Gheorghe Gheorghiu-Dej întreabă despre documentele din arhiva Partidului Muncitoresc Român (1961)

În opinia unor oameni politici români „Istoria nu ţine de foame”. În România există istorici care trec peste o asemenea rostire prezidenţială şi se întreabă şi astăzi de unde a provenit încrâncenarea anti-Istorie a lui Emil Constantinescu, fost preşedinte al României şi actual preşedinte al consiliului ştiinţific al Institutul pentru Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului – care a săvârşit o impietate în 1997 la Mausoleul de la Mărăşeşti. De ce a fost criticată aşa-numita Comisie Tismăneanu – tocmai de către cel care a avut posibilitatea, timp de patru ani, dar nu a pus la dispoziţia cercetătorilor toate fondurile arhivistice ale Partidului Comunist Român, în perioada în care a deţinut cea mai înaltă funcţie politică din România?

Poate că atunci când exprimăm opinii pozitive şi negative la adresa raportului întocmit de comisia respectivă, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, spre deosebire de perioada decembrie 1996 – decembrie 2000, în prezent avem în faţă o lucrare dusă până la capăt, nu propoziţii „docta ignorantia” rostite în faţa osemintelor celor care au căzut la datorie pe câmpurile de bătălie. A existat, oare, vreun regret exprimat public pentru gafa săvârşită de domnul Emil Constantinescu la Mărăşeşti? Este posibil ca vanitatea să joace un rol important în viaţa celor care au ajuns, printr-un context de împrejurări, să reprezinte România la un moment dat.

A fost, oare, România un stat în care liderii săi politici – aflaţi vremelnic în fruntea naţiunii – au ignorat fondurile arhivistice? Răspunsul este negativ. Nici chiar în timpul perioadei comuniste nu s-a întâmplat aşa ceva, iar stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 17 noiembrie 1961 (pe care o redăm în continuare, cu minime şi tacite intervenţii asupra formei originalului) constituie o dovadă în acest sens. Deşi în cursul carierei sale politice a provocat şi a supravegheat săvârşirea multor fapte reprobabile (cea mai cunoscută fiind, poate, condamnarea la moarte şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în aprilie 1954), Gheorghe Gheorghiu-Dej a înţeles rostul pe care îl aveau documentele pentru istoria naţiunii române. Născut în 1901, viitorul lider al Partidului Muncitoresc Român a fost unul dintre beneficiarii sistemului de învăţământ pus la punct de ministrul Spiru Haret la începutul secolului XX şi este foarte posibil ca tipul de educaţie pe care a primit-o în şcoala elementară să-i fi indus până la urmă ideea nobilă de păstrare a spiritualităţii româneşti prin conservarea documentelor importante ale poporului său.

Articolul domnului Petre Opriș poate fi citit integral pe Contributors.