GANDACI ZBURATORI 18

Am vazut in capitolul anterior “succesele” Afroditei si Nicovalei…Ei bine, ramanem in sfera Marinei pentru a vedea alte drone de asalt dezvoltate de catre vajnicii marinei americani! Ne mutam din Europa in State “unde” vom vorbi despre NAF TDN si Interstate TDR, drone care au zburat si au avut cariera operationala pentru scurt timp in WW II, unele dintre ele ajungand chiar pe Frontul din Pacific.
Stim despre primele experimente cu aeronave ghidate ambarcate de la sfarsitul anilor *30/sec.XX efectuate de catre US Navy, stim de experimentele RCA cu echipamente TV aeropurtate din capitol anterioare…Ei bine, urmeaza altimetrul radar/radioaltimetru, echipament ce va avea puternic impact asupra dezvoltarii dronelor, echipament dezvoltat de catre Naval Research Laboratory/NRL in colaborare cu Western Electric Co. si testat de Marina in ianuarie 1941. Altimetrul radar-AR/radioaltimetru-RALT/radiosonda a fost un real castig pentru dezvoltarea dronelor si nu numai, acesta masurand fidel si in timp util altitudinea dintre aeronava si sol, masurand cu acuratete si altitudinea fata de nivelul marii/deasupra apei mult mai fidel si sigur decat vechiul altimetru barometric.

Primele studii legate de AR au fost facute in 1922 de catre compania de telefoane Bell –aceasta companie a si prezentat primul radioaltimetru la New York in 1938. Bell Labs lucra inca din 1936 la AR capabile sa genereze intre 5-10 Watt si 500 MHz, mai multe astfel de dispozitive fiind testate la Western Electric Co, pe atunci apartinand Bell. Ca fapt divers, James Doolittle era in anii *30/sec.XX, secretar al Fundatiei Guggenheim, fundatie care finanta dezvoltarea acestor dispozitive, deci, cu alte cuvinte aflase despre potentialul lor cerand aplicabilitate militara. Primul astfel de dispozitiv a fost dus la Wright Field pentru teste in 1930/1932 fiind evaluat de catre Albert Francis Hegenberger, expert in navigatie aeriana, acesta concluzionand ca sistemul functioneaza dar pentru a avea aplicabilitate militara deplina e necesara functionarea la frecvente mai mari (Hegenberger era inginer de aviatie si pilot, General-maior in USAAF, a avut contributie importanta in dezvoltarea si implementarea radionavigatiei in Aviatie. A fost un temerar, pionier al aviatiei americane. A stabilit un record de distanta in zbor impreuna cu Lester James Maitland, si el ofiter de cariera in USAAF –a participat ca pilot la WW I, General de brigada la Michigan National Air Guard in WW II. Pe 28-29 iunie 1927, locotenentii Hegenberger si Maitland din cadrul USAAF la mansa “Bird of Paradise/Pasarea Paradisului” au executat primul zbor fara escala peste Oceanul Pacific intre California si Hawaii/aerodromul Wheler Field din Insula Oahu, primind pentru aceasta performanta Trofeul Mackay, trofeu dat de catre USAAF pentru “cel mai merituos Zbor al anului”. Ca fapt divers, primul trofeu Mackay a fost castigat de catre nimeni altul decat viitorul general Henry “Hap” Harley Arnold pe 9 octombrie 1912 pe cand era locotenent pentru “merituosul zbor de recunoastere peste Virginia”. “Bird of Paradise” a fost unul dintre cele Atlantic Model 7/Atlantic-Fokker C-2 operate de catre Corpul Aerian. Erau aeronave Fokker F.VII&Fokker Trimotor/24 unitati construite sub licenta de catre subsidiara companiei olandeze in SUA –Atlantic Aircraft Corporation/fondata in 1924 in Newark, New Jersey. Atlantic Model 7 putea duce doua tone incarcatura, raza maxima de zbor fiind de 4000 km, fiind ales ca aeronava de raza lunga de catre Corpul Aerian care le-a zburat pana pe la jumatatea anilor *30/sec.XX. Prima aeronava construita sub licenta Fokker aici a fost Atlantic Model 2/Fokker F.3/biplan de antrenament).

