HIMARS 2

Dupa WW II cercetarile legate de rachete si sisteme de lansare au luat avânt, aceasta datorându-se si specialistilor germani adusi in State prin Operatiunea Paperclip. Despre Von Braun si multi altii, despre contributia lor la dezvoltarea rachetismului american nu mai are rost sa vorbim…am facut-o, pe larg, intr-un articol trecut. Interesant e faptul ca, initial, dupa WW II, americanii au trecut direct si masiv la dezvoltarea rachetelor si a proiectilelor nucleare tactice…Incepuse isteria nucleara din anii  *50/sec.XX! Drept urmare, haideti sa vedem cu ce s-au ales, bineinteles, pe scurt! Si facem asta fiindca odata cu proiectilele au dezvoltat si sisteme mobile de lansare, acestea fiind stramoasele actualului M-270.

America nu statea deloc bine la capitolul Multiple Rocket Launchers/MRL/Lansatoare Multiple de Rachete la momentul Coreea, chiar Vietnam. Artileristii americani, pe larg in Coreea si limitat in Vietnam, operau inca vechile lansatoare de proiectile reactive ramase din WW II, asta in conditiile in care sovieticii dezvoltau si utilizau multe astfel de sisteme. Categoric, in WW II, in raport cu americanii, sovieticii erau mari operatori si producatori de MRL, BM-8/13/31 fiind exemple elocvente. Sovieticii, in raport cu americanii, au continuat sustinut dezvoltarea acestora dupa finalul WW II, astfel ca in anii *60/sec.XX, BM-14/24/21 Grad existau cu miile in dotare proprie, inclusiv in cea a aliatilor, US Army neavând nimic similar in afara de vechiturile proiectate, realizate si ramase in uz din WW II (despre MRL-urile sovietice/ruse, de la inceput si pana in prezent, am vorbit pe larg intr-un articol trecut). Bineinteles, militarii americani nu erau deloc incantati de existenta sovieticelor cu foc in coada, cu atat mai mult ca le vazusera puterea distructiva in Coreea – au emis sute de rapoarte in care semnalau situatia exprimandu-si nemultumirea ca “nu avem nimic similar”. Strategii americani erau si ei stresati de faptul ca armata sovietica acumula in inventar, in spatele Cortinei de Fier, mii de tancuri, transportoare blindate, artilerie clasica si reactiva, aeronave si elicoptere. Ca nota interesanta, la jumatatea anilor *50 strategii americani recunosteau faptul ca sovieticii stau “excelent” la capitolul Artilerie in raport cu armata americana, avand tunuri si mortiere mai bune, noi, cu raza lunga de tragere, si aruncatoare de proiectile reactive de diverse calibre, si acestea noi.

Asa si era fiindca la acea vreme US Army nu prea avea cu ce se lauda…In Coreea, ulterior si in Vietnam, Artileria americana s-a bazat pe vechile guri de foc, majoritar tunuri tractate precum obuzierele M-3 (105 mm)/101(105 mm)/114 (155 mm)/M-115 (203 mm)/M-116 (75 mm), tunul antitanc T-8 (105 mm) si tunul de camp M-1(155 mm). Existau si lansatoare de rachete tractate T-66/110 mm/24 de tuburi de lansare rachete M16, astea aparand in inventarul US Army in 1943, fiind utilizate cu certitudine in Coreea, incert in Vietnam. Unele dintre aceste guri de foc au fost modernizate dupa WW II insa era clar ca “ceva” nu e bine, ca “ceva” lipseste din panoplie! Chiar nu era bine fiindca militarilor americani le lipseau lansatoarele multiple mobile de rachete iar doctrina depasita era in dezacord cu noile provocari aduse de Pactul de la Varsovia si faptul ca sovieticii isi construisera si dotasera fortele conventionale la niveluri fara precedent. NATO era ingrijorat de faptul ca la capitolul armament conventional, URSS o luase binisor inaintea SUA. In cadrul acestui “capitol”, o pondere importanta in dotarea fortelor sovietice/Varsovia, o avea Artileria si implicit, lansatoarele mobile de rachete. Mai mult decat atat, strategia era clara in anii *50-*60, tactica sovietica dominanta in potentialul conflict cu SUA/NATO fiind inundarea inamicului capitalist cu mii de proiectile conventionale sau reactive urmata de asaltul blindatelor –nu conta nicicum precizia, strategii sovietici bazandu-se pe faptul ca din miile de rachete trase de instalatiile BM-21Grad spre exemplu, cu siguranta vor fi multe care vor atinge si distruge tinte importante decimand fortele adverse.

