ENERGIA (partea 3)

    Mergem inainte luandu-ne dupa sloganul comunist care-i “ghida” si “motiva” pe oamenii de stiinta sovietici implicati in cucerirea Cosmosului, slogan care suna cam asa: “Din cincinal in cincinal pana la pasul final”. Ei bine, pana la pasul final drumul a fost lung, costisitor si desigur, ambitios –poate in multe privinte mult prea ambitios! “Omul sovietic” trebuia sa ajunga pe Luna, pe Marte, pe Venus, pe statii spatiale imense unde “candva” trebuia sa stea permanent, cate si mai cate vise, insa totul a pornit si a avut initial legatura cu Korolev dar si cu multi altii, intreg programul fiind coordonat si supervizat de Armata Rosie (Korolev n–a fost nicicum singurul dupa cum vom vedea in randurile care urmeaza).

Lumea stiintifica recunoaste dupa 1990 meritul sovieticilor/rusilor in cucerirea Spatiului, experimentele lor, majoritatea dintre acestea premiera mondiala, au reprezentat deseori baza de pornire pentru “restul Lumii”. Sovieticilor li se recunosc merite incontestabile, si da, acestea chiar sunt…pe merit: prima fiinta vie in Cosmos, catelusa Laika si Sputnik 2 pe 3 noiembrie 1957 aducand sovieticilor informatii vitale legate de comportarea organismelor vii in conditii de imponderabilitate, informatii care au servit trimiterii primului om in Cosmos. Pana atunci nimeni nu facuse asa ceva; primul satelit artificial al Pamantului –micutul Sputnik 1 pe 5 octombrie 1957. Mica sfera metalica ce cantarea 83,6 kg avand diametrul de doar 58,50 cm, a reusit sa dea frisoane SUA aratand lumii “civilizate” ca rusii nu sunt niste mujici amarati si prosti. Acest fapt a determinat SUA sa priveasca serios evolutia stiintifica si tehnologica a “comunistilor” si, mai mult decat atat, sa deschida larg baierile pungii acordand prioritate zero propriului program spatial (cuvintele presedintelui Kennedy rostite in 1962 evoca in mod clar dorinta Americii de a recupera pasii pierduti si chiar de a trece in “linia intai” a luptei pentru cucerirea spatiului cosmic: ”Am ales ca in acest deceniu sa mergem pe Luna si nu sa ne concentram pe alte lucruri, nu pentru ca ar fi usor, ci tocmai pentru ca va fi greu si pentru aceasta misiune ne vom canaliza toate energiile si competentele”. Si au facut-o, NASA a reusit aselenizarea cu costuri si eforturi extraordinare, Programul Apollo avea sa duca la aselenizare, celebra fraza a lui Neil Armstrong, primul om care a pus piciorul pe solul lunar, “este un pas mic pentru om, dar un pas mare pentru omenire” demonstrand, printre altele, ca Omul are resurse nebanuite si potential nelimitat atunci cand exista interes, daruire si…bani. Da, a aratat Lumii, si implicit URSS, ca SUA, atunci cand doreste, are resurse nelimitate, Natiunea este in stare sa se mobilizeze pentru atingerea unui scop, asta s-a vazut si in WW II, si in Vietnam, si in Irak sau Afganistan. Acestea nu sunt cuvinte de lauda, nu este adulare, este realitate, este admiratie –cum ne-ar sta noua ca popor sa fim “mai romani decat suntem”? Chiar si astazi, Programul Apollo a ramas cel mai costisitor din istoria NASA, 24 de miliarde de dolari, la acesta contribuind 20. 000 de companii si universitati americane, adica 400. 000 de oameni); primul om in Cosmos –Iuri Gagarin, 12 aprilie 1961, “Erou al Uniunii Sovietice/noul om sovietic”, cel care la ordinul lui Hrusciov a fost “saltat” de la gradul de locotenent la cel de maior primind in dar de la “poporul sovietic”, adica de la guvernul comunist, un apartament, o masina, 6 perechi de ciorapi si 6 perechi lenjerie din matase (totul pare hilar acum, insa asta era realitatea vietii in “raiul comunist” –statul iti asigura totul si…nimic. In ciuda greutatilor vietii cotidiene, a lipsurilor de tot felul, cetateanul sovietic de rand era imbatat cu mitul superioritatii oranduirii comuniste, a omului muncii, a proletariatului fata de decadentul occident.In anii *50–*60  propaganda comunista chiar avea priza puternica in randul cetatenilor, acestia fiind imbatati cu mitul superioritatii URSS, chiar credeau ca “fac sacrificii” pentru a invinge “capitalistii voraci”, urmand ca in curand sa traiasca ca–n paradis. Bineanteles, de partea cealalta, “comunistii” erau “inapoiati, mizerabili, viciosi, rai si urati”, fobia comunista din SUA din anii *50 fiind un bun exemplu).