In fine, sistemul a fost dezvaluit public la New York pe 8-9 octombrie 1938 sub numele de RT-7, fiind produs in masa in WW II de catre RCA, variante modernizate, sub numele de ABY-1 si RC-24A, foarte probabil destinate strict aeronavelor civile. Asemenea dispozitive militarizate s-au regasit si pe aeronavele americane, cu precadere pe cele de vanatoare-bombardament si bombardiere torpiloare permitandu-le sa zboare in siguranta “la rasul solului/deasupra apei la altitudine mica”. Astfel de dispozitive aveau si aeronavele ambarcate, foarte probabil dupa/din 1942, AR ajutand in timpul fazei de apropiere la urmarirea traiectoriei verticale si mentinerea pantei de coborare. E posibil ca aeronave ale Marinei sa fi dispus in numar mic de radioaltimetre RC-24A sub numele de AYB/AYB-1.
Foarte probabil primul radioaltimetru destinat strict aeronavelor militare a fost APN-1 care deriva din altimetrul civil RT-7 –programul de dezvoltare a fost aprobat de catre seful Biroului de Aeronautica din cadrul Marinei pe data de 30 octombrie 1940 (atunci a fost aprobata finantarea urmatoarelor programe la NAF: transmisie si ghidare radio; altimetru radar NAF&Western Electric Co.; pilot automat& sisteme de radiocontrol NAF; sistem de ghidare TV –RCA&NAF). Nu e sigur daca RT-7 a ajuns pe aeronavele USAAF&US Navy. Cert e faptul ca primul radioaltimetru testat de catre USAAF, produs de catre RCA, a fost SCR-518, acesta fiind testat in februarie 1942 la bordul unui B-17F si, conform concluziilor, acesta a asigurat “acuratete” pana la altitudinea de 7620 m. Acest radioaltimetru s-a regasit masiv si pe aeronavele Marinei sub numele de AYA –cantarea 45 kg, 12.000 de unitati produse de RCA pentru Aviatia si Aviatia Navala americana in WW II.

Ei bine, o varianta miniaturizata a acestui radioaltimetru cunoscuta drept ACE cu setari cuprinse intre 15-457/460 m deasupra nivelului marii a fost montata la bordul dronelor, operatorul acesteia aflat la bordul “mamei” cunoscand in timp util altitudinea acesteia fata de sol/mare, ceea ce a ajutat enorm la precizie si coordonare.

Si ajungem taras-grapis la dronele noastre…Drone cerute inca din august 1936 de catre binecunoscutul Locotenent-comandor Delmar S.Fahrney, acesta propunand Marinei realizarea de aeronave radioghidate care “sa poata executa misiuni de lupta”. Ideea nu era rea dar totul s-a miscat lent datorita tehnologiei aflata inca in fasa, in curs de dezvoltare –televiziune, radio, radioaltimetru, echipamente etc via RCA (cunoastem deja etapele de dezvoltare si echipamentele realizate de RCA si nu numai din capitole anterioare). Succesul testului din ianuarie 1941 cu altimetrul radar l-a determinat pe Seful Biroului Aeronave din cadrul US Navy, amiralul John Henry Towers, pe care-l cunoastem deja din capitole anterioare, sa comande in noiembrie 1941 transformarea a 100 de bombardiere-torpiloare vechi in drone de asalt radioghidate&TV, precum si realizarea a 100 de “rachete” destinate aceluiasi scop. Frumos, insa a venit dezastrul Pearl Harbour care avea sa schimbe totul!

US Navy a cerut rapid noi bombardiere-torpiloare, noi aeronave de antrenament, noi aeronave de vanatoare ambarcate, radare si muuulte altele, si, foarte important, a cerut cel putin 100 de drone-tinta pentru antrenarea tunarilor antiaerieni ce a facut ca programul dronelor sa devina prioritar…Cu toate acestea el a continuat cu pasi mici…
Pe 9 aprilie 1942, sistemul TV montat pe o drona TG-2/biplan echipat cu o torpila inerta, realizat la Naval Aircraft Factory in Philadelphia (despre seria biplanelor TG am vorbit deja, acestea fiind realizate incepand din 1922) a reusit sa “vada/transmita imagini” cu un distrugator US Navy aflat la aproximativ 13 km distanta, drona fiind ghidata de operator aflat pe o “aeronava-mama” de la 30 km distanta. “Mama” a ghidat drona TG-2 pentru a intercepta distrugatorul si, cand aceasta se afla la doar 274 m de acesta si-a largat torpila care a si trecut pe sub distrugator conform planului. Pe 19 aprilie 1942 a avut loc cel de-al doilea test efectuat de catre US Navy, de aceasta data cu o drona BG-1/vechi biplan torpilor (22 exemplare transformate in drone-tinta si utilizate pentru antrenamentul tunarilor AA de pe nave). Tinta era o pluta remorcata la viteza de aproximativ 15 kmh. Echipamentul TV de pe drona a vazut pluta de la 6,40 km distanta, aeronava de control reusind sa trimita drona drept in tinta de la 48 km distanta. Aceste succese au dat aripi proiectului…Marina a cerut drone de atac/asalt, multe si repede!