Totusi, America nu era complet “dezbracata” in fata puhoiului sovietic suplinind lipsa cantitatii cu precizia. Si asta datorita ideii de acuratete si economie, si nu in ultimul rand, datorita gandirii sanatoase ca viata fiecarui militar conteaza. Drept urmare, artileristii americani agreau loviturile punctuale, de precizie, agreau ideea de “tinta punctuala” cerand realizarea unor rachete de precizie si cu mare capacitate de distrugere, inclusiv a unor proiectile de artilerie inteligente. Bineînteles, in acei ani in cadrul Pentagonului existau voci pro si contra ideii de precizie, economie bugetara/munitie, cantitate versus calitate, insa toti erau de acord ca au nevoie de arme nucleare tactice…la purtator. Cazusera de acord ca in cazul unui atac al fortelor Pactului de la Varsovia asupra Europei de Vest, acesta trebuia rapid stopat si anihilat inainte sa se ajunga la lupte intense, distructive, tinandu-se cont de superioritatea comunistilor in tehnica de lupta conventionala. Si de aici a inceput…totul. Insa “cireasa de pe tort”, adica determinarea SUA in realizarea unor MRL/MLRS performante avea s-o aduca invatamintele trase din razboiul arabo-israelian din 1973/Razboiul de Iom Kippur (6 octombrie 1973-24 octombrie 1973). Dar sa nu anticipam, vom vedea la momentul potrivit ce si cum!

M 752

  Asa cum am mentionat anterior, America incerca sa suplineasca lipsa sistemelor MRL cu arme de precizie si mare capacitate de distrugere. A fost solutia de compromis nu tocmai ideala, solutie nascuta in isteria generata de aparitia armei nucleare, strategii americani vazand-o ca Solutia ideala in anihilarea fortelor comuniste. Artileria a avut si ea parte de de o “felie mare de tort” din inarmarea nucleara prin crearea lansatorului portabil M-29 David Crockett destinat lansarii loviturii nucleare tactice M-388 (explozia era echivalenta cu 20 tone TNT), a rachetelor operativ-tactice Honest John (Artillery Rocket XM31/Racheta de Artilerie XM31. Despre aceasta am vorbit pe larg intr-un articol anterior), MGM-5 Corporal (ogiva nucleara W-70/20 kt, raza maxima de actiune 130 km, viteza maxima 3900 kmh), MGM-52 Lance (ogiva nucleara W-70/1-100 kt sau ogiva cu submunitii M-251, raza maxima de actiune fiind cuprinsa intre 70-120 km, viteza Mach 3. Racheta era dispusa pe TEL, o varianta modificata a transportorului de trupe M-113 numit M-752. A fost inlocuita de MGM-140 ATACMS. Interesant e faptul ca la inceputul anilor *70/sec.XX, M-752 era singurul TEL senilat din dotarea US Army, asta in conditiile in care sovieticii aveau numeroase modele in uz), dar si a rachetei antitanc ghidate MGM-51 Shilelagh (racheta era trasa cu guri de foc conventionale, tunuri de camp sau tunurile blindatelor M-551 Sheridan si M-60A2. Racheta a fost creata pentru defunctul proiect MBT-70, stramosul M-1 Abrams. Mmm, alta poveste!).

