Finantarea razboiului (III)

 Daca ne uitam pe lista razboaielor din Europa in perioada sec XVII-XIX, este foarte greu sa gasesti o scurta perioada de pace. Sunt razboaie religioase, pentru teritorii, succesiuni la tronuri, revolte si rascoale, care treptat incep sa se desfasoare si in colonii indepartate. Devin din ce in ce mai sangeroase: in Razboiul de 9 ani (1688-1697) 680.000 victime, iar in Razboiul de succesiune al Spaniei (1701-1713 ), 1.251.000, Razboiul de 7 ani (denumit si WW 0) a cuprins  patru continente si a cauzat 992.000 morti, iar in razboaiele napoloniene sunt estimari intre 3.5 si 5 milioane de victime. Cifrele sunt foarte mari daca tinem cont de faptul ca populatia era circa 20-30% fata de cea din prezent. Daca in prima perioada majoritatea victimelor sunt militari ucisi in lupta, treptat creste si numarul de civili.  Armamentul este din ce in ce mai performant, se desfasoara batalii navale pe toate marile si oceanele lumii .

Odata cu cresterea populatiei si a puterii economice, asistam la o amplificare a intensitatii si extinderii razboaielor, cu un numar crescut de militari si armament tot mai costisitor.

Pentru a sustine toate aceste conflicte sangeroase, a fost nevoie de o finantare din ce in ce mai mare.  Pe langa cresterea taxelor, devalorizarea monedei, imprumuturile devin din ce in ce mai importante in sustinerea eforturilor de razboi.

In anul 1672,  regele Angliei,  Charles al II – lea, este nevoit sa declare incapacitate de plata  (Stop of Exchequer), intrerupand pe o perioada de 1 an rambursarea creditelor si a dobanzilor. Este singurul default in istoria englezilor. Motivul principal a fost necesitatea construirii urgente a 82 nave de lupta necesare pentru cel de al treilea razboi anglo-olandez. Practic bugetul ce trebuia alocat platii datoriilor a fost folosit pentru razboi. Efectul a fost devastator pentru bancheri, crescand nesiguranta in a imprumuta monarhii.

Batalia de la Beechy Head

Dupa marea infrangere navala de la Beechy Head in fata francezilor in 1690, Anglia hotaraste sa isi construiasca o flota puternica, avand scopul de a domina marile si oceanele.

Wiliams al III-lea  nu reuseste sa gaseasca imprumuturile necesare (1.2 mil pounds nici la dobanda de 8%). Pentru a rezolva problemele de finantare, cu o solutie mai sigura, in 1694 se infiinteaza Banca Angliei , cand un numar de 1200 persoane devin actionari, in frunte cu familia regala. Banca primeste monopolul gestionarii titlurilor de stat si tezaurizeaza contributia in aur si argint a actionarilor. Practic banca gestioneaza datoria publica, nu datoria regelui. Diferenta de incredere s-a vazut imediat. In 12 zile s-au strans cele 1.2 mil pounds, din care jumatate au fost folositi pentru constructia de nave militare. Banca si-a marit treptat capitalul si numarul de actionari, fiind nationalizata in 1946 prin rascumpararea actiunilor de catre stat si plata de compensatii. Guvernul putea obtine finantari pe termen lung, in conditii avantajoase, nefiind conditionat de scadente de rambursare atat timp cat achita dobanzile. Se realiza astfel un imprumut perpetuu , fara termen de maturitate. Practic a fost o revolutie in finantarea datoriei publice.

Englezii au folosit experienta olandezilor, care deja aveau o Banca centrala, bursa de actiuni, bursa de marfuri si doar 40% din populatie in agricultura. In Suedia se infiintase deja Sveriges Riskbank in 1668.

Infiintarea Bancii Angliei

Rezultatele au fost imediate : bugetul militar al Angliei a crescut de la 2 mil £ pe an in 1688, la 8 mil £ in 1702 .  De atunci, pentru a purta un razboi, e nevoie de credite si asta inseamna sa ai un rating bun. Bancherii au scapat de problema monarhilor absoluti care conduc statele fara a avea cunostinte financiare, fac cheltuieli extravagante si daca se supara nu mai platesc datoriile sau aresteaza creditorii. Cum bancherii sunt totdeauna grijulii cu banii imprumutati si sunt atenti la actiunile debitorului, unul din directorii Bancii Angliei a fost ucis de un glont ratacit in 1692 cand inspecta trupele la asediul de la Namur pentru a verifica eficienta folosirii creditului. Se pare ca de atunci bancherii nu s-au mai apropiat de linia frontului.