Sputnik 3

Zborul lui Gagarin a deschis noi pagini in cucerirea Spatiului, impulsionand efortul SUA de a ajunge si depasi URSS in cursa spatiala; Valentina Vladimirovna Tereskova, prima femeie si primul civil in Cosmos (16 iunie 1963, Vostok 6), “cetatean sovietic cu origine sanatoasa”, ea fiind de profesie…muncitoare intr–o fabrica de textile. Sovieticii o numeau “femeia stelara” si o  prezentau drept “cetatean sovietic fericit”, adica sustineau ca in URSS oricine poate zbura in Cosmos, in realitate insa existau draconice criterii de selectie, cosmonautii erau un grup de elita, a intra in randul acestora fiind un vis pentru ofiterii din cadrul Fortelor Aeriene si nu numai, lasand la o parte faptul ca aveau multe avantaje si puteau avansa rapid in grad. Tereskova, spre exemplu, era parasutist amator ceea ce a contat mult in selectarea sa; Sputnik 5 a adus pe Terra  primele mostre de sol lunar; prima statie spatiala, Salyut 1/DOS 1, 19 aprilie 1971; primul cosmonaut de culoare trimis in Spatiu, cubanezul Armando Tamayo Mendez, Soyuz 38, 18 septembrie 1980 (ca fapt divers, tipul se nascuse la Guantanamo in 1942).

Propaganda sovietica si cea cubaneza il prezentau drept “primul om de culoare in Cosmos”, respectiv “primul latino-american in Cosmos”. Nu spuneau nimic despre faptul ca tipul era ofiter in cadrul Fortelor Aeriene Revolutionare Cubaneze, forte care fac parte din Defensa Anti–Aerea Y Fuerza Aerea Revolucionaria/DAAFAR/Apararea Anti–Aeriana si Fortele Aeriene Revolutionare (ca fapt divers, MIG–urile 21/23/29 sunt in mare parte indisponibile la zbor, situatia DAAFAR fiind incerta. Totusi, cubanezii au mai miscat cate ceva, spre exemplu au montat SA–2 pe platforma T–55, obuziere D–30 pe camioane KRAZ 6×6 si, foarte probabil, au cateva Hwashong –5/Scud B modernizate luate din Coreea de Nord. Se pare ca produc sub licenta un UAV de origine belarusa, numit Sterkh–BM). Succese ar mai fi multe, insa ne oprim aici pentru a merge la N–1, o racheta dezvoltata in mare secret, racheta destinata ducerii “omului sovietic” pe Luna, racheta proiectata de Korolev care avea sa duca peste ani la…Energia. Dar haideti sa vedem ce a fost N–1!

 

 RACHETA N1 -PRIMA LANSARE 21 FEBRUARIE 1969

Sfarsitul anilor *50/sec.XX, OKB-1 sub conducerea lui Korolev incepe proiectarea unei rachete super-grele, o racheta imensa care se dorea a fi un vehicul multifunctional capabil sa duca pe orbita circumterestra incarcatura gigant de minim 75 de tone, incarcatura civila sau militara, scopul acestei rachete fiind la acea vreme strict secret, ducerea “omului sovietic” pe Luna si chiar pe Marte, Kremlinul visand la toate aceste expeditii cosmice incurajat fiind de succesele Sputnik 1 si Sputnik 2. Conducerea sovietica, pe langa visul numit Luna si Marte, mai visa la ceva, umilirea totala a SUA in fata intregii Lumi, demonstrand superioritatea oranduirii comuniste.