In ianuarie 1942, Naval Air Factory/NAF care avea deja ceva experienta in acest sens, primeste sarcina din partea Biroului Aeronave din US Navy sa dezvolte si sa realizeze aeronave de asalt. O luna mai tarziu vine cerinta operationala si acordul&finantarea pentru realizarea prototipurilor –dronele trebuiau sa fie ieftine si usor de realizat din materiale non-strategice, capabile sa duca o bomba sau torpila de 900 kg. In martie a venit si comanda ferma de 100 de exemplare, manager de proiect fiind desemnat John S.Kean. Nu mult dupa, Biroul Aeronave/US Navy suplimenteaza comanda la 1000 de exemplare la recomandarea expresa a adjunctului Operatiunilor Navale, Amiral Frederick Joseph Horne, cel care avea sa conduca si sa puna la punct pana in cele mai mici detalii logistica US Navy in WW II. Insa comanda a fost redusa in august 1942 la 500 de exemplare -100 TDN, 200 TDR, 100 TDR-2 si 100 TDR-3.

Raspunsul a fost drona TDN-1…Insa NAF Philadelphia nu putea acoperi rapid comanda drept urmare totul a decurs lent si in favoarea…Interstate TDR-1.

NAF TDR-1/TDR-Torpedo Drone avea urmatoarele caracteristici: drona ghidata TV si/sau radar/altimetru radar, primul zbor 15 noiembrie 1942 –echipata cu camera TV in bot si echipament de radiocontrol in cabina; pentru teste putea fi zburata si cu pilot cabina de pilotaj fiind dotata cu minimul de echipamente necesare zborului; aeronave de control TBM Avenger&PB4Y-1; fuzelaj din lemn; tren de aterizare triciclu neescamotabil fix; aripi dispuse sus; 100 de exemplare de serie produse sub numele de TDN-1+4 prototipuri cunoscute drept XTDN-1 (surse independente sustin ca au fost produse 112 TDN-1, incluzand si cele 4 prototipuri); echipaj un pilot -optional; lungime 11 m; lungime aripi 15 m; bimotor –doua motoare Lycoming O-435-2, 6 cilindri, 1942/Lycoming Engines, Williamsport/Pennsylvania, inaltime 1,40 m, latime 82,50 cm, 220 CP/160 kW -235 CP la decolare. Aceste motoare s-au produs in mai multe variante pana in 1975; viteza de croaziera 233 km. Cele 4 prototipuri XTDN-1 au fost motorizate cu Franklin 0-300/6AC-298 in nomenclatorul producatorului, Franklin Engine Company din Syracuse, New York, motor aparut in 1941, 6 cilindri, 130 CP/97 kW la 2600 rpm; armat cu o bomba de 900-910 kg sau o torpila. US Navy n-a fost nicicum multumita de aceasta drona considerand ca are performante “moderate”. Informatii legate de cariera operationala nu se prea gasesc, cert e faptul ca TDN-1 n-a vazut “frontul” fiind utilizat pentru teste si antrenamentul operatorilor, inclusiv a celor de TDR-1.

Avea sa-si gaseasca sfarsitul odata cu incheierea de catre US Navy a programului dronelor TDN/TDR in septembrie 1944.
Are totusi cateva idei inovatoare si premiere nationale…Pentru a nu perturba productia de aeronave clasice destinate US Navy, proiecte prioritare fata de TDN, ultimele 30 de exemplare de productie au fost realizate prin transfer de licenta de catre compania Brunswick-Balke-Collender din Chicago, Illinois, companie care producea mese de biliard, bile, tacuri, mingi de bowling, remorci/carucioare/lazi din lemn (inclusiv pentru US Army), scaune de toaleta, roti si cauciucuri auto (inclusiv pentru US Army), obiecte si echipament sportive in mai multe locatii. Ca fapt divers, aceasta companie a fost luata in considerare de catre USAAF&US Navy in 1942-1943 pentru a produce sub licenta drone-tinta Radioplane OQ-2A (USAAF)/TDD-1A (US Navy) sub numele de OQ-4, insa s-a renuntat la idee deoarece companiile Radioplane si Frankfort produceau deja suficiente nemaifiind nevoie de inca o linie de productie. Exista surse care sustin ca au facut cateva prototipuri OQ-4 care aveau aripile marite insa nu e o certitudine.