In comparatie cu Anglia, in Franta – condusa de Ludovic al XIV in perioada 1654-1715 – situatia finantarii cheltuielilor publice si mai ales a numeroaselor razboaie a fost diferita. Celebrul economist   Jean Baptiste Colbert , in calitate de inspector general al finantelor, reusise sa faca reforme economice intre 1669 si 1683, prin echilibrarea balantei comerciale, incurajand industria proprie, limitand importurile plus o colectare mai buna a taxelor.

In ultimii 25 de ani de domnie, Regele Soare, datorita razboaielor costisitoare, a reusit  sa aduca Franta aproape de colaps financiar. Probabil, cele mai mari cheltuieli au fost in timpul Razboiului de succesiune la tronul Spaniei. Englezii au imprumutat pentru acel conflict, care a durat 13 ani, aproape 27 mil  £.

Francezii au incercat mai multe metode de finantare a razboaielor. Crestera taxelor se facea doar pentru populatia saraca, intrucat nobilimea si biserica erau scutite de plata. Ludovic a incercat sa aplice uniform, inclusiv la cei scutiti initial, un impozit unic de 15% din venituri. Ulterior s-au mai adaugat inca 10% . Ca orice autocrat stramtorat, a trecut la devalorizarea monedei . Intre 1689 si 1709, s-au facut 43 de asa zise „reformari” ale monedei. Bineinteles ca a aparut inflatia si veniturile nete ale statului, corectate cu devalorizarea, au  scazut de fapt.

Tot el a gasit o metoda originala de imprumut : au fost scoase la vanzare posturi de functionari publici. Statul primea o suma de bani, urmand sa plateasca apoi un salariu. O forma de creditare inedita, la o dobanda avantajoasa. Regele avea posibilitatea sa creeze posturi noi, situatia degenerand in final. Au aparut posturi la stat de peruchieri sau inspectori ai barbierilor. In final a refuzat sa mai plateasca dobanda convenita si a inceput sa atace creditorii.

In ultimii 25 de ani ai domniei, se estimeaza ca veniturile totale din taxare au fost de 1,3 miliarde livre iar cheltuielile de 5 miliarde livre. La moartea sa in 1715, datoria Frantei era de 2.4 miliarde livre, fata de 69 miliarde in 1689. In cei 72 ani de domnie, a purtat razboaie timp de 40 ani.

Oricum, a castigat razboiul de succesiune la tronul Spaniei si nepotul sau a ajuns rege, inlocuindu-i pe cei din familia Habsburg. A construit Versailles si a ramas in istorie ca Regele Soare. Ce mai conteaza datoriile! Orice autocrat absolut poate face orice isi doreste, dar nu poate sa creeze bani.

Dupa moartea lui Ludovic al XIV lea, a urmat o perioada de mare instabilitate financiara in Franta, incercarile de introducere a banilor din hartie fiind dezastruoase.

Dupa o perioada de revenire economica intre 1735 si 1755, a urmat razboiul de 7 ani, 1756 -1763, considerat de unii istorici ca fiind un prim razboi mondial. Acesta a condus la cresterea datoriei si la pierderea unor teritorii din America. Practic Ludovic al XV lea a mostenit datoriile, iar Ludovic al XVI le-a crescut, incercarile de taxare nereusite fiind una din cauzele revolutiei din 1789.

Anglia, in care functiona un Parlament credibil si-a platit datoria din acest costisitor razboi prin infiintarea Companiei Marilor Sudului , societate pe actiuni in parteneriat public privat. Cand aceasta a avut probleme, statul si-a onorat in continuare datoriile fata de creditori.

Incepand cu 1751, Guvernul britanic a emis obligatiuni de stat fara termen fix de rambursare, la o dobanda de 3% numite consols. Pentru cumparatori era o investitie rentabila, ele putand fi si tranzactionate. In acest mod englezii au reusit in urmatoarele razboaie sa isi finanteze si armatele aliatilor. Desigur acest sistem este valabil intr-o economie stabila si puternica.

Razboaiele lui Napoleon au cuprins aproape toata Europa si au avut costuri imense.

Datorita lipsei de credibilitate a finantelor publice franceze in sec XVIII si a hiperinflatiei aparute in urma revolutiei din 1789, efortul de razboi nu s-a putut baza pe imprumuturi. Napoleon a pastrat moneda din aur si argint, evitand aparitia inflatiei. Desi a fost infiintata in anul 1800, Banca Centrala a Frantei a avut un rol limitat in finantarea razboaielor. Administratia a reusit sa consolideze sistemul de taxe, bazat pe taxele directe pe terenuri si venituri, precum si cele indirecte, accize pe tutun, alcool, sare, jocuri de noroc.

Napoleon a incercat sa foloseasca metoda descrisa in proverbul  „la guerre nourrit la guerre „, adica un razboi trebuie sa se autofinanteze.