Aceasta racheta s-a numit N-1 si intr-un final a fost destinata unui singur scop, cucerirea Lunii. Nu avea sa fie deoarece sovieticii au intampinat mari probleme tehnice pe care n-au reusit sa le rezolve, cele patru lansari test ale acestei rachete, 21 februarie 1969, 3 iulie 1969, 27 iunie 1971 si 23 noiembrie 1972  fiind esecuri rasunatoare care aveau sa duca la anularea programului la doar 5 ani de la aselenizarea americanilor. Pe langa toate acestea, programul N-1 s-a lovit de insuficienta fondurilor si acute neintelegeri intre titanii industriei aerospatiale sovietice de la acea vreme, proiectant-sef Korolev, Glushko si Chelomei. Vestul avea sa afle despre acest proiect abia dupa incheierea Razboiului Rece, NASA afland cu stupoare ca N-1 era raspunsul sovieticilor la Saturn V, racheta destinata programului lunar si poreclita “Racheta lunara”, aceasta fiind de unica folosinta (interesant e faptul ca in anii *80 s-a aflat de acest proiect mamut defunct, insa URSS a negat ca acesta ar fi existat vreodata pentru a-si ascunde esecul, neputinta si…inapoierea tehnologica in fata SUA. Cert este faptul ca nici pana in ziua de astazi, pe Luna n-a ajuns vreun cosmonaut rus). Si, ca intotdeauna, CC al PCUS si Consiliul de Ministri al URSS stabilise obiective cincinale pentru noul proiect stipulate in decretul din data de 30 ianuarie 1956: 1958 –lansarea de sateliti pe orbita circumterestra cu greutati cuprinse intre 1,80-2,50 tone; pana in 1964 lansarea unui vehicul spatial cu echipaj uman, acesta urmand a petrece o saptamana in Cosmos; pana in 1970, lansarea pe orbita circumterestra a unui satelit de observatie si spionaj complet automat; pana in 1970, realizarea unei rachete capabila sa duca pe orbita greutati de minim 12 tone; fara termen de finalizare, realizarea unei rachete capabila sa duca pe orbita greutati de minim 100 de tone sau 2-3 cosmonauti in drumul lor spre Luna.

 N 1

Ei bine, sovieticii au avut initial o abordare interesanta dar care se va dovedi costisitoare, complicata tehnologic si nesigura in exploatare, gandindu-se la o racheta dotata cu motor nuclear (teoretic, savantii sovietici calculasera ca un astfel de motor ar fi permis unui vehicul cosmic sa ajunga pe Marte si chiar mai departe. Practic asa si este, fapt sesizat multi ani mai tarziu, navele cosmice care trec dincolo de Marte au nevoie de mari panouri solare pentru a capta energie suficienta alimentarii vehiculului). Studiile cu privire la o astfel de racheta au debutat pe 30 iunie 1958 la OKB-1 sub conducerea lui Korolev. Birourile de proiectare concurente, respectiv OKB-456/Glushko si OKB-670/Bondaryuk, se ocupau de realizarea motorului nuclear (ei bine, in realitate toti se ocupau la acea vreme cu dezvoltarea de rachete balistice intercontinentale, inclusiv unele ce urmau a fi propulsate de reactoare nucleare. In cazul nostru, OKB-1 se ocupa de proiectarea rachetei cu o singura treapta, iar OKB-456 si OKB-670 se ocupau de realizarea reactorului termic nuclear mergand in doua directii: OKB-456/Glushko, reactorul obtinea propulsia prin incalzirea amoniacului, jetul rezultat fiind evacuat prin patru duze; OKB-670/Bondaryuk, reactorul obtinea propulsia prin incalzirea amestecului de alcool si amoniac, jetul rezultat fiind evacuat prin patru duze. Temperatura in camera cilindrica a reactoarelor ajungea la 2727◦-3227◦ C.

ICBM CU MOTOR NUCLEAR TERMIC -GRAFICA

Proiectul a fost anulat in 1966 datorita faptului ca motorul era prea complicat si nesigur, basca faptul ca la teste reactorul nuclear, odata prabusit, ar fi devenit o sursa de radiatie foarte periculoasa –cercetatorii erau motivati dar nu erau si tampiti. SUA au testat un astfel de motor dupa 1966, dar asta este alta poveste. Interesant e faptul ca celebrul spion Oleg Penkovsky/GRU a informat CIA-ul in 1962 despre existenta acestui proiect, insa expertii americani au considerat ca informatia nu este credibila deoarece “in stiinta rachetelor asa ceva este inadmisibil, este irealizabil”. Rusia, prin RKK Energia, avea sa recunoasca abia in 1996 ca a dezvoltat un astfel de program, insa impulsul specific obtinut cu aceste motoare a fost urias pentru acea vreme, 430 de secunde/7,10 minute. Din cate am reusit sa-mi dau seama, o racheta dotata cu un motor nuclear termic este de cel putin doua ori mai puternica decat o racheta care foloseste motoare racheta clasice cu combustibili chimici. La o astfel de racheta, energia data de reactorul nuclear poate fi si de 107-110 ori mai mare decat cea generata de combustibilii chimici, viteza de evacuare a gazelor fiind de cel putin doua ori mai mare. Rusii chiar au un astfel de motor functional numit RD-0410/11B91, acesta fiind testat la Semipalatinsk in perioada 1965-1980, motor ce foloseste hidrogen lichid drept combustibil. Americanii au avut si ei unul in dezvoltare, Proiect Nerva, acesta folosind tot hidrogen lichid pentru propulsie, existand voci care sustin ca americanii s-ar fi inspirat cumva de la sovietici, Penkovsky, conform unor surse, le-ar fi dat si ceva planuri).

