Episodul LXII: Motociclete italiene
Despre armia italiana in WW II putem vorbi vrute si nevrute insa un lucru este cert, n-a stralucit pe niciun front pe unde “Il Duce” a binevoit sa o trimita…Nici tehnica militara, in intregul ei, nu s-a remarcat prin performante si caracteristici extraordinare. Au fost insa si exceptii, existand capitole la care italienii chiar stateau bine, precum armamentul automat, autoblindatele si…motocicletele. Da, ati citit bine, motocicletele, care alaturi de autoblindate (Autoblinda/AB din seriile 40/41/43 erau deosebit de reusite, germanii nesfiindu-se a le folosi. 8 exemplare de AB-41 au fost si in dotarea Armatei Romane din anul 1943, acestea fiind donate de catre germani in cadrul Planului Olivenbaum. Despre toate acestea intr-un articol viitor) au fost un motiv de mandrie pentru cei pe care germanii si nu numai, ii numeau “macaronari”.
In articolul de fata ne vom opri intai asupra unui vehicul blindat ce poate fi numit dupa cum consideram fiecare, ciudat sau original prin solutiile tehnice adoptate, continuand cu cea mai renumita motocicleta italiana din WW II si a variantelor acesteia. Desi nu au “consistenta” tehnologica si impact informational precum un tanc, avion sau nava, cele doua mici categorii de tehnica isi merita totusi locul in Enciclopedie, acestea fiind interesante si chiar unice.
Primul astfel de vehicul este autoblindatul Vespa-Caproni (Viespea). Desi nu exista in terminologia militara, acest vehicul ar trebui numit “motoblindat”, si asta fiindca el aducea mai mult cu o motocicleta avand caracteristici asemanatoare “motorului”. Acest vehicul blindat considerat a fi cel mai original produs de catre “macaronari” in WW II era complet neortodox, o incrucisare intre vehicul pe patru roti si motocicleta, dispunand de doua roti de-a lungul axei vehiculului (asemenea unei motociclete clasice) si de cate o roata pe fiecare parte laterala (asemenea unui vehicul, insa aducea mult si cu un triciclu), aceasta configuratie urmand a aduce, teoretic, performante remarcabile la trecerea peste obstacole si la rularea pe suprafete accidentate.
Acest autoblindat a fost creat de catre Societa Italiana Caproni din Milano, cunoscut producator de aeronave, in ideea de a dota armia italiana cu un vehicul blindat de mici dimensiuni, agil si rapid, ce urma a fi destinat in principal misiunilor de recunoastere si cercetare (se pare ca ideea unui astfel de vehicul a aparut la mijlocul anilor *30, insa n-a fost luata in considerare de catre Esercito Italiano/Armata Italiana). Din pacate, desi era un vehicul inovator, doar un singur prototip a fost realizat (doua dupa unele surse, putin probabil insa), acesta neintrand in productia de serie.
Cu toate acestea unicul prototip a fost indelung testat incepand din data de 24 decembrie 1941/2 februarie 1942, in cadrul Centro Studi della Motorizzazi/CSM/Centrul de Studii pentru Autovehicule din Roma (exista si astazi), el fiind creatia inginerului Ottavio Fuscaldo, fapt pentru care mai este cunoscut drept “Autoblinda Caproni-Fuscaldo”. Principala sa caracteristica revolutionara era designul, pozitia asezarii celor 4 roti (doua laterale, una fata si una spate, configuratia fiind 1x2x1. Acest aspect dadea vehiculului un avantaj important, el avand raza de viraj mica) si blindajul inclinat cu forme geometrice plane, dandu-i un aspect romboidal.
Vespa Caproni avea urmatoarele caracteristici: autoblindat de cercetare si recunoastere; exemplare fabricate 1 (posibil doua); lungime 3,90 m; latime 2 m; inaltime 1,85 m; greutate 3,4/3,41 tone; garda la sol 28 cm; ampatament 2,90 m; propulsie: un motor pe benzina, Lancia Tip 91 Astura III, 8 cilindri, 2,9 litri, 82 CP/4000 rpm, racit cu apa; consum 31 litri/100 km; capacitate rezervor intern de combustibil 62 litri; viteza maxima pe sosea 86 km/h; autonomie 200 km; armament: o mitraliera Breda 38, calibrul 8 mm; blindaj: frontal 26 mm/lateral 14 mm/spate 8 mm; putea urca pante de 35◦; echipaj 2, acestia stand precum pe o motocicleta clasica, unul in spatele celuilalt.