Structura veniturilor la bugetul Frantei in timpul lui Napoleon:
– 43 % venituri colectate din taxe in trezorerie;
– 42 % venituri din teritoriile ocupate prin razboi;
– 3% imprumuturi.

 

 

Structura veniturilor din razboi (42% din total) :

– 18.8 % – „contributii obisnuite”- dupa ocuparea unui teritoriu, era preluat sistemul de taxare local, se confiscau bani si proprietati, acestea fiind considerate „saisies ordinaires”;

– 3.69 % imprumuturi din Domaine extraordinaire – dupa stabilirea pacii, se impuneau taxe suplimentare fiecarui teritoriu ocupat, in functie de cat era de bogat. Cu acesti bani s-a instituit Domeniul extraordinar, un fond folosit exclusiv pentru rasplatirea militarilor ce au participat in lupte;

– 8.94 % – trupe sustinute de invinsi. Cheltuielile armatelor de ocupatie erau finantate de cei invinsi. In timpuri de pace, Napoleon transfera trupe din Franta catre acele teritorii, pentru a degreva bugetul central;

– 10.57 % – venituri din despagubiri de razboi negociate in urma tratatelor de pace.

Pentru aprovizionarea armatei in timpul campaniilor, datorita deplasarilor rapide, se faceau rechizitii in situ.

In urma tratatului de pace din 1815, Franta a fost obligata sa plateasca cheltuieli de razboi in valoare de 700 mil franci pentru Waterloo, suma achitata in rate pe parcursul a 5 ani, plus 500 mil despagubiri invingatorilor si  sustinerea armatei de ocupatie timp de 3 ani, in total, suma platita fiind de 1.863 mld franci. Chiar daca a reusit sa nu se imprumute, sumele cheltuite au epuizat resursele financiare ale tarilor aflate in conflict, iar suma reparatiilor de razboi a fost imensa pentru Franta.

De partea cealalta, englezii au luat masuri dure la inceput, sistand convertibilitatea lirei intre 1797 si 1815. Costul total al campaniilor a fost de 831 mil lire, 391 mil fiind finantate din taxe, iar 440 mil din imprumuturi. Datoria totala a ajuns la 200% din PIB. Datorita imprumuturilor masive a existat un puseu de inflatie, fapt ce a dus la trecera la lira acoperita in aur, incepand cu 1816. Datoriile s-au achitat treptat, datorita excedentului comercial si cresterii economice.

Au existat si momente de panica, cand investitorii in obligatiuni tip „consol” au trait teama pierderii razboiului, in timpul bataliei de la Waterloo. Atunci a aparut legenda castigului imens facut de bancherul Nathan Rothschild, care a avut primul informatia despre victoria aliatilor. Se pare ca a primit vestea printr-un curier personal, sau cu porumbei voiajori, oricum cu 24 ore inainte de stirea oficiala. Acesta, la deschiderea bursei a vandut obligatiuni la pret mic, piata a scazut crezand ca Napoleon a invins, iar apoi a cumparat masiv. Cand s-a aflat despre victorie, obligatiunile au crescut imediat.  Unii spun ca Rotschild a lansat un fake news, altii sustin ca totul este o poveste cu caracter antisemit lansata de un ziar francez in 1846 sub forma unui pamflet. Istoria de multe ori pare negociabila, iar bancherii bogati nu prea sunt iubiti in nici o societate. Nici la noi in ultima perioada.

O alta poveste cu bancheri evrei, este cea a lui Jacob Schiff , cel care a aranjat vanzarea de obligatiuni de stat japoneze la bursa de la New York  in scopul finantarii razboiului ruso-japonez din 1904-1905.

Niponii nu reuseau sa gaseasca bani pentru razboi. Cu ajutorul lui Schiff, s-au vandut rapid obligatiuni de stat japoneze in valoare de aproape 200 mil $, bani care au asigurat jumatate din efortul de razboi japonez.

In acea perioada, comunitatea evreiasca din SUA, a incercat sa sprijine evreii din Rusia, dupa pogromul de la Chisinau din 1903. Schiff a crezut ca sprijinind finantarea japonezilor, va face presiuni asupra Rusiei pentru stoparea persecutiilor. Rezultatul a fost invers. In Rusia tocmai se raspandea propaganda din falsele Protocoale ale inteleptilor Sionului, ca teorie a conspiratiilor facute de evrei. Actiunea lui Schiff a alimentat aceasta campanie, dand apa la moara celor care sustineau ca evreii sunt dusmanii Rusiei. Propaganda a exacerbat nationalismul si antisemitismul, urmand alte pogromuri in 1905-1906 la Kiev, Odesa si Chisinau. Pe atunci functiona Ohrana tarista care tot cu fake news isi facea treaba.

 

Razboiul de Independenta al Romaniei a necesitat un efort financiar deosebit din partea intregii societati.