Si totusi, aceste rachete operativ-tactice/ROT erau scumpe si mega-distructive, explozia nucleara putand afecta si trupele proprii, basca faptul ca utilizarea armelor nucleare ar fi atras riposta pe masura, diferenta dintre invingator si invins anulandu-se reciproc. Deci, ce era de facut? Raspunsul era simplu, US Army avea nevoie de lansatoare tactice de rachete conventionale pentru a stopa asaltul fortelor comuniste pe campiile Europei de Vest, aceste sisteme urmand a fi varianta capitalista a Grad-ului sovietic, scopul acestora fiind similar –mobilitate, rapiditate, anihilare si distrugere. Mai mult decat atat, a venit momentul Iom Kippur/Yom Kippur unde tactica israeliana de distrugere a amplasamentelor SAM si blindatelor egiptene, siriene si irakiene cu ajutorul MRL-urilor a facut diferenta, anuland superioritatea arabilor si deschizand Cerul pentru Aviatia israeliana (ehhh…Israel Defence Force, o Armata de elita in evolutie constanta inca de crearea statului Israel). Si da, facem o paranteza pentru a ne opri un pic asupra artileriei israeliene, si asta deoarece modul de folosire de catre IDF a MRL-urilor si nu numai in razboaiele cu arabii, a avut un impact major asupra dezvoltarii de astfel de sisteme de catre SUA.

Ei bine, in 1947, IDF avea doar 175 de guri de foc, marea lor majoritate fiind vechi si uzate, arme ramase din WW II –obuziere usoare, tunuri de camp British 25-pounder, mortiere britanice mici si medii, tunuri antiaeriene si antitanc/British 17-pounder. Existau in dotare si tunuri de munte austriece din WW I, calibrul 65 mm, chiar si obuziere frantuzesti de 75 mm. In 1956 au achizitionat 160 de tunuri de camp British 25-pounder/88 mm, 34 de obuziere tractate frantuzesti M-50/155 mm si 24 de obuziere autopropulsate frantuzesti calibrul 105 mm pe platforma AMX-13. Insa in 1973, de Iom Kippur/Yom Kippur, IDF avea in inventar 3 batalioane de obuziere autopropulsate M-107A1/175 mm, un batalion de obuziere autopropulsate M-110A1/203 mm, 14 batalioane de obuziere autopropulsate calibrul 155 mm/9 batalioane de M-50+3 batalioane de Soltam L-33+2 batalioane de M-109+7 batalioane de mortiere autopropulsate M-68/160 mm. Aveau doar un singur batalion de lansatoare multiple de rachete BM-24/12 tuburi de lansare calibrul 240 mm pe platforma ZIL-157, sovietice, captura de la egipteni in Razboiul de Sase Zile/5-10 iunie 1967.