Motorul nuclear termic dezvoltat de OKB-670 avea urmatoarele caracteristici: greutate utila maxima 2,60 tone; forta de tractiune 1.660.000 kN; putere dezvoltata la decolare 155.500 kgf; greutate totala 96 de tone; greutate uscat 88 de tone; impuls specific 470 s; impuls specific la nivelul marii 430 s; timp de ardere 500 s; lungime 28 m; diametru 3,33 m; teoretic putea duce incarcaturi de 26 de tone la 14.000 km distanta; propulsie nucleara (oxidant)+amoniac&alcool (combustibil, NH3+C2H5OH. Punctul de inghet al combustibilului este de -78◦C, punctul de aprindere fiind de -33◦C); un singur motor realizat destinat testelor la sol, motor cunoscut drept RD-0410/11B91 (urma ca motorul sa echipeze treapta a patra a rachetei Proton in 1985, insa colapsul economic al URSS a anulat totul –rusii nu au nici in ziua de astazi rachete echipate cu RD-0410). Ca fapt divers, S.M.Bondaryuk era o somitate in materie de motoare ramjet, termodinamica si rezistenta materialelor, biroul sau contribuind masiv la realizarea navetei Buran dupa moartea sa.

 Motorul RD 0410

Motorul nuclear termic propus de OKB-456 avea urmatoarele caracteristici: forta de tractiune 1.370.000 kN; greutate totala 84,40 de tone; greutate uscat 8,60 tone; impuls specific 470 s; impuls specific la nivelul marii 430 s; timp de ardere 500 s; lungime 21 m; diametru 3,33 m; teoretic putea duce incarcaturi de 26 de tone la 14.000 km distanta; propulsie nucleara (oxidant)+amoniac (combustibil); nu a fost realizat.

 YaKhR-2

Pe baza proiectelor acestor doua motoare nucleare, Korolev a proiectat trei variante de rachete pornind de la un proiect anulat in 1949: YaKhR-2, racheta semana cu R-7 ICBM dar era cu 50% mai mare, acesta fiind si primul vehicul de lansare spatial proiectat in URSS. Urma a avea urmatoarele caracteristici: incarcatura utila 40 de tone; forta de tractiune 1.242.800 kN; greutate totala 88,80 de tone; lungime 44 m; diametru 3,33 m; apogeu 185 km; teoretic putea duce incarcaturi de 40 de tone la 185 km altitudine; propulsie combustibil lichid; 6 boostere; nu a fost realizata; YaKhR-2 Stadiul 0, urma a avea urmatoarele caracteristici: proiect aparut in 1959; forta de tractiune 2.393.724 kN; greutate totala 110 tone; greutate gol 82,50 tone; lungime 27 m; diametru 3,33 m; propulsie combustibil lichid, 6 boostere LOX-kerosen, acestea avand motoare RD-111 ce vor fi folosite ulterior pe R-9 Desna ICBM, treapta 1, timp de ardere al boosterelor probabil 125-269 s; motor nuclear termic, timp de ardere estimat in vidul cosmic probabil 311 s, insa acest motor inca nu exista, totul fiind teoretic; YaKhR-2 Stadiul 1, urma a avea urmatoarele caracteristici: proiect aparut in 1959; forta de tractiune 1.660. 000 kN; greutate totala 180 tone; greutate gol 22 de tone; lungime 37 m; diametru 3,33 m; motor nuclear termic propus  de OKB-456, timp de ardere estimat in vidul cosmic 430 s; propulsie nucleara-amoniac (unele surse sustin ca si motorul propus de OKB-670 era luat in considerare, ceea ce este foarte probabil. La acea vreme, acest motor era in dezvoltare, unicul RD-0410/11B91 ale carui performante le-am dezvaluit in cursul articolului); 4 duze de evacuare a gazelor; cea dea treia varianta urma sa fie o super-racheta care ar fi dus in Cosmos o incarcatura utila de 150 de tone. Din aceasta racheta a derivat N-1.