Alexandru Ioan Cuza incercase sa introduca  moneda „romanatul”, inca din 1859, dar nu primise sprijinul cerut Frantei, care nu dorea sa isi strice relatiile cu Imperiul Otoman.

Primul imprumut extern a fost contractat in Anglia de guvernul Kogalniceanu in august 1864, fiind acordat de Banca Stern Brother si de Banca Imperiala otomana (cu capital englez). Imprumutul era in valoare nominala de 916.000 lire sterline, cu o dobanda anuala de 7%, plata anuitatilor fiind garantata de o ipoteca de gradul I asupra veniturilor vamale ale Romaniei

In decembrie 1864 se infiinteaza Casa de Economii si Consemnatiuni – CEC, iar in 1867, cu acordul turcilor, se introduce in circulatie leul romanesc, inlocuind multitudinea de monede straine aflate in circulatie.  Leul este divizat in 100 de bani si se intemeiaza pe bimetalism – aur si argint. Leul avea greutatea in aur de 0,3226 g cu titlul 900, iar in argint de 5 g cu titlul 835.

Instituirea leului ca moneda nationala, un act prim de suveranitate ce anticipa independenta de stat a Romaniei. Prin instituirea sistemului monetar national, autoritatile obtineau o importanta victorie in actiunea de modernizare a economiei romanesti.

In 1876 existau in Romania 18 institutii de credit, printre care  Societatea de credit funciar roman din Bucuresti (1873), Creditul funciar, Societatea de credit urban .

Bugetul armatei pentru 1877 fusese aprobat in suma de 13 milioane lei, si a trebuit suplimentat in conditiile izbucnirii razboiului, fiind realocate sume din alte capitole, in final suma alocata a fost de 19.838.131 lei. Tot la armata a fost transferata suma de 914 000 lei, tributul catre turci care nu mai urma sa fie platit.

Pentru a reusi sa finanteze razboiul, guvernul a decis emiterea de bilete ipotecare garantate cu mosii ale statului, in valoare totala de 26.620.000 lei. Biletele au fost tiparite in Franta si sunt primele titluri de valoare puse in circulatie . Aveau valori de 5, 10, 50, 100, 500 lei. Au fost retrasi odata cu infiintarea Bancii Nationale in 1880.

Biletele ipotecare au fost folosite abia în cursul anului 1878 când, pentru nevoile armatei şi pentru plata rechiziţiilor de război, au fost întrebuinţaţi 15.449.000 de lei.

In ansamblu, numai rechiziţiile care urmau să fie plătite au însumat o valoare de aproape 12 milioane de lei. Astfel, au fost rechiziţionate 59.238 de vite de tăiere, 1.386.641 kg de alimente diverse, aproape 1.200.000 kg de mălai, circa 116.199 hl de grâu, 195.481 hl de orz, peste 19.000.000 kg de fân etc.

Bilet ipotecar 1877 Ministerul  de Finante

O alta sursa de finantare a fost oferirea de servicii si produse armatei ruse aflate in tranzit. Pe baza acordului din decembrie 1877, rusii au platit transportul CFR, servicii posta si telegraf, aprovizionarea cu alimente. O pondere mare aveau transporturile prestate pentru armata rusă. De exemplu, de la declararea războiului şi până la 31 decembrie 1877 numai în gara Iaşi au sosit 1.056 de trenuri militare ruse şi, ca urmare, căile ferate române au trebuit să transporte de la Iaşi spre interiorul ţării, via Roman, 269.008 militari ruşi, 2.974 de medici şi personal sanitar, 53.882 de cai, 658 de tunuri, 9.959 de trăsuri, căruţe, pontoane, maşini, locomobile şi ambarcaţiuni, 145.920 kg de monede de metal, 42.586.870 kg de echipament militar.(numai valoarea transporturilor efectuate pe căile ferate române pentru armata rusă până la 1 iunie 1877 reprezenta 7 milioane de lei).
Valoarea donaţiilor în bani şi natură este estimată la cifra de-a dreptul impresionantă de 9.247.000 de lei provenită, numai din contribuţiile înregistrate, care reprezenta mai mult de două treimi din bugetul Ministerului de Război al României pe exerciţiul 1877. Raportând această sumă la aceea alocată pentru hrana pe o zi a unui soldat (0,50 lei), rezultă că întreaga armată română de campanie putea fi întreţinută pe o perioadă de 300 de zile. Romanii chiar au fost patrioti la nevoie.

In total, suma cheltuita a fost de 100 mil lei aur plus donatiile, o suma impresionanta pentru o tara agrara cu o populatie de 5 mil locuitori. Restabilirea echilibrului bugetar a durat pana la 1900.

 

Grigore Leoveanu

 

(medie: 5,00 din 5)

Încarc...