Exista supozitii ca o „Viespe” a fost prezentata Esercito Italiano inca din luna septembrie 1941 (aceasta in cadrul CSM/Centro Studidella Motorizzazi. Se pare ca testele au fost reusite, mai putin faptul ca jantele si cauciucurile erau relativ greu de schimbat datorita configuratiei caroseriei blindate, basca ca nu rezistau la rulaj indelungat pe nisip. In data de 23 iunie 1942 prototipul inca se afla la CSM pentru “reproiectare”, insa nu s-a mai facut nimic), aceasta avand drept rival autoblindatul Lancia Lince (copie italiana dupa britanicul Daimler Scout Car. Ambele vehicule se vor regasi intr-un articol viitor), fara insa a castiga in fata acestuia.
Se pare ca unicul prototip chiar a ajuns in dotarea Regimentului 6 Motorizat din Bologna, si foarte probabil Armistitiul la prins inca acolo. Alte surse mentioneaza faptul ca prototipul a ajuns pe mana Esercito Repubblicano (armata italiana pro-germana, dupa Armistitiu) undeva dupa data de 8 septembrie 1943. Cert este doar faptul ca prototipul n-a supravietuit razboiului, cu toate ca multi pasionati si istorici au incercat sa-i afle soarta…Fuse si se duse!
Mitraliera Breda 38 (Model 38) a fost o arma considerata de incredere si fiabila de catre militarii italieni si nu numai (chiar si germanii o apreciau), ea fiind construita de catre Societa Italiana Ernesto Breda per Costruzioni Meccaniche/Breda Meccanica. Ea este sora cu Breda M-37, diferentele fiind neglijabile, exceptand faptul ca M-37 avea incarcator tip caseta metalica cu 20 de cartuse cu incarcare laterala, la M-38 acesta fiind sertizat cu 24 de cartuse, incarcare verticala prin partea superioara a armei. S-a adoptat aceasta solutie deoarece la M-37, datorita unsorii de pe cartuse, se depunea praf ce putea bloca functionarea armei, situatie cu care armia italiana s-a confruntat in desert. M-37 avea urmatoarele caracteristici: mitraliera grea folosita intre anii 1937-1945, de toate categoriile de forte ale armatei italiene, cu deosebire de catre infanteristi; calibrul 8 mm; incarcator tip caseta metalica cu 20 de cartuse; greutate: 17,50 kg, fara tripod/cu tripod 19,50 kg; lungime 1,27 m; lungimea tevii 72/78 cm; rata de foc 450-460 proiectile/minut; racire cu aer; raza maxima de actiune 5200 m, insa pentru eficienta maxima se recomandau 1000 m; teava trebuia schimbata dupa 450-500 de proiectile trase, ceea ce era un impediment major al acestei arme.
M-38 avea urmatoarele caracteristici: mitraliera grea folosita intre anii 1938-1945 (posibil doar pana in anul 1943), de toate categoriile de forte ale armatei italiene, cu deosebire pe blindate fiind o modernizare a M-37, avand teava mai scurta (tip L6/40; M11/39; M13/40. Era intalnita si pe aeronavele italiene), fabricata de catre Breda Meccanica Bresciana la fabrica din Brescia, nordul Italiei; calibrul 8 mm; viteza initiala a proiectilului 762-775 m/s; incarcator metalic sertizat cu 24 de cartuse, cu incarcare verticala; greutate: 15,40 kg, fara tripod/cu tripod 17,50 kg; lungime 90,20 cm; lungimea tevii 57,50 cm; rata de foc 600 proiectile/minut (practic se ajungea la 350 proiectile/minut); racire cu aer; raza maxima de actiune 5200 m, insa pentru eficienta maxima se recomandau 900-1000 m.
Vespa 150 TAP
Ei bine, desi parea improbabil a se mai realiza un astfel de vehicul, a mai existat totusi o Vespa/Viespe militarizata, si asta dupa sfarsitul WW II. El nu a fost gandit de catre „macaronari” ci de catre „galici”, cu toate ca avea la baza renumitul scuter Vespa (o adevarata legenda si-n ziua de astazi, avand multi fani). Concret, 500-600 de exemplare de scutere civile Vespa (800 dupa unele surse, putin probabil insa), de serie, ce se fabricau sub licenta la Ateliers de Construction de Motocycles et Automobiles/ACMA din Fourchambault (Burgundia, centrul Frantei), au fost modificate (cadrul a fost consolidat) si armate cu un tun fara recul american M-20 de calibrul 75 mm, in perioada 1956-1959, asta in vederea folosirii lor in Razboiul din Indochina, in cadrul Troupes AeroPortees/Trupe Aeropurtate (au fost folosite si-n Algeria ori Suez. Foarte probabil sa nu fi ajuns in Indochina, conform unor surse. Au dotat si Legion Etrangere), soldatii poreclindu-le din motive lesne de inteles, „Bazooka Vespa”, insa in evidentele militare este cunoscuta drept Vespa 150 TAP (Troupes AeroPortees). Acestea au inlocuit in dotare vechile scutere americane, Cushman Model 53, aparute in anul 1944 (4734-5000 de unitati construite, parasutabil).