Aceasta racheta, numita de unele surse “Varianta B”, avea trei trepte: prima treapta era propulsata de motoare-racheta Kuznetov NK-9V, LOX-kerosen, 441,30 kN, impuls specific 327 s, fiecare motor generand 52 tf la decolare; impuls specific la nivelul marii 280 s; acest motor a echipat treapta a doua a R-9 ICBM din 1965, presiunea in camera de ardere 7,85 MPa, debit de aer 133,30 kg/sec; treapta a doua avea 4 motoare nucleare termice, puterea totala generata fiind de 850 tf, impulsul specific in vid fiind mai mare de 550 s. In 1959-1960 totul a fost anulat din motive de siguranta si costuri, se evidentiase faptul ca motoarele cu propulsie chimica, conventionale, ofereau performante asemanatoare fiind mai sigure. Totusi, in 1964 s-au reluat cercetarile in vederea obtinerii unui reactor nuclear pentru rachete dar cu mari sincope, in 1984, teoretic, RD-0410 era gata sa zboare in Cosmos.

Asta n-a insemnat si sfarsitul acestor super-rachete fiindca in ianuarie 1960, Korolev trimite CC al PCUS o scrisoare prin care propunea ca URSS sa-si orienteze fortele si mijloacele in vederea cuceririi satelitului natural al Pamantului, Luna. Iata ce le-a scris Korolev “ilustrilor” decidenti: “Stimati Tovarasi/Birourile de proiectare ale Uniunii Sovietice trebuie sa faca un mare pas inainte in cercetarea spatiala. Trebuie sa realizam cat mai curand posibil o noua racheta capabila sa ridice o sarcina utila de 60-80 de tone. De asemenea trebuie sa realizam noi motoare pe ioni, nucleare, LOX-LH2, cu plasma, inclusiv noi sisteme de ghidare si control, sisteme de ghidaj radio sau automate. Racheta ar urma sa fie realizata in doua variante: N-1, avand sarcina utila de 40-50 de tone, treptele 2 si 3 ale rachetei urmand sa aiba reactoare nucleare, aceasta urmand a fi dezvoltata in perioada 1960-1963; N-2, avand sarcina utila de 60-80 de tone, treptele 2 si 3 ale rachetei urmand sa aiba reactoare nucleare, aceasta urmand a fi dezvoltata in perioada 1964-1965.

 Sarcinile utile pentru aceste rachetele urmeaza sa fie dezvoltate in conformitate cu Decretul Comitetului Central al Partidului din data de 10 decembrie 1959, si vor fi gata de lansare in perioada 1963-1965: 3-6 sateliti de comunicatii geostationari cu mase cuprinse intre 2-3 tone; o statie spatiala cu volum mare capabila sa sustina un echipaj format din 3-5 cosmonauti, statia orbitand la altitudini cuprinse intre 350-400 km.  Pe statie echipajul va putea desfasura misiuni de recunoastere foto si de razboi radio-electronic, experimente militare si civile, va putea controla alte nave spatiale aflate pe orbita si va desfasura experimente in folosul programului nostru spatial.

  De asemenea, racheta N-1 va fi folosita pentru a trimite spre Luna un echipaj format din 2-3 cosmonauti, acestia vor intra pe orbita lunara, vor trece de Luna si se vor intoarce pe Pamant. Sarcina utila a incarcaturii pe orbita lunara ar urma sa fie de 10-12 tone, si de 2-3 tone la revenirea pe Pamant. De asemenea, N-1 va fi folosita pentru a trimite spre Marte si Venus, intr-un zbor ce va dura 2-3 ani, o naveta spatiala interplanetara cu echipaj uman format din 2-3 cosmonauti. Acestia ar urma sa coboare pe cele doua planete in regim automat. Si racheta N-2 va fi folosita pentru a trimite cosmonauti spre Marte si Venus, aceasta urmand a duce si 3-4 vehicule destinate coborarii pe cele doua planete. 

