În arhivele Securității

Traducere (și adaptare) a unui studiu în limba engleză, apărut în 4 martie 2005 (probabil la Wilson Center); autorul său este Lavinia Stan. Acest studiu este o lectură interesantă, palpitantă pe alocuri, nu tocmai scurtă. Va fi păstrat pe prima pagină mai multe zile.

---

Arhiva Securității rămâne subiectul unui număr mare de controverse în care realitatea și ficțiunea, mitul și realitatea, condamnarea și aprobarea, rușinea și mândria se întrepătrund într-un mod straniu. La cincisprezece ani după colapsul regimului totalitar, există un număr foarte mic de cărți și articole în limba engleză care care să prezinte activitatea Securității – poliția politică a României comuniste, metodele utilizate de aceasta și arhiva de documente care a rezultat în urma activității sale.[1] În două volume de pionierat (apărute în 1995 și 2000), istoricul Dennis Deletant a detaliat structura Securității, metodele folosite și relația care exista între aceasta și Partidul Comunist Român sub conducerea lui Ceaușescu și a predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej. Istoricii Marius Oprea și Stejărel Olaru au explorat (în 2003) unul din momentele de opoziție colectivă, apelând la documente ale Securității și interviuri cu participanții la revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov. Într-o serie de articole (din 2000, 2002 și 2004) au fost detaliate negocierile politice care au precedat adoptarea legislației care a oferit românilor acces la un număr limitat de dosare ale securității, prevederile a ceea ce s-a numit legea Ticu Dumitrescu și explicarea factorilor care au întârziat procesul de adoptare și tranziție. Într-un alte articole, Deletant (2001), Larry L. Watts (2004) și Stan (2004) au prezentat serviciile de informații post-decembriste ale României și relația lor cu poliția politică. Articole mai scurte au fost publicate și de Mihai Sturdza (1990), Michael Shafir (1993) și Dan Ionescu (1994 și 1995).[2]

În timp ce toți autorii de limbă engleză au vorbit despre rolul poliției politice și al arhivelor sale în sistemul politic comunist din România, nici unul nu a prezentat o imagine exactă a conținutului acestei colecții de documente, în principal deoarece puțini au avut acces direct la arhivă și pentru că informații devenit publice despre anumite documente ale Securității au fost în unele cazuri contradictorii și în altele inexacte. Mai mult, publicul și cercetătorii au presupus că odată ce arhivele devin publice multe dintre problemele tranziției (prima dintre ele fiind considerată identificarea victimelor, agresorilor și natura crimelor comise). Confruntați cu refuzul noului serviciu secret de a deschide arhivele și a publica chiar și informații sumare despre Securitate, percepția publică a fost că problema Securității este una cantitativă, ignorând aspectul calității documentelor și gradul până la care reflectă realitatea. Acest articol își propune să lămurească acest aspect.

Bazându-se în principal pe surse de limbă română, interviuri personale cu membri ai CNSAS, SRI și Asociația Română a Foștilor Deținuți Politici alături de propriile cercetări din timpul unei vizite din vara lui 2004 la arhivele poliției politice în București, acest articol oferă o imagine a arhivei Securității din punct de vedere al numărului și categoriilor de ofițeri și informatori cu jumătate de normă care au contribuit la crearea ei, motivele pentru începerea și încheierea colaborărilor și materialul care probabil s-a pierdut, a fost distrus sau nu a fost înregistrat niciodată oferind exemple concrete de tipuri de documente care pot fi găsite în diverse colecții. Unele rapoarte, note și analize descrise mai jos se referă la victime reale și informatori reali și au fost subiectul dezbaterilor publice în România; de cele mai multe ori informatorii au fost supuși oprobriului public iar în unele cazuri cariera lor politică s-a încheiat. Dosarele deschise pentru activitățile altor români oferă alte detalii, dar tipurile de documente rămân în general aceleași, indiferent de dosar; cu toate acestea, unele dosare au mai multe documente de un anume tip, în timp ce altele au mai puține.

În timp ce acest articol discută aspecte oarecum tehnice despre arhiva Securității, ar trebui să reținem că rezultatul represiunii în România a fost mai mare decât suma cazurilor individuale la care a lucrat Securitatea. Mai mult, poliția politică nu a recunoscut niciodată că ar fi fost un aparat de represiune menit să zdrobească oponenții regimului comunist, insistând că a apărat cu onestitate și devotament statul și interesele sale care se confruntau cu agenți români și străini care amenințau independența și suveranitatea României. Citirea dosarelor Securității nu poate fi realizată astăzi fără a pune informația în context și fără să ne amintim de limba de lemn pe care o utilizau regimurile comuniste pentru a da celor mai atroce violări ale drepturilor omului imaginea legitimității. Pentru unii cititori chiar existența acestor documente este o mărturie a faptului că poliția politică era o structură care respecta legea, care urmărea să fie productivă, eficientă și corectă. Problema – spun ei – nu este poliția politică ci legislația comunistă – represivă, nedreaptă, discriminatorie și abuzivă. Este adevărat și că transparența și răspunderea nu au s-au regăsit niciodată în scopurile poliției politice, pe care chiar și Partidul Comunist a avut ocazional dificultăți în a o controla deși a fost înființată ca un instrument de represiune al partidului.