Si astazi, a intra in randul TAP este deosebit de greu. Si mai greu este sa te mentii acolo, fiecare parasutist militar brevetat efectuand cel putin un test de rezistenta si aptitudini ce dureaza doua zile pe an (un test important este parcurgerea a 8 km in maxim 45 de minute). Daca nu le trece, adio brevet!
Vesta TAP gata de parasutare
Vespa 150 TAP erau parasutate, de obicei, in cate doua exemplare, fiecare dispunand de un echipaj format din doi militari parasutisti. Tunul fara recul, M-20 de calibrul 75 mm, odata ajuns in pozitia de tragere era demontat de pe scuter si montat pe trepied, la partea spate a scuterului era transportata si munitia, de regula 6 proiectile. O Bazooka Vespa era ieftina si usor de construit, costand aproximativ 500 de dolari, iar tunuri fara recul M-20 se gaseau cu gramada in dotarea armiei galice, inca din ultimele luni ale WW II. Scuterul avea urmatoarele caracteristici: capacitate 146/250/500 cc (cel mai probabil avea 11 CP); motor in doi timpi –un singur cilindru; transmisie cu trei viteze; 115 kg greutate, atingea aproximativ 60-65 km/h pe sosea (dispunea totusi de suspensie cu arc elicoidal si amortizor hidraulic la fiecare roata, un „pachet” pentru drumuri grele. Unele surse mentioneaza ca era capabil sa atinga 95-100 km/h, putin probabil insa cu arma atasata); cauciucurile aveau 20 cm latime/8 inch; autonomie maxima de 200 km pe sosea (se puteau lua si doua mici canistre cu combustibil, insa nu era o situatie uzuala).
Tunul american fara recul, M-20, calibrul 75 mm, a aparut in ultimele luni ale WW II, ea folosind initial acelasi trepied ca mitraliera Browning M1917A1 (calibrul 7,62 mm), insa putea fi montata si pe extraordinarul Jeep. Arma era foarte eficienta impotriva tancurilor sovietice T-34, americanii folosind-o masiv in Coreea, proiectilul HEAT/High-Explosive Anti-Tank putand penetra blindaj de 100 mm de la aproximativ 6,50-7 km distanta. Arma era eficienta si impotriva cazematelor, infanteriei si vehiculelor usor blindate. Arma a fost testata pentru prima data in anul 1944, insa in martie 1945 doar un numar limitat de exemplare au ajuns in dotarea trupelor americane si a celor aliate (atat in Europa cat si in Pacific). Astfel de arme au fost folosite masiv de catre trupele americane in Coreea si de catre francezi in Indochina (1946-1954).
M 20
Astfel de tunuri au ajuns si-n Vietnam, insa au fost inlocuite cu rachete ghidate, dar cateva exemplare se mai afla si astazi in uz, fiind folosite de catre National Forest Service si National Park Service in controlul avalanselor. Exista supozitii ca astfel de tunuri au fost folosite in Razboiul Civil din Liban prin anii *80, ajungand pe mana gherilelor libaneze cel mai probabil prin contrabanda ori „donate” de catre terte parti (foarte probabil sa se fi aflat in dotarea armatei guvernamentale). M-20 are urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungime 2,08 m; greutate 52 kg; greutate proiectil: HE, 9,92 kg/HEAT, 9,32 kg; viteza initiala a proiectilului 305 m/s; raza maxima de actiune 6500-7000 m. S-a aflat in dotarea urmatoarelor state: Canada, Franta, Marea Britanie, Liban (foarte probabil), SUA, Coreea de Sud, Vietnamul de Sud (astazi, Republica Socialista Vietnam).
Un alt “motor” deosebit a fost Moto Guzzi 500 Alce (Elan. Despre aceasta firma toata lumea a auzit, aceasta producand si astazi unele dintre cele mai puternice “motoare” din lume), produsa intre anii 1939-1943 pentru uzul Regio Esercito Italiano, Milizia della Strada si PAI/Polizia dell’Africa Italiana, insa ea a ajuns pe toate fronturile unde “macaronarii” au luptat mai mult sau mai putin bine. Aceasta motocicleta a fost foarte apreciata, era mare, puternica si robusta, calitatile sale mecanice facand-o rezistenta la vicisitudinile desertului libian sau ale stepei rusesti, fiind practice utilizata de toate regimentele italiene, chiar si de catre cele germane, in misiuni de legatura si cercetare.