  De asemenea, URSS ar putea construi o baza spatiala defensiva dotata cu rachete nucleare cu care sa loveasca orice tinte de pe Pamant. Aceasta baza ar putea fi amplasata  pe orbita la altitudini cuprinse intre 3000-12.000 km, si ar dispune de echipamente care ar  permite detectarea satelitilor sau a rachetelor nucleare care survoleaza sau se indreapta spre Uniunea Sovietica. 

  Ca urmare, solicit Comitetului Central al PCUS sa autorizeze birourile de proiectare din URSS sa lucreze intensiv la aceste proiecte importante, si sa ceara Ministerului de Finante sa aloce fonduri substantiale acestor birouri, fie chiar si din fondul de rezerva al Guvernului. De asemenea, solicit Comitetului Central emiterea unui decret de infiintare a Institutului de Studii Interplanetare al URSS, organism public ce va coordona cercetari la nivel mondial in privinta tehnologiei spatiale si a cuceririi Cosmosului. Acest Institut se va ocupa si de tiparirea unei reviste tehnico-stiintifice ce va promova realizarile sovietice si internationale in domeniul cercetarii spatiale si cuceririi Cosmosului, revista fiind destinata publicului larg”. Ei bine dragilor, cum va par toate acestea? Mie imi pare a fi Razboiul Stelelor inca nenascut si nepomenit!

MIKHAIL YANGEL

 Bineanteles, scrisoarea n-a ramas fara efect, pe 3 martie 1960 Korolev este chemat de catre Hrusciov care l-a intrebat daca este posibila realizarea unei super-rachete si in cat timp ar fi aceasta gata. Raspunzandu-i pozitiv, Korolev primeste sprijin din partea lui Hrusciov, acesta cerandu-i sa revina cu un plan concret de colaborare intre Birouri. Pe data de 30 mai 1960, Korolev ii prezinta lui Hrusciov acest plan, co-participanti la acesta fiind rivalii sai, Chelomei si Yangel, cu care s-a inteles in prealabil (Mikhail Yangel, savant si proiectant-sef la Yuzhnoye Design Bureau din Dnipro/Ucraina/OKB-586. El a fost cel care a pus bazele constructiei de rachete in Ucraina, Doctor in Inginerie/1960, Academician al Academiei de Stiinte a Ucrainei/1961, Academician al Academiei de Stiinte a URSS/1966. A participat la realizarea rachetelor R-5/7/11/12/14/16/36, a rachetelor purtatoare Cosmos -1/2, si a multor alte chestii din programul spatial sovietic). Iata ce stipula acest plan, cu mentiunea ca nu vom intra in culisele acestui vast program spatial sovietic, asta ar insemna un volum, zeci de articole (desi m-am straduit mi-a fost imposibil sa traduc si sa cuprind toata istoria dezvoltarii rachetelor sovietice. Fiecare familie de rachete presupune vaste articole separate), ci ne vom opri asupra a tot ceea ce avea sa duca, ulterior, la Energia:

-racheta  N-1 ce va fi dezvoltata in perioada 1960-1962, Korolev (in cadrul programului numit generic Raketoplan);

-racheta  N-2 ce va fi dezvoltata in perioada 1963-1967, Korolev;

–Kosmoplan/K, naveta spatiala partial reutilizabila ce va fi dezvoltata in perioada 1961-1963, Korolev+Chelomei+Glushko (de aici a rezultat naveta Soyuz 1). Aceasta naveta urma sa aiba motoare nucleare termice fiind destinata zborului de apropiere pe Luna si Marte, maxim 3 membri in echipaj. Chelomei vedea “Kosmoplanul” ca un vehicul spatial cu aripi, o naveta practic, cu care s-ar putea zbura din start spre planete indepartate din sistemul nostru solar, pe cand Korolev o vedea ca pe un vehicul cu care s-ar  putea ajunge, pentru inceput, pe Luna si ulterior pe Marte. Ei bine, au facut o gramada de proiecte pe hartie, insa lipsa unui motor nuclear sigur si insuficienta fondurilor a dus la anularea proiectului pentru cel putin 10 ani.