Desi n-a vazut “frontul” drona TDR se poate lauda cu o premiera nationala…A fost prima drona americana care a zburat de pe puntea unui portavion (nu si prima din lume. Laurii apartin britanicilor care au catapultat o drona-tinta pilotata Airspeed AS.30 Queen Wasp/hidroavion de pe puntea portavionului HMS Pegasus in noiembrie 1937).

DRONA TDN-1 PE PUNTEA USS SABLE, 10 AUGUST 1943

10 august 1943, trei drone TDN-1 sunt “urcate” cu macaraua pe puntea portavionului USS Sable/IX-81, portavion-scoala obtinut prin conversia navei de pasageri Greater Buffalo (nava a fost comandata de catre Detroit and Cleveland Navigation Company/D&C, companie care opera pe Marile Lacuri, ruta principala fiind intre Detroit/Michigan si Cleveland/Ohio cu escala la Buffalo/New York –primul voiaj 13 mai 1925. Compania a functionat pana in 1951 fiind renumita pentru navele sale numite “palatele plutitoare ale Marilor Lacuri” –navele erau luxoase, aveau lambriuri din mahon, mobilier captusit si peste 400 de bai moderne, toate dotarile de lux fiind scoase/anulate la conversie fiind considerate “inutile”. Nava de pasageri Greater Buffalo, ca si surata sa Seeandbee, era propulsata de doua roti laterale cu zbaturi fiind lansata la apa pe 27 octombrie 1924 la American Ship Building Company in Lorain/Ohio, cel mai mare santier naval de pe Marile Lacuri –in WW II a construit fregate Clasa Tacoma si vanatoare de mine Clasa Auk.

USS SABLE -IX-81

Portavioanele scoala, USS Wolverine/IX-64 –ex Seeandbee si USS Sable/IX-81 –ex Greater Buffalo, au fost realizate/convertite la cererea US Navy de catre santierul naval Erie Plant of American Shipbuilding din Buffalo, New York. Greater Buffalo a fost cumparata de US Navy pe 7 august 1942 de la D&C cu 756.000$, intrand in uz ca portavion-scoala pe 8 mai 1943. A fost scoasa din inventar pe 7 noiembrie 1945. Ca fapt divers, pe cele doua portavioane-scoala s-au format 17.820 piloti navali/116.000 decolari de pe portavion/51.000 decolari de pe USS Sable. Se estimeaza ca de pe cele doua portavioane scoala sau pierdut in timpul antrenamentelor intre 135-300 de aeronave, peste 100 ramanand pe fundul lacului+35 de piloti. Unul dintre pilotii navali care s-au pregatit pe USS Sable a fost viitorul Presedinte SUA George Herbert Walker Bush pe atunci locotenent/20 de ani –a servit in Pacific, 1944, ca pilot pe un bombardier-torpilor Grumman TBF Avenger, Air Group 51, portavionul usor Clasa Independence USS San Jacinto/CVL-30. In cadrul escadrilei i se spunea “Skin/Piele”, si a avut prima misiune de lupta in mai 1944 –bombardament Insula Wake, vestul Oceanului Pacific. G.W.Bush isi amintea acele vremuri –“Imi amintesc foarte bine acele zboruri de pe Marile Lacuri in cabina de pilotaj deschisa pe timpul iernii. Am indurat cel mai cumplit frig din viata mea”.

