SUA, se pare, ca n-au avut de-a face cu ei.

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor – „Vantul Divin”Enciclopedia Armelor: „Sageti” AT >>