La acesta se adauga inca un batalion care la momentul Iom Kippur se afla inca in formare, echipat cu varianta proprie copiata dupa BM-24, varianta dispusa pe blindate britanice Centurion si americane Sherman modificate local, numita MAR-290/4 tuburi de lansare calibrul 290 mm/raza maxima de actiune rachete 42 km, stramosul LAR-160. Nu e o certitudine, exista surse care sustin ca operau inca din 1958 trei MRL-uri cehoslovace RM-51/130 mm/32 tuburi de lansare pe camion Praga V35, masini de lupta pe care le-au si folosit in Razboiul de Sase Zile bombardand pozitiile artileriei si MRL-urilor egiptene din vestul Canalului Suez. Daca le-au avut, ma-ntreb cum le-au achizitionat? In fine, cert e faptul ca au capturat RM-51 de la egipteni in 1967, MRL-urile fiind abandonate in perfecta stare de catre egipteni in retragere. Nu se stie cu certitudine cate au capturat dar se stie ca au pus mana pe aproximativ 860 de blindate egiptene, siriene si iordaniene in doar 6 zile de lupta (280 dintre acestea fiind tancuri T-54/55. Ei bine, pana in 1973, au introdus in dotare proprie 146 dintre ele sub numele de Tiran 4/5 cu modificari si modernizari pe plan local, blindate pe care le-au si folosit impotriva fostilor proprietari. IDF este singura armata din lume care a introdus in dotare tancuri inamice in numar mare si in serviciu prelungit –record mondial neatins pana in ziua de astazi. Eeee, IDF e si singura armata din lume care a folosit masiv tancul Tiran pentru distrugerea bateriilor de rachete sol-aer SA-3 Goa arabesti, in 1973! E ceva sa-ti distrugi inamicul cu propriile arme, nu credeti? Egiptenii au avut cea mai complexa aparare SAM dintre toti arabetii, au avut in conflict, conform unui document CIA din 1979, 30 de instalatii SA-2+20 SA-3+10 SA-6. Ehh, si daca tot suntem aici, haideti sa vedeti cate Arme a capturat IDF de la arabeti in 1973:aproximativ 860 de vehicule blindate -390 transportoare blindate/280 tancuri T-54/55+25 Panzer IV siriene+zeci de autopropulsate SU-100, Sturmgeschutz III si AMX-13+19-20 IS-3+14 PT-76+8 Centurion Mk.2/3+peste 20 T-34-85; 740 de piese de artilerie –obuziere, tunuri de camp/antiaeriene/antitanc, mortiere; 4000 de camioane, majoritatea de fabricatie sovietica, dar si cehoslovace si est-germane; 28.700 arme de infanterie, inclusiv mitraliere;18.000 de tone de munitie de diferite calibre. Au capturat si instalatii BM-21 Grad, nu se cunoaste numarul acestora dar se stie ca le-au introdus in dotare proprie –foarte probabil au pus mana pe 48 BM-21 Grad, 48 BM-14/16, 30 BM-24 . Tehnica capturata in stare de functionare a fost enorm de multa, IDF neavand suficient personal ca s-o utilizeze. Drept urmare au stocat o gramada, insa au avut mari probleme cu locurile de depozitare!).

Strategii americani au remarcat tactica israeliana recomandand-o in cazul atacarii fortelor NATO/SUA de catre fortele Pactului de la Varsovia –ploaia de rachete lansate asupra fortelor inamice (ei bine, cu “ploaia/furtuna de otel” aveau sa faca cunostinta irakienii aproape 30 de ani mai tarziu. Astia putandu-se “lauda” c-au fost…primii!). Dar pentru asta era nevoie de Lansatoare Multiple de Rachete/MRL insa acestea inca nu existau in US Army! Si nici in cadrul aliatilor NATO care bineînteles, erau si ei interesati de un sistem similar Grad-ului (aveau in dezvoltare instalatii MRL la inceputul anilor *70/sec.XX, insa acestea aveau calibrul mic si raza scurta de actiune. Si vom vedea pe parcursul articolului despre ce instalatii este vorba, si aici ne referim la Franta si Italia). Asta a facut ca Pentagonul, dupa un an de dezbateri, concluzii, idei si alte treburi administrativ-birocratice, sa decida in martie 1974 initierea unui proiect destinat realizarii unui lansator mobil de rachete Made in USA, platforma purtatoare fiind senilata, nu pe roti precum sovieticul BM-21 Grad (ideea era cea de “macinare si uzura a inamicului”. Adica provocarea rapida a unor pierderi umane si materiale mari in randul acestuia, incapacitandu-l si impiedicandu-l sa lupte mai departe, slabind astfel presiunea asupra fortelor proprii sau amice. Strategia nu era nicicum noua, fusese aplicata de artileristii americani in Vietnam prin sprijinul masiv de artilerie acordat trupelor proprii . Ca fapt divers, americanii au folosit masiv artileria in Vietnam, calul de bataie fiind obuzierul usor,tractat, M-102/105 mm, o noutate la acea vreme, acesta aparand in 1964. Per total, in Vietnam, US Army a avut cel putin 72 de batalioane de artilerie, majoritar dotate cu artilerie de camp si mortiere. Au avut si artilerie autopropulsata in numar redus fata de artileria tractata –M-108/105 mm, M-109/155 mm, M-110/203 mm si M-175/175 mm. Fiecare brigada de infanterie dispunea de cate 52-54 de obuziere tractate M-101/102, calibrul 105 mm, adica 3 batalioane, la care se adauga inca un batalion mixt de artilerie autopropulsata echipat cu 16/18/20 M-108/109/110/175).