Era motocicleta favorita a trupelor de “Bersaglieri” si a fost produsa in peste 6000 de exemplare (cel mai probabil au fost 6390 de exemplare), avand versiuni monopost (aceasta versiune putea fi dotata cu o mitraliera usoara Breda 30, instalata pe un pivot cu furca dispus pe axul furcii. Aceasta mitraliera nu putea fi folosita in mers, ci doar cu motocicleta stationara. A ramas in serviciu pana in anul 1955), bipost, cu atas (atasul era produs de catre Meldi si foarte probabil au fost realizate 669 de exemplare) sau triciclu (TriAlce, cu trei roti, dezvoltat in perioada 1940-1943 si produs in 1741 de exemplare. Triciclul putea duce o incarcatura de maxim 400 kg). A fost atat de reusita incat a reusit sa supravietuiasca razboiului, ba chiar productia sa a fost reluata din anul 1946, destinata pietei civile sub numele de Superalce. Armata si politia italiana au mai operat si alte tipuri de motociclete, precum Gilera 500 LTE, Gilera Mercurio 500, Benelli 500 VLM si Bianchi 500 M, insa acestea nu erau la fel de reusite ca “Elanul”.
Conform expertilor aceasta motocicleta este considerata a fi cel mai reusit si mai renumit “motor” folosit de catre armata italiana in WW II, ea derivand din modelul Moto Guzzi GT 20 din anul 1938, chiar o dezvoltare a acesteia, supapa manuala de la pompa de ulei fiind inlocuita cu una automata, avand protectie pentru picioare si esapament revizuit.
Moto Guzzi Alce 500 avea urmatoarele caracteristici: motor in patru timpi, un singur cilindru orizontal cu volant din fonta (monocilindru), 498,40 cc, racit cu aer, 13,20 CP/4000 rpm. Motorul este acelasi cu cel de pe GT-20, insa cu imbunatatiri substantiale; carburator Dell’Orto MC 26F; transmisie cu 4 viteze si ambreiaj multi-disc; suspensie fata-spate; versiunea bipost dispune de un ghidon pentru pasager la partea spate; versiunea cu atas deriva din versiunea bipost si putea duce trei militari; versiunea monopost avea 2,22 m lungime/79 cm latime/1,06 m inaltime/178-179 kg greutate/rezervor propriu de combustibil cu capacitatea de 13,50 litri/viteza maxima pe sosea 90 km/h/autonomie pe sosea de 300 km/garda la sol 21 cm/ampatament 1,45 cm/sarcina utila 180 kg; echipaj 1/2/3 in functie de varianta. Interesant este faptul ca aceste motociclete au ramas in serviciu pana prin anul 1955, fiind inlocuite cu Motto Guzzi Falcone.
O varianta deosebita a “Elanului” a fost TriAlce, versiunea triciclu a acestei extrordinare motociclete (italienii o numeau “motoccarello” intrat in dotare incepand din anul 1940. Aceasta versiune era substantial modificata, inclusiv postul conductorului, dispunand la partea spate de o mica platforma pe care se puteau transporta greutati de maxim 400-500 kg, insa au existat prototipuri dotate cu armament, precum: o mitraliera Breda 37 dispusa intre conductor si cei doi servanti din spatele acestuia (un singur prototip aparut in 1942); o mitraliera Breda 37 dispusa la partea spate in locul platformei, aceasta dispunand de un scut la partea frontala, tragand spre inapoi (un singur prototip); exemplare echipate cu mitraliere Fiat Model 14/35. TriAlce avea urmatoarele caracteristici: lungime 2,82 m; ampatament 1,88 m; latime 1,24 m; inaltime 1,06 m; garda la sol 21 cm; greutate 354 kg; sarcina utila 400-500 kg; motor in patru timpi, un singur cilindru orizontal cu volant din fonta (monocilindru), 498,40 cc, racit cu aer, 13,20 CP/4000 rpm; rezervor propriu de combustibil cu capacitatea de 16 litri; viteza maxima pe sosea 73,50 km/h; autonomie pe sosea de 260 km; echipaj intre 3-5 oameni, in functie de incarcatura; putea urca pante de maxim 25◦. Intre 1942-1943 a aparut o prototip experimental al TriAlce, acesta fiind dotat cu un atas dispus pe partea dreapta, avand trei roti motrice, insa n-a intrat niciodata in productie.
Interesant este faptul ca TriAlce a fost utilizat si ca centrala radio, transport personal sau marfuri, insa au existat si exemplare ce dispuneau pe platforma de un tun antiaerian Breda 20/65 (nu se stie cate exemplare, dar foarte probabil sa fi existat doar un singur prototip). O varianta deosebita a fost TriAlce aerotransportabil, ce putea fi demontat in 4-5 parti, acesta fiind destinat trupelor de desant. S-a aflat in dotarea Diviziei de Infanterie Aeropurtata 80 “La Spezia” (o divizie de infanterie ce era transportata cu ajutorul aeronavelor de transport, fara insa a avea antrenament specific trupelor de desant.