Kosmoplan-Raketoplan

Chiar daca Kosmoplan nu a dus nicaieri, programul numit generic Raketoplan a continuat in directia crearii unei flote diverse de vehicule spatiale –rachete lansatoare, navete spatiale reutilizabile cu sau fara echipaj uman, sateliti de observare si spionaj, etc. Aparent, programul Raketoplan incerca sa raspunda programelor similare dezvoltate de catre SUA, programe de care URSS avea cunostinta. Oricum, dupa caderea lui Hrusciov in 1964, Chelomei care era un apropiat al acestuia, a cazut in disgratie, cercetarile sale cu privire la vehicule spatiale reutilizabile fiind transferate biroului de proiectare condus de Artem Ivanovici Mikoian/OKB-155, cel care impreuna cu Mihail Iosifovici Gurievici au creat celebrele MIG-uri (Mikoian era de origine armeana, in 1952 lucra la celebrul MIG-21, ceea ce avea sa-i aduca cea mai inalta distinctie sovietica pe care o putea obtine un civil, Erou al Muncii Socialiste. Pe baza cercetarilor lui Chelomei, Gurievici a dezvoltat incepand din 1965 programul navetei spatiale orbitale Spiral, naveta destinata Fortelor Aeriene.

Spiral

Spiral in conul rachetei

MIG-105.11

In 1976 acest proiect a fost oprit in favoarea Buran, insa unicul  prototip/vehicul de testare realizat numit MIG-105.11 care fusese implicat in programul de teste EPOS/Experimental Passenger Orbital Aircraft, a fost folosit in Programul Buran, unii dintre pilotii de test implicati in EPOS fiind selectati in noul program. Despre Spiral vom vorbi intr-un articol viitor, aceasta fiind “radacina” Buran, fiindca asta avea legatura cu ceea ce mai tarziu se va numi “Razboiul Stelelor”);

-Kosmoplan Luna/KL, naveta spatiala reutilizabila cu echipaj uman ce va fi dezvoltata in perioada 1961-1964, Korolev si Glushko (de aici a rezultat naveta Soyuz 1). Aceasta naveta urma sa aiba motoare nucleare termice fiind destinata aselenizarii, maxim 3 membri in echipaj.

UR-200

Interesant e faptul ca Glushko a propus ca racheta balistica intercontinentala UR-200/8K81/SS-10 Scrag, racheta care la acea vreme se afla in dezvoltare la OKB-52/NPO Mashinostroyenia din Reutov/estul Moscovei, proiect autorizat de catre CC al PCUS in decrete emise pe 16 martie si 1 august 1961, sa fie folosita in misiuni spatiale, acesta considerand ca racheta sa ar putea duce spre Luna sau Marte vehicule spatiale/navete autopilotate sau pilotate KL (incerc sa folosesc terminologia sovietica a vremii. Sovieticii spuneau “vehicule spatiale” iar americanii “navete spatiale”. Dupa 1980 si sovieticii aveau sa foloseasca pregnant denumirea de “navete spatiale”.

SS-19 Stiletto

UR-200, Glushko, o vedea ca racheta lansatoare de arme anti-satelit, de sateliti de supraveghere si ICBM). UR-200 a zburat pentru prima data pe 4 noiembrie 1963 la Baikonur, a avut 9 zboruri test, ultimul fiind pe 20 octombrie 1964 (ca fapt divers, NPO Mashinostroyenia a fost masiv implicata in dezvoltarea ICBM. Aici a fost proiectata racheta UR-100N/15A30/SS-19 Stilleto, 106 tone, 27 m lungime, 2,50 m diametru, 6 ogive MIRV de 400 kt sau 5MT, 2 trepte, 10. 000 km raza de actiune, ghidaj inertial. In 2013, Fortele Nucleare Strategice Ruse aveau in inventar 35 de astfel de rachete in silozuri. Din aceasta racheta a derivat racheta Rokot, prima lansare in 1990. Cu ajutorul lor indienii au creat BrahMos si BrahMos II, si au pus mana pe P-70 Ametist si P-800 Oniks).

Glushko a dezvoltat si seria de rachete lansatoare cunoscuta astazi drept Proton, la primele cinci lansari din perioada 1965-1969 racheta era denumita UR-500/8K82 (ulterior Proton 1,2,3) si UR-500K/D/8K82K (ulterior Proton K/D), aceasta fiind destinata ducerii in Spatiu a vehiculelor din seria Raketoplan- Kosmoplan destinate aselenizarii si amartizarii. Ca fapt divers, UR-500 s-a nascut in urma amenintarii verbale a lui Hrusciov catre Occident si SUA, in legatura cu noi arme de distrugere din data de 9 august 1961. Acesta spunea, citez: “Nu avem doar bombe de 50 sau 100 de megatone, avem bombe chiar mai puternice decat 100 de megatone. Avem rachete cu care i-am dus pe Gagarin si Titov in Cosmos, rachete la care putem inlocui incarcatura cu alte incarcaturi indreptandu-le catre orice loc de pe Pamant”. Americanii au intrat in fibrilatii, insa analiza efectuata de CIA si informatiile venite din diverse surse au aratat in mod clar ca Hrusciov blufa, R-7 Semiorka erau…”insuficiente si incapabile” sa faca asta (ca fapt divers, Gherman Titov a fost cel de-al doilea om in Cosmos, 6 august 1961, Vostok 2. UR-500, ca si inaintasele sale, a fost initial ICBM, o singura ogiva nucleara de 50, 100 sau 150 MT, doua trepte la UR-500 si trei la UR-500K, combustibil lichid UDMH+nitrogen tetroxid);