Initial acest proiect a purtat numele de General Support Rocket System/GSRS/Sistem de Rachete Suport General fiind destinat distrugerii infanteriei si blindatelor inamice aflate in atac sau stationare/concentrari de trupe. Mai mult decat atat, GSRS urma a avea si rol contrabaterie, anihiland artileria inamica cu raza medie si lunga de actiune (intre 15-35 km), precum si sistemele SAM mobile sau fixe ale acestuia (dupa model IDF). Cel mai probabil in septembrie 1977, la demararea fizica a proiectului, numele acestuia a fost schimbat din GSRS in Multiple Launch Rocket System/MLRS/Sistem Lansator de Rachete Multiplu, desemnate pentru dezvoltarea acestuia fiind companiile Boeing si Vought Aerospace. Atunci, foarte probabil, sursele sunt neclare vehiculandu-se anii 1977/1978/1979, SUA au informat aliatii din NATO despre existenta proiectului MLRS propunandu-l spre cumparare si invitandu-i sa se alature etapei de cercetare-dezvoltare. E vorba despre Germania Federala, Marea Britanie, Italia si Franta, principalele armate europene, nu toate aflate in compunerea NATO (Franta se retrasese din structura NATO in 1966 la ordinul lui Charles de Gaulle, revenind abia in 2009 la ordinul lui Nicholas Sarkozy). In iulie 1979, Marea Britanie, Germania Federala, Italia si Franta decid sa cumpere 200 de sisteme MLRS Phase 1 si 250.000 de rachete, inclusiv cumpararea licentei de fabricatie a rachetei. Interesant e faptul ca europenii aveau in vedere realizarea unei rachete calibrul 122 mm, initial neghidata, platforma de lansare fiind pe roti, doua containere a cate 20 de rachete/40 total, raza maxima de actiune fiind cuprinsa intre 15/18-25 km, sistem oarecum similar Grad-ului sovietic (ei bine, Diehl BGT Defence/Germania, companie europeana, beneficiand de experienta anterioara cu acest program, s-a implicat  la sfarsitul lui 2000 in realizarea MLRS-ului slovac RM-70 Modular, acesta putand lansa rachete calibrul 122 mm/28 rachete si rachete calibrul 227 mm/6 rachete. Rachetele sunt aceleasi cu cele folosite de M270 MLRS si M142 HIMARS. Asta face ca RM-70 sa fie interoperabil cu NATO si SUA. Despre acesta am vorbit pe larg intr-un articol anterior).