Trialce cu tun AA calibrul 20mm
Urma a “asigura” Malta, insa cum aceasta n-a fost cucerita au ajuns in Tunisia, unde-au luptat ca…infanteristi). Aceasta divizie a avut in dotare 406 exemplare de TriAlce demontabile, dintre care 79 de exemplare au ajuns la Regimentul de Artilerie al Diviziei tractand tunuri Breda 47/32 Model 35 (licenta austriaca Bohler, piesa de artilerie destinata sprijinului infanteriei si luptei antitanc), insa in Tunisia au tractat tunuri 65/17 Model 13.
Trialce cu atas si tractiune integrala
Tunurile antitanc Breda 47/32 Model 35 erau fabricate sub licenta, fiind varianta italiana a celui austriac (ulterior german) Bohler. Acest tun s-a aflat si in dotarea Armatei Romane, cu el intrand in razboi. Armata Romana a avut in dotare si tunul original Bohler, calibrul 47 mm, model 1935, de fabricatie austriaca, ulterior germana. Acest tun avea cateva caracteristici revolutionare, putand fi dezmembrat in parti componente, usurand astfel transportul dar si utilizarea in lupta.
Datorita acestei caracteristici tunul a fost folosit masiv de catre vanatorii de munte romani alaturi de infanterie incepand cu anul 1941. Tunul avea profil redus, posibilitatea de demontare a rotilor, placa de baza sub afetul inferior (aceasta sporea precizia tragerii prin fixarea in trei puncte) si precizie buna. Cu toate acestea, tunul era deja depasit de noile blindaje aparute la tancurile sovietice in 1941, ajungand sa fie folosit doar ca arma de sprijin a infanteriei folosind proiectile explozive cu bataie maxima de 7000 m. Tunul AT Bohler avea urmatoarele caracteristici: calibrul 47 mm; lungimea tevii 1680 mm; greutatea in mars 315 kg; viteza initiala a proiectilului 630 m/s; greutatea proiectilului perforant 1,4 kg; unghi de tragere orizontal de 62 grade; unghi de tragere vertical de la -15/+56 grade; blindaj strapuns 43 mm, la o distanta de 500 m. Aceste tunuri erau tractate si cu autoturisme HORCH, fiind utilizate in acest mod si de catre Armata Romana.
Armata Romana a avut in dotare si varianta italiana Breda 47/32 Model 35, calibrul 47 mm. Acesta a fost printre primele tunuri AT achizitionate de catre Armata Romana, varianta italiana a tunului german Bohler de acelasi calibru, si s-a aflat in dotarea companiilor de armament greu de la regimentele de infanterie, cel putin in prima parte a razboiului (in vara lui 1942 inca era utilizat in campania antisovietica). Breda, avea performante asemanatoare varului sau german, dar folosea si un proiectil italian original cu calitati antitanc foarte bune, bazat pe un efect special numit “Effetto Pronto” (dupa cate se pare era un proiectil asemanator munitiilor HEAT –nu se stie insa daca Armata Romana a utilizat si ea acest proiectil). Tunul AT italian, Breda 47/32 Model 35 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 47 mm; ghintuit -24 de ghinturi; lungime 3,13 m; lungimea tevii 1,68 m; latime 98 cm; camp de tragere vertical cuprins intre -10◦/+60◦; recul cuprins intre 34-63 mm; greutate: gata de lupta 283 kg/gata de mars 316 kg; greutate proiectil: perforant, 1,45 kg/exploziv 2,88 kg; viteza initiala a proiectilului: perforant, 630 m/s/exploziv, 250 m/s; proiectilul perforant putea penetra blindaj de: 55,60 mm de la 100 m distanta/43,10 mm de la 500 m distanta; raza maxima de actiune: 6500 m cu proiectil perforant/4300 m cu proiectil exploziv; servanti 5.
Cannone da 65/17 Modello 13 a fost in serviciu in perioada 1913-1940, posibil chiar si mai tarziu. A fost o piesa de artilerie destinata unitatilor de vanatori de munte si infanteriei, insa in Tunisia armia italiana l-a folosit si in rol antitanc, proiectilul AP putand penetra blindaj de 22 mm de la 500 m distanta. Tunul avea urmatoarele caracteristici: comandat in anul 1911 (12 baterii), intrat in uz in anul 1913, fabricant Arsenalul Armatei din Torino si Napoli; greutate gata de lupta 560 kg; lungimea tevii 1,10 m; calibrul 65 mm/17 calibre; elevatie cuprinsa intre -10◦/+20◦; viteza initiala a proiectilului 345 m/s; greutate proiectil 4,30 kg; raza maxima de actiune 6800 m; probabil 700 de exemplare construite.