TDN-1 DECOLAND DE PE USS SABLE -10 AUGUST 1943

USS Sable/IX-81 avea urmatoarele caracteristici: portavion-scoala, 6690 tone; a fost primul portavion echipat cu punte de zbor metalica, experimentala la acea vreme. Surata sa, USS Wolverine, avea punte din lemn de stejar, similar portavioanelor in uz ale US Navy; lungime 163,10 m; 9 boilere, 3 turbogeneratoare a cate 100 kW fiecare; viteza maxima 33 kmh; 8 cabluri arestoare pe puntea de zbor; nu avea hangare, lifturi, facilitati de intretinere si lifturi. Idem USS Wolverine; puntea de zbor si coca navei nu avea blindaj deoarece nu avea sa paraseasca niciodata apele Lacului Michigan. Idem USS Wolverine; mare parte din echipaj era format din supravietuitori de pe USS Lexington/CV-2/”Lady Lex”, portavion de 48.500 tone/78 aeronave/2791 echipaj/o catapulta pierdut in Batalia din Marea Coralilor/Pacificul de Sud pe 8 mai 1942. USS Sable ca si USS Wolverine apartineau Special Training Unit din cadrul Naval Air Station, Traverse City,Michigan).
10 august 1943, USS Sable cu cele trei drone TDR-1 pe punte pleaca din Traverse City/Lacul Michigan indreptandu-se spre vest in Grand Traverse Bay, golf cu adancime maxima 190 m, lungime 51 km si latime 16 km, golf folosit intens la acea vreme pentru formarea pilotilor navali de catre US Navy. Aici, prima drona TDN-1 e lansata, aeronava de control Grumman J2F “Duck” fiind deja in aer (Grumman J2F “Duck/Rata” era un hidroavion biplan monomotor cu un singur flotor central+2 flotoare mici la capetele de plan, 4 locuri in tandem. A fost utilizat din 1936 pana prin anii *50/sec.XX de catre USAAF, US Navy, US Coast Guard si US Marines in misiuni de salvare pe mare, recunoastere indepartata, patrula antisubmarin, transport si legatura, remorcare tinte, cartografiere. Era o aeronava “de incredere”, ultimul exemplar ex US Navy fiind pensionat de Marina peruana in 1964. A avut mai multe variante, cea mai fortoasa fiind J2F-6, motor de 1850 CP. J2F avea urmatoarele caracteristici: biplan monomotor echipat cu un singur flotor central de mari dimensiuni+2 flotoare mai mici la capetele de plan ale aripilor inferioare.

Avea si tren de aterizare semirectractabil in flotorul central pentru utilizare pe uscat/ambarcat; motorizat cu un Wright R-1820-54 Cyclone, 1050 CP/785 kW; viteza maxima 306 kmh/croaziera 250 kmh; autonomie 1205/1256 km; plafon de serviciu 6096 m/maxim 7620 m; rata de urcare 7,62 m/s; echipaj 2+2 pasageri. Optional un operator radio; greutate gol 1995/1996 kg; la incarcatura maxima 3493/3495 kg; lungime aripi superioare/inferioare 11,89 m, aripile avand dimensiuni egale; suprafata aripilor 38 mp; lungime 10,36 m; inaltime 4,24 m; primul zbor 4 mai 1933; armat cu o mitraliera Browning dispusa in botul aeronavei cu tragere printre palele elicei –cel putin 30 de exemplare destinate US Marines. A existat si varianta modificata J-2F-2A care avea o mitraliera binata Browning in spatele carlingii+1/2 suporturi pentru bombe usoare sub fiecare aripa inferioara, si acestea destinate US Marines insa e foarte probabil sa fi fost operate si de catre US Navy, doar 9 exemplare produse. Nu se stie cu certitudine ce varianta de Duck a fost utilizata in rol de “mamica” pentru dronele TDR si nu numai, foarte probabil sa fie vorba despre varianta J2F-3, varianta neinarmata a J-2F-2 destinata transportului VIP motorizata cu R-1820-26/850 CP construita in doar 20 de exemplare din 1939. Se stie ca US Navy+US Coast Guard au avut in dotare 330 de J2F in mai multe variante).

Nu e cert faptul ca “mama” a fost Grumman J2F, unele surse independente mentioneaza Beechcraft SNB-1 Kansan/Beech Model 18 pentru US Navy (posibil ca aceasta aeronava sa fi avut rol de observator. Sau poate a fost invers, Grumman J2F sa fi fost observatorul iar SNB-1 “mama”. Insa e cert faptul ca ambele se aflau in aer la acest test!). In fine, indiferent ce “mame” au fost la cele trei teste, cert e faptul ca acestea, per ansamblu, au fost un succes…Prima drona TDR-1 a fost lansata si ghidata cu succes, aceasta reusind sa-si lanseze bombele inerte in apropierea plutei tractate. Cea dea doua drona n-a fost la fel de norocoasa, aceasta urcand prea abrupt dupa parasirea puntii portavionului fapt ce a dus la calarea motorului, inclinare pe aripa stanga si prabusire in mare dupa doar cateva secunde de zbor. Drona nr.3 a avut “reusita deplina”, aceasta reusind sa-si lanseze bombele la baza unei tinte stationare din lemn dispusa pe tarmul Grand Traverse Bay.