Insa pe 29 noiembrie 1984 ia nastere o colaborare americano-europeana in vederea realizarii unui senzor pe unde milimetrice pentru MLRS, senzor ce trebuia sa fie capabil sa distinga un tanc stationar pe campul de lupta, adica munitie inteligenta, racheta urmand a avea calibrul marit si raza lunga de actiune. Foarte probabil se avea in vedere si realizarea unei ogive cu 3-6-8 submunitii ghidate antitanc ca raspuns la aparitia pe tancurile sovietice T-72 a blindajului reactiv/ERA/Explosive Reactive Armour (ideea protectiei prin contraexplozie a apartinut initial sovieticilor. A fost propusa Ministerului Sovietic al Apararii in 1960 de catre Bogdan Viacheslavovici Voitsekhovski, eminent cercetator la Institutul de Cercetare al Otelului/NII Stali din Moscova, locul de nastere al blindajelor tuturor masinilor de lupta sovietice/ruse, al diverselor echipamente de protectie EOD, al sistemelor ERA, etc, institut creat in mai 1942. Din pacate pentru sovietici acestia au pierdut startul din motive birocratice…Prima aparitie pe front a blindajului reactiv a apartinut blindatelor IDF in Liban/1982, placile ERA fiind create de catre un cercetator vest-german, Manfred Heldt –israelienii le aveau montate pe M-48/60 si Centurion, sistemul de protectie numindu-se Blazer. Asa au pus si sovieticii mana pe tehnologie…Sirienii au capturat un blindat israelian M-48 grav avariat la calea de rulare de un MI-24 Hind. Acesta avea sistemul Blazer, sirienii dandu-l sovieticilor care l-au testat la Centrul de Cercetare si Dezvoltare Vehicule Blindate/NIIBT din Kubinka. Primele placi ERA sovietice numite Kontakt 1, au aparut in septembrie 1983 pe T-72A –echipajele, datorita formei specifice, le spuneau “patratele” sau “zaruri”. In decembrie 1984, NATO le-a vazut pentru prima data la blindate T-72/227 placi ERA per blindat, in RDG. La denumirea tancurilor echipate cu ERA, in nomenclatorul Armatei sovietice mai aparea si sufixul “V/Vryvnoi/Exploziv”, conform surselor rusesti. Descrierea simplista a “contraexploziei” suna cam asa –cand proiectilul loveste placa ERA aceasta explodeaza indepartand fragmentele de metal produse de catre proiectil, protejand blindajul. Explozia unei placi ERA nu le afecteaza pe celelalte, detonarea nu are loc in cazul lovirii placii de catre proiectile de mici calibru).

Drept urmare se infiinteaza un mega-consortiu numit MDTT, un joint-venture compus din companiile Martin-Marietta/SUA (integrarea submunitiei si testarea rachetei la White Sands Missile Range/WSMR din New Mexico/SUA. Astazi e parte din Lochkeed Martin), Diehl Defence/Germania Federala (aerodinamica zborului, aripioarele extensibile si sistemul de ghidare), Thorn EMI/Marea Britanie (diverse subansamble, sistemul de ghidare/autodirectionare) si Thompson CSF/Franta (capul rachetei, ogiva cu incarcatura tandem si sistemul de ejectie al submunitiilor. Actual, Thales. Exista surse care sustin ca a fost cooptata si compania Brandt Armements/Franta). Cota de participatie financiara fiind de 40% pentru Martin-Marietta si de 20% pentru fiecare partener european. Datele publice sunt firave insa se stie ca in anul fiscal 1986, programul de dezvoltare a inghitit 30,60 milioane de dolari, o suma babana pe atunci!

La acea vreme Martin-Marietta avea mare experienta in proiectarea si realizarea rachetelor ghidate, proiectarea rachetei MLRS inteligente plecand de la sistemul de ghidare laser al proiectilului antitanc M-712 Cooperhead/Cap de arama calibrul 155 mm, acesta fiind tras de catre obuzierele tractate M-114/198/777 (din 2005), obuzierul autopropulsat M-109A1 Paladin (Caesar-ul francez il are in dotare, Nexter produce variant locala a proiectilului american dupa 2015, foarte probabil). Cooperhead e cotat cu un procentaj de reusita ridicat, minim 85%, proiectilul compunandu-se din 3 sectiuni distincte, sistemul de ghidare, incarcatura exploziva si sistemul de control si stabilizare in zbor. Proiectilul inteligent cantareste 62,40 kg, are 1,40 m lungime, incarcatura exploziva de 6,70 kg/RDX+TNT, raza de actiune cuprinsa intre 3-16 km. A intrat pentru prima data in lupta in Operatiunea Furtuna Desertului/1991 cu US Army –peste 90 de proiectile trase impotriva fortificatiilor si site-urilor radar irakiene cu efect devastator (despre acesta vom vorbi pe larg intr-un articol viitor).