Breda 20/65 Model 1935 a fost un tun automat cu tragere rapida destinat combaterii tintelor aeriene si a celor usor blindate, precum si impotriva infanteriei, fabricat de catre Breda Meccanica Bresciana. A intrat in dotare incepand din anul 1934-1935 si s-a aflat in dotarea intregii armate italiene. Arma era eficienta si de incredere putand fi demontata si transportata de catre soldati sau cu mijloace auto sau hipo. Si germanii au folosit astfel de tunuri, cu deosebire in Africa de Nord, sub numele de “2 cm Breda (i)”, insa a ajuns si in dotarea slovacilor si a chinezilor. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungime 1,87/2,03 m; lungimea tevii 1,30 m; greutate: gata de lupta, cu afet 135 kg/greutatea armei 72 kg; elevatie cuprinsa intre -10◦/+80◦; arma se putea roti 360◦; greutate proiectil 340 grame; viteza initiala a proiectilului 830-850 m/s; rata de foc 200-220 proiectile/minut; racire cu aer; raza maxima de actiune 5500 m, pentru eficienta 2500 m; incarcator cu 12 proiectile. A avut mai multe variante, aparute in anii 1939-1940, precum cea cu doua tevi binate dispuse pe piedestal static, utilizata in principal pe navele marinei italiene.
Breda 30/Fucile Mitragliatore Breda Modello 30 a fost o mitraliera usoara fabricata de catre Breda Meccanica Bresciana in perioada 1930-1945 (cel putin 30000 de exemplare fusesera realizate pana in anul 1940). Arma s-a aflat in dotarea tuturor categoriilor de forte ale armatei italiene (s-a aflat si-n dotarea grecilor), inclusiv la blindate, insa nu era prea reusita, dar se „inrudeste” cu M-37. Arma era considerata de catre trupe ca fiind prost proiectata avand rata de foc scazuta si tendinta de a se bloca, de multe ori devenind chiar inutilizabila (era grav afectata de praf, teava supraincalzindu-se rapid datorita racirii ineficiente).
Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 6,50 mm; lungime 1,23 m; lungimea tevii 52 cm; greutate 10,32 kg; viteza initiala a proiectilului 629 m/s; rata de foc 450-500 proiectile/minut; incarcare laterala, incarcator cu 20 de proiectile. Arma s-a aflat in dotarea blindatelor italiene si a companiilor de infanterie (6 exemplare in prima parte a razboiului, cate doua la fiecare pluton, ulterior numarul lor fiind marit la 12, cate 4 pentru fiecare pluton). Un pluton de infanterie italian era impartit in doua grupe, fiecare avand cate 20 de oameni, comandati de catre un sergent, acesta avand in subordine si servantii mitralierelor. Germanii au utilizat si ei Breda 30 in numar mic, sub numele de MG-099 (i), cel mai probabil in Africa de Nord, chiar si dupa anul 1943.
Trialce cu mitraliera FIAT Model 14/35
Fiat Model 14/35 a fost o mitraliera grea ce deriva din Fiat-Revelli Model 1914 (racire cu apa; calibrul 6,50 mm; rata de foc 400-500 proiectile/minut; magazie cu 50 de cartuse, multicompartimentata -10 compartimente a cate 5 cartuse; greutate: 17-18,10 kg, fara tripod/22,40-23 kg, cu tripod; lungime 1,18 m; lungimea tevii 65,40 cm; viteza initiala a proiectilului 790 m/s; raza maxima de actiune 2000 m. A ramas in uz pana la sfarsitul WW II). Arma a aparut in anul 1935 si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 8 mm; lungime 1,26 m; lungimea tevii 55 cm; greutate: fara tripod, 17,20 kg/cu tripod, 23/27 kg; rata de foc: maxim 650 proiectile/minut/practic, 450 proiectile/minut; raza de actiune: maxim 5200 m/eficienta 1000 m; viteza initiala a proiectilului 750-760 m/s; racire cu aer; incarcator tip banda cu 50 de cartuse. Arma utiliza acelasi trepied intalnit la Model 1914.
WW
Episodul LXIII – „Viggen” Fulgerul Scandinav, partea I
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.secretprojects.co.uk › … › Army Projects
www.italie1935-45.com/…/viewtopic.php?f…t…
forum.axishistory.com/viewtopic.php?f=47…
www.robertsarmory.com/rrifle.htm
https://marketplace.secondlife.com/…M20…Rec…
www.mgcn.nl/html/trialce.htm
guzzista.wikifoundry.com/…/Moto+Guzzi+Sup…
www.italie1935-45.com/…/241-guzzi-alce-500
mvsn.forumcommunity.net › Armamenti
archive.is/Uiczb
world.guns.ru/machine/it/breda-m1937-e.html
www.worldwar2.ro/arr/?language=ro&article=293
www.motoblog.it › Epoca
Scuzi insa in materie de armament automat macaronarii au fots de plans.. Ca se blocau usor .. si gresli de proiectare faceau necesare cartusele „gresate” ce o fi si aia) Bu na a fots doar postolul mitraliera Beretta 38.