XTDR-1 -PRIMUL PROTOTIP

Si ajungem la TDR-1, drona care a vazut Frontul din Pacific si care a avut un oarecare succes in toamna lui 1944. Drona a fost construita de o companie mica dar indrazneata, companie putin cunoscuta la acea vreme, Interstate Aircraft and Engineering Corporation din El Segundo, California, companie care a existat in perioada 1937-1945. In 1937 a construit o mica fabrica de avioane langa Los Angeles Municipal Airport (astazi, Los Angeles International Airport/LAX, 30 km sud-vest de centrul Los Angeles, la sud de El Segundo) iar in august 1938 presedinte a devenit Don P.Smith, in vara lui 1939 compania ajungand la 100 de angajati. Cel mai cunoscut avion produs de catre Interstate a fost Interstate S-1Cadet, un mic monoplan biloc, trainer&legatura&ambulanta aeriana&aeroposta, utilizat pe scara larga de USAAF in WW II si post-WW II sub numele de L6 Grasshopper/250 exemplare.

In septembrie 1942, US Navy alege micul orasel DeKalb/Illinois situat la 105 km vest de Chicago pentru noua fabrica de drone TDN-1/TDR-1. Au ales acest mic orasel din motive practice, era discret, dispunea de aeroport si hangar de mari dimensiuni unde puteau fi construite dronele, putea fi usor de pazit si de supravegheat. Mai mult decat atat, acolo se afla fabrica Wurlitzer, important producator de piane si alte instrumente cu clape si corzi, simple, electrice sau electronice, companie care “stia’ sa lucreze cu lemnul, companie care in vara lui 1942 a si fost contractata de catre Ministerul Apararii SUA sa lucreze in mare secret la prima drona operationala, TDR-1. Drept urmare, Wurlitzer a sistat productia “civila” trecand la productia de drone impreuna cu Interstate Aircraft/IA (IA asambla dronele iar Wurlitzer realiza componentele din lemn. Angajatii ambelor companii care lucrau la realizarea dronelor/aeronavelor de asalt au semnat un contract de confidentialitate si erau monitorizati. Ca fapt divers, abia in 1960 compania Wurlitzer a facut public faptul ca s-a implicat in proiectul TDN/TDR in WW II. DeKalb Municipal Airport exista si astazi.).

TDR-1/TD-Torpedo Drones+R-Interstate Aircraft/index de productie avea urmatoarele caracteristici: drona/drona de asalt echipata cu o camera TV RCA in bot/carenaj transparent, giroscop si altimetru radar, radioghidata&ghidata TV. Camera TV era de tip RCA Block 1 –emitator-receptor operabil in 4 canale radio fixe/78-90-112-114 MHz. Radiocomanda in patru frecvente fixe ceea ce facea ca numarul maxim de drone care puteau fi operate simultan de catre “mama” sa fie de 4; schelet din tuburi de otel fabricat de catre Schwinn Bicycle Company/producator renumit de biciclete+elemente de fuzelaj din placaj lacuit realizat de Wurlitzer+parti ale fuzelajului acoperite cu piele (probabil); cabina dotata rudimentar cu comenzi de zbor –aeronava a fost pilotata uman in timpul testelor, ulterior, in cele 16 misiuni efectuate impotriva japonezilor in Pacific, dronele au fost nepilotate; tren de aterizare triciclu largabil; lungime aripi 14,60/15 m; greutate maxima la decolare 2676/2700 kg; bimotor, doua Lycoming O-435-2, 6 cilindri, aparut in 1941/1942, 220 CP/160 kW sau 212 CP/158 kW la 3000 rpm, racit cu aer, greutate aproximativ 200 kg, carburatie, benzina 100 octane, inaltime 1,10 m, latime 85,10 cm, 7,10L; viteza de croaziera 225/230 kmh; autonomie 684/685 km; armament –o bomba sau o torpila de 900-910 kg sub burtica; 189 de exemplare produse din 300 comandate.