-Proiect KMV (Nave Spatiale Marte-Venus), navete spatiale interplanetare cu echipaj uman ce vor fi dezvoltate in perioada 1962-1965, destinate aterizarii pe Marte si Venus, Korolev, Chelomei, Glushko, Gleb Maksimov, Konstantin Feoktistov si multi altii (ulterior programul s-a numit TMK/Tyazhely Mezhplanetny Korabl/Nave Spatiale Interplanetare Grele. TMK-1 urma sa mearga spre Marte in 1971, urmat de TMK-MaVr, adica MArs-VeneRa, Marte-Venus, dupa 1980). Ideea expeditiilor pe Marte si Venus a fost abandonata rapid din lipsa de fonduri, insa a reaparut ca obiectiv pe termen mediu si lung dupa ce sovieticii au pierdut cursa spre Luna in favoarea americanilor. Ideea a fost discutata intr-o conferinta care a avut loc pe data de 3 iulie 1969 in fostul birou al lui Korolev, la acea data decedat, conferinta la care au participat si reprezentanti ai Guvernului.

TMK DESTINAT VENUS

Aici s-au discutat probleme legate de dezvoltarea rachetei N-1, insa la cererea academicianului Mstislav Vsevolodovici Keldysh (de origine leton, expert in matematica si mecanica, Academician al Academiei de Stiinte a URSS si Erou al Muncii Socialiste, cu largi implicatii in crearea rachetelor balistice sovietice si in programul spatial autohton), academicianul Vasili Pavlovici Mishin, pionier al rachetismului sovietic (a lucrat cu Korolev la primul ICBM sovietic, la Sputnik 1,2,3, la Soyuz 1 si multe altele. Si el era Erou al Muncii Socialiste) si proiectant-sef la TsKBM/Biroul Central de Proiectare al Ministerului Constructiilor de Masini (azi apartine de corporatia Rosatom) prezinta planuri legate de o viitoare expeditie martiana.

Potrivit spuselor lui Boris Evseievici Chertok, inginer electrician si proiectant de sisteme de comanda si control utilizate la ICBM si la proiectele spatiale, oficialii guvernamentali erau “prea tulburati de esecul programului lunar pentru a mai fi interesati de programul martian” (Chertok a lucrat initial cu Korolev, ajungand seful departamentului “Sisteme de control” la OKB-1/NII-88. S-a nascut la Lodz in 1912, pe atunci apartinand Rusiei Tariste, astazi apartine Poloniei), acestia urmarind expunerea total lipsiti de “entuziasm”. Un lucru era clar, acest program de cursa lunga era o incercare disperata a sovieticilor de a intrece SUA in cursa spatiala. Avea acest program, amartizarea, sanse de reusita? Dar cel venusian? Chiar si rusii recunosc astazi ca NU! Sa fim seriosi si corecti, nici americanii n-ar fi fost in stare la acea vreme.

Va urma.

 

WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

https://www.energia.ru/en/history/systems/systems.html

https://www.energia.ru/en/history/brief/01.html

https://books.google.ro/books?isbn=0801887925

https://www.energia.ru/en/history/systems/rockets/r9.html

https://www.britannica.com/topic/Energia-Russian-company

www.missileenergy.com/?lang=en

www.century-of-flight.net/…/Energia%20and%20Khruniche..

www.russianspaceweb.com/r7.html

http://www.amusingplanet.com/2011/04/soviet-russias-secret-failed-moon.html

www.russianspaceweb.com/r7.html

www.russianspaceweb.com/rockets_icbm.html

https://fas.org/nuke/guide/russia/icbm/rt-2.htm

www.astronautix.com/o/okb-670.html

www.friends-partners.org/mwade/lvs/yarkb670.htm