Au fost in sa destui de buni in constructia de nave… Distrugatoarele „leader” se p[are ca erau apreciate chiar si de adversari.. Cruirasetele erau cu „lomitari” insa asta din czua ca se intentina folosirea lor numa in Mediterana – adica din Sicilia pana la Gibraltar sau pana la Alexandria ori Beirut. Deci viteza, protectie, putere de foc dara sa se pun a mare pret pe autonomie sau spatiu ptr marinari (ma rog inteleg ca pe n avalele miliatre spatiul e cam inghesuit. Insa daca proiectezi nava ptr un mars de 2-6 luni trebe sa fii ceva mai generos de cat ptr un „sprint” de 3 zile!!)
probabil ai dreptate , la capitolu ista + tancuri ” Macaronari” nu au fost number 1 , dar cand vine vorba de avioane si nave de razboi situatia se schimba „leggermente”
La avioane au fots cam dezamagitori ..
Insa unele modele aveau o aerodinamica extra – ca cu un motoir de 9 stea si 800 cp sau Gnome 14 de 840 sa „faci” > 500 e ceva destul de bine. Ciudata cum macaronarii care aveau in curtea lor Fiat, Alfa, Lancia, Maserati nu au resuit s aproduca un motor decent dupa 1930 -35 … (pe vremea aia motoru de aviatie era ca motoru de curse numa ca avea o cilindree mai mare). Asa cum ciudat ar fi ca macaronarii in sec XIX nu au produs un revolver decent desi „ceva” traditie au (cica Bereta doar monteaza unele modele. Piesle sunt facute in ateliere familiare … cu o traditie seculara!! Nimeni in lume nu poa zice mai „rau” – ceva in genu „dom’le de 400 de ani familia mea produce arme de foc sau piese ptr arme de foc”)
La motoare au stat slabut, insa au incercat si chiar au produs motoare germane sub licenta. Aeronave au avut cu duiumul, insa majoritatea erau la nivelul anilor *30. Au inceput sa mai miste cate ceva insa a fost tarziu, dar au cateva prototipuri faine de avioane de vanatoare. Un capitol la care stateau bine era hidroaviatia, aeronavele italiene erau renumite in anii *30, spre exemplu Cant, pe care l-am zburat si noi.
Mitralierele italiene nu erau esecuri in totalitatea lor, in general faceau armament automat reusit, tunurile Breda de calibrul 20 mm erau arme foarte fiabile -germanii le apreciau.
La capitolul mari nave de razboi nu stateau deloc bine, cuirasatele italiene erau nave din primul razboi modernizate, cu tunuri de 305 mm, aveau doar doua cuirasate cu tunuri de 381 mm intrate in uz la inceputul anilor *40. Stateau bine la nave rapide si vedete torpiloare, insa distrugatoarele erau proiecte din anii *20 modernizate si rearmate, moderne fiind doar cele din Clasa Mestrale (4 unitati), Clasa Oriani (4 unitati) si Clasa Soldati (19 unitati) realizate in anii *30, avand tunuri de 120 mm, adecvate pentru Marea Mediterana dar prea putine. Per ansamblu Regia Marina nu statea bine, exceptand submarinele.
Scuzi dar Vittorio Veneto nu era chiar rau .. Era chiar excelent ptr ligeanul lui!! Si 2 ajungeau … Iar cele din prima serie .. ei bine le schimbasera vechile tunuri de 305 cu unele noi de 320. 10 piese (2×3 si 2×2) Si nu uita ” ei aveau doar interese navale in Mediterana .. si stateau cam ca Franta care avea interese si in Atlantic, si in Pacific si in Mediterana …
A da.. „mitraliera usoara” englezeasca se traduce prin pusca mitraliera ..
cum ar trebui sa fie armata romana dupa opinia mea,la banii pe care ii avem
terestru:
-50 tancuri leopard2 sau abrams folosit pentru sustinerea fortelor nato
-4000 transportoare blindate de 10 tone fiecare pentru lupta de gherila multirol,unele anti-tanc,altele anti-aeriene,altele pentru sustinerea infanteriei si suport logistic.
-500 larom folosite pentru bombardament masiv impotriva tancurilor invadatoare.
aerian:
-9-12 avioane pentru politie aeriana
-1 milion de rachete anti-tanc portabile
-5milioane de pistoale-mitraliera
maritim:
-o fregata pentru misiuni internationale
-4 corvete multirol folosite in lupta anti-submarin
-4mini-submarine folosite pentru lupta anti-submarin.
de ce atat de putine avioane si tancuri?