Din pacate pentru MDTT, Italia a decis sa se retraga nu mult dupa aceea mergand pe dezvoltarea unui MLRS propriu numit in serviciu FIROS-25/Field Rocket System-25. Aveau sa fie primii parteneri care sau retras fiind urmati de Marea Britanie (strategii insulari au concluzionat ca obiectivele terestre pot fi mai usor si rapid anihilate cu  Aviatia, asa ca…pas), Germania (astia au declarat la un moment dat ca „prefera alte solutii” mergand pe dezvoltarea de sisteme artileristice autopropulsate si munitii puternice. Au ajuns de la SP-70 la PzH-2000) si Franta (astia aveau instalatii MRL Brandt „Rattlebox”, pe afet sau pe vehicul 4×4. Deci, aveau ceva!). Tot raul a fost spre bine putem spune fiindca, intr-un final, cu totii au achizitionat din SUA instalatii MLRS M-270. Despre FIROS-ul italian si Brandt-ul francez vom vorbi in cursul unui capitol separat al articolului nostru!

MRL Brandt

 Trebuie sa mentionam faptul ca ideea realizarii de proiectile inteligente n-a apartinut nicicum Martin-Marietta, Texas Instruments sau Vought Aeronautics ci Defense Advanced Research Projects Agency/DARPA, aceasta apartinand Ministerului Apararii, obiectul activitatii fiind dezvoltarea de tehnologii avansate destinate Armatei. Concret si pe scurt, in 1978, DARPA a hotarat integrarea de tehnologie avansata precum sisteme de ghidare laser, senzori electro-optici, microelectronica, procesoare de date si radare de ghidare-cautare pe diferite tipuri de munitii transformandu-le in proiectile inteligente. Programul a purtat numele codificat Assault Breaker (Stoparea Asaltului!!!), era strict secret si viza realizarea de proiectile inteligente sol-sol si aer-sol destinate vanarii si stoparii puhoiului de blindate ale Pactului de la Varsovia pe campurile Europei de Vest (despre existenta acestuia, SUA nu a informat aliatii din cadrul NATO decat dupa anul 1990. Insa va avea un rol important in realizarea MLRS). In final programul a luat o turnura mai ampla ducand la realizarea de proiectile inteligente antinava, antitanc si antiradar. USA dezvolta si azi acest program combinand armele inteligente cu senzori aeropurtati (E-8C JSTARS, spre exemplu), UAV-uri (Global Hawk, spre exemplu), inclusiv Army Tactical Missile System/ATACMS (ei bine, asta ne intereseaza profund si vom vedea in cursul articolului de ce). In cadrul acestui mega-program, compania Northrop Grumman a realizat submunitia antitanc inteligenta Brilliant Anti-Tank/BAT, extrem de avansata la jumatatea/sfarsitul anilor *80/sec.XX, submunitie echipata cu senzori acustici destinati detectarii si localizarii blindatelor inamice si ghidaj IR in faza terminala (asta e un dezavantaj. Daca tancul nu se misca si motorul e rece…piua. Ehhh, tocmai de aceea au realizat si un senzor pe unde milimetrice! In fine, toate la timpul lor…). 13 submunitii urmau sa faca deliciul rachetei MGM-164 ATACMS Block II din dotarea M-270 MLRS, deci, totul se continua, totul se leaga!

Va urma.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

ro.performancegunworks.com

https://military.wikia.org › wiki › Petr_Ufimtsev 

https://nationalinterest.org › blog › the-ultimate-c…

weaponews.com

https://theamericans.fandom.com › wiki › Stealth…

www.thisdayinaviation.com › tag › nell

www.spectroom.com › 1022705295-t40-whi…

www.militaryfactory.com › armor › detail