Initial, in martie 1943, US Navy intentiona sa comande 2000 de drone de asalt insa dificultatile de ordin tehnic si opozitia comandantului Flotei din Pacific, amiralul Chester W.Nimitz, acesta spunandu-i sefului BuOrd (amiralul John Henry Towers) ”nu doresc arme experimentale la bordul navelor mele”, a redus drastic numarul la doar 300 de exemplare –nici acestea realizate in intregime. Marina intentiona in cadrul Operation Option, nume de cod, ca cele 2000 de drone sa echipeze 18 escadrile, la toate acestea adaugandu-li-se 162 de aeronave de control/”mame”.

“Mamele” erau bombardiere-torpiloare Grumman TBF-1C Avenger, acestea avand rezerva de combustibil marita la 2748L/in aripi –foarte probabil aveau si cele doua mitraliere calibrul 12,70 mm in bot, torpila de sub burtica fiind eliminata. Operatorul dronei aflat in spatele pilotului avea in cabina un ecran TV si un joystick de control al dronei. Antena sistemului de radiocontrol era dispusa sub fuzelaj intr-un carenaj usor vizibil –48-50 de “mame” Avenger au fost obtinute prin conversie. Grumman TBF avea in echipaj 3 oameni, pilot, bombardier&operator radio si mitralior, configuratie care s-a mentinut si la “mame”. Pilotul aflat in cabina din fata a Control Plane/CP/aeronavei de control era “Comandant” al “elementului” drona+”mama” (denumire oficiala codificata a US Navy), acesta preluand controlul dronei imediat dupa decolare. Atat pilotul cat si operatorul aflat in cabina 2 a CP dispuneau de cate un radioaltimetru numit ACE cu setari de altitudine cuprinse intre 15 m si 457/500 m deasupra marii (odata selectata altitudinea, ACE mentinea drone la aceasta altitudine), si cate un transmitator radio destinat controlului dronei –stanga, dreapta, sus, jos. Operatorul dronei aflat in spatele pilotului, cabina 2, numit oficial Drone Control Pilot/DCP, dispunea de un mic ecran TV cu diagonala de 15,24 cm pe care vizualiza imaginile transmise de camera TV din botul carenat al dronei. Imediat ce DCP primea pe monitor imaginea tintei anunta pilotul CP/Comandantul, acesta intorcand aeronava, indepartandu-se de tinta. DCP-ul controleaza acum drone pana la impactul cu tinta/lansarea bombei sau torpilei –in faza finala DCP controla manual prin intermediul joystick-ului din cabina drona pana la tinta.
Desi initial Marina avusese planuri marete cu privire la drone intr-un final doar o singura “unitate speciala” a fost creata si echipata cu asa ceva. Aceasta a purtat numele de Special Task Air Group One/STAG-1, a fost creata in vara lui 1943 in cadrul US Navy Special Air Task Force/USN SATFOR. STAG-1 avea in componenta doua escadrile, VK-11 si VK-12 (VK –escadrila control drone in nomenclatorul US Navy din 1944, strict secreta), ambele echipate cu “mame” Grumman TBM -1C Avenger/48-50 de exemplare si 48/50 de drone TDR-1. Surse oficiale mentioneaza ca VK-11 si VK-12 aveau cate o “mama” alocata fiecarei drone Interstate TDR-1.

Va urma

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
axisafvs.blogspot.com
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
marinelink.com
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
https://www.nationalmuseum.af.mil › …
https://www.warhistoryonline.com › …
https://www.armyupress.army.mil › csi-books
https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..
www.evanflys.com/tdr-1
www.aviastar.org › … › USA › Interstate
pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…
www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..
www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm
www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…
wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1
www.navaldrones.com/TDR-1.html
stagone.org/?page_id=37
www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…
www.ww2aircraft.net › … › Aviation
stagone.org/
stagone.org/?page_id=20
www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…
stag-1aviation.deviantart.com/
airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..
www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…
www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories
www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html
www.mauriceward.com/ro/istorie-logo
www.airvectors.net/avmoth.html
www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..
mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/
www.aerofiles.com/ostfriesland.html
www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…
www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm
www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html
www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…
www.stearman.at/boeing_stearman.html
afmc.af.mil
militaryaviationchronicles.com
https://lemelson.mit.edu › vlad…
https://www.qsl.net › mil_telev…
https://www.tvcameramuseum.org ›
https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …
thefrontlines.com
interestingengineering.com
weaponsandwarfare.com