-cu 50 de tancuri moderne echipezi un batalion, si pe ideea asta se merge, pentru ca doar atat ni se cere…dar avem nevoie macar doua batalioane echipate cu tancuri moderne, alaturi de batalionul de tr-85m1…eu unul as face asa: as transfera tr-85m1-urile catre batalionul de la turda iar la restul as pune leopard 2, adica 4*54=216 tancuri…si ideal as mai face un batalion de tancuri in banat tot cu tr-85m1, dar devin nesimtit hehe 🙂
-iar la aviatie avem nevoie de un minim de 48 de avioane f-16, insa pana in 2020 ar trebui sa avem macar 24…
-transportoare ai pus prea multe…pentru moment avem aproape 100 de transportoare cat de cat capabile de lupta(zimbrii+piranha), asa ca as vedea ce fac ca pana in 2020 sa avem 300 de transportoare, urmatorul obiectiv fiind pragul de 500-600, pentru ca mai apoi sa ajungem la idealul de 800 de transportoare
-la maritim sunt de acord, desi as pune pe langa alea 4 submarine si delfinul
Nu uitati Savoia -Marcheti 79 care dupa parerea mea a fost unul din cele mai bune bombardiere-toroiloare din ww 2
Problemele lor erau la conducerea armatei care a fost submediocra si in faptul ca au inceput sa se doteze masiv cu armament la inceputul anilor 30,armament nou fizic in ani 40 dar uzat deja moral.Spre exemplu construisera o multime de tanchete de 3,5 tone (cv 33)vreo 3000 ,care in 1940 nu mai aveau nici o valoare pe campul de lupta,aproape 1500 de biplane Fiat 42.
Practic si-au irosit resusele
Inzestrarea armatei trebuie facuta cu atentie…italienii au investit enorm in anii 30(probabil a contat enorm numarul si nu calitatea) si s-au trezit ca la inceputul lui 40 arsenalul este depasit(fara a avea noi priecte)-cu alte cuvinte cat mai multe tancuri si avioane in cel mai scurt timp.
Apropos….rusii tipa ca nu erau pregatiti de razboi in 1941,adevarul este ca nu au cazut in aceeasi capcana ca si italienii…
SM-79 era reusit, avea autonomie mare (peste 2500 km cu motoare Alfa Romeo) si era bine inarmat. In anii *50 inca mai zburau. Noi am operat varianta SM-79B, bimotor, bombardier, basca ca l-am facut sub licenta sub numele de IAR-79, avand motoare mai puternice.
Da, au construit doar vreo 100 de exemplare de tancuri medii, de 26 de tone, ce aveau tunuri de 75 mm. Asta a fost tot, insa tehnologia de fabricatie a turelei si p[rinderea placilor de blindaj se baza tot pe nituri, tehnologie deja perimata.
George, pàrerea multora despre italieni în ràzboi este datà de niste prejudecàti mult ràspândite.
Am avut onoarea sà discut de mai multe ori cu scriitorul Eugenio Conti, autorul romanului autobiografic „Calul Rosu”,( nu stiu dacà a fost tradus în românà), veteran al ràzboiului din Est si cu mai bunà parere despre camarazii sài români decât noi (în general) despre italieni. Mi-a povestit o gràmadà de lucruri inedite despre armata italianà.
Cât despre tehnologie combinatà cu curaj, nu trebuie uitat ràzboiul submarin practicat de italieni, mai ales cu ispràvile scafandrilor de luptà din Decima Mas, care au reusit operatii îndràznete de sabotaj în porturi inamice.
Italienii (Pirelli) au inventat aparatele de respirat cu circuit închis (reciclant) – AutoRespiratore Ossigeno – cu mare autonomie si discrete (fàrà bule de aer tràdàtoare).
Deasemeni, torpilele umane (Maiale) càlàrite de doi scafandri. Printre alte ispràvi, scufundarea a douà cuirasate britanice în rada Alexandriei. Nu atât scufundarea lor este interesantà cât faptul cà doi scafandri au fost fàcuti prizonieri si închisi chiar pe una din navele care va exploda. Au prevenit pe britanici de prezenta minei numai cu putin timp pânà la explozie, pentru a permite evacuarea navei.
Da si germanii aveau aceiasi parere : romanii sunt mai buni decat italienii!!! Insa in lagarele de prizonieri nimeni nu contesta ca italienii erau cei mai buni tenori!
Ma rog pe ici pe colo , scafandrii de lupta , unitati de alpini si cativa zarghiti au aratat ca nu toti sunt urmasii celor de la Adua . Da cu o floare asa ca ramane cum au zis spaniolii (franchisti si republicani odata de acord!!!) ca acesti seniori au mai multe camiones decat cojones .. si cica si in anii 70 fostii combatanti de pe Ebru (spanioli) se felicitau reciproc ca nu sunt italieni …