Cititorii familiarizați cu serviciul din Germania de Est – Stasi – ar trebui să rețină că polițiile secrete din România și Germania de Est aveau metode similare de recrutare, supraveghere, culegere de informații dar arhivele rămase au avut destine diferite. În vreme ce arhiva Stasi a fost preluată de așa numita agenție Gauck (Agenția Comisarului Federal pentru arhivele Stasi – germ Bundesbeauftragter für die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen Deutschen Demokratischen Republik, cunoscută frecvent sub numele primului său conducător – pastorul est german Joachim Gauck) la puțin timp după căderea regimului comunist al lui Erich Honecker și a fost deschisă publicului aproape în întregime (multe din dosarele mărunțite fiind reconstituite), arhiva Securității a fost distribuită câtorva instituții ale statului, o mare parte a sa fiind indisponibilă publicului. Mulți români consideră că din 1989 arhiva a fost modificată de diverse persoane apropiate diverselor guverne care s-au succedat la conducere. În concluzie, multe aspecte care sunt certe în cazul Stasi, rămân estimări în cazul Securității.
 

Rețeaua de informatori a Securității

Securitatea a fost înființată în 1948 de regimul comunist ca poliție politică secretă de inspirație sovietică și i s-a dat sarcina de a elimina oponenții pentru consolidarea puterii asigurând astfel supunerea societății liderului și regimului, ajustarea sentimentului public și acceptarea politicilor. Structura avea două departamente principale unul destinat operațiunilor interne și al doilea celor externe. De-a lungul anilor, metodele Securității, scopurile, personalul s-au schimbat. Dacă între 1948 și 1964 ofițeri fără educație, cu comportament de brute, au fost implicați în execuții sumare, arestări ilegale, lipsire de libertate și deportări, după venirea la putere a lui Ceaușescu Securitatea a preferat un control mai subtil al populației, nu își mai propunea lichidarea fizică a dizidenților ci discreditarea lor și încurajarea lor să emigreze.

Poliția politică avea aproximativ 14000 de angajați și 400000-700000 de colaboratori selectați din toate mediile sociale. Cifre oficiale spun că în decembrie 1989 Securitatea a avut 13275 ofițeri și 984 de civili, dar nu se vorbește de angajații Securității aflați în afara țării.[3] Numărul a variat de-a lungul timpului, în funcție de nevoile poliției politice. Pe 11 februarie 1948 avea un efectiv de 3549 angajați, dintre care 64% erau muncitori, 4% țărani, 2% intelectuali și 28% funcționari. Opt ani mai târziu, Trupele de Securitate aveau un efectiv de 72697, incluzând 7865 ofițeri, 5306 sergenți (n.t. subofițeri?), 1565 civili și 57961 recruți absolvenți de liceu, care efectuau serviciul militar de 18 luni. În aprilie 1977 Securitatea avea un total de 20297 agenți cu rang de ofițer, din care 13397 erau în misiuni permanente și 6900 puteau participa la misiuni speciale ocazionale. Șase ani mai târziu includea 1389 ofițeri, 968 subofițeri, 574 civili și 20459 recruți absolvenți de liceu sau universitate, totalul general fiind de 23381 persoane.[4] Aproximativ 90% din agenții Securității erau membri ai partidului comunist.[5] Conform unor documente obținute de Constantin „Ticu” Dumitrescu în 1993, poliția politică a avut 507003 informatori dar arhivele confirmă doar un număr de 486000. Dintre aceștia, 29613 erau simpatizanți naziști, 10367 erau foști membri ai partidelor istorice în perioada interbelică iar 2753 erau foști deținuți politici. Din punct de vedere demografic, 241932 aveau peste 60 de ani, 145294 între 40 și 60 de ani, 81572 între 30 și 40 și 17995 sub 30 de ani. Numărul informatorilor activi a fluctuat în timp, în funcție de situația internă și internațională, dar a crescut constant de la 73000 în 1968 la 144289 în 1989. Conform unei analize nedatate a 3007 noi informatori, 39% erau absolvenți de universitate, 37% de liceu, 18% erau ingineri și cercetători, 17% de diverse alte profesii, 19% funcționari publici, 32% ofițeri ai fortelor armate, muncitori și țărani.[6]

Ofițerii – absolvenți ai Școlii de Ofiteri de Securitate din Băneasa – puteau avea unul din cele trei niveluri de acoperire. Unii ofițeri lucrau în contrainformații [sublinierea traducătorului], însă majoritatea ofițerilor erau implicați în activități de poliție politică – represiune și supraveghere. Agenții recrutau informatori și monitorizau activitatea lor, identificau țintele (victimele), obțineau informații și rapoarte de la informatori pe care le analizau, realizau strategii de colectare de informații suplimentare, intimidau victimele, supravegheau, preîntâmpinau scurgerea de informații, păstrau loialitatea informatorilor, raportau rezultatele investigațiilor superiorilor și reevaluau planurile de acțiune în urma feedback-ului primit. Fiind o instituție comunistă, Securitatea avea un plan primit de la conducerea partidului, scopuri pentru atingerea cărora nu precupețea nici un efort – oricât de nerealiste ar fi fost ele.[7] Deși ocazional a fost implicată în operațiuni antiteroriste, investigarea infracțiunilor economice și protecția securității statului, Securitatea a rămas o poliție politică al cărei rol a fost reprimarea oricărei împotriviri la ideologie, hotărâri și lideri.

Cel mai important criteriu de separare al rețelei de informatori era legat de apartenența la partid, membrii de partid care colaborau cu Securitatea fiind cunoscuți drept „colaboratori”, în timp ce ne-membrii de partid erau „informatori” – o diferențiere care nu reflecta neapărat o diferențiere în informațiile furnizate de fiecare grup în parte. Odată cu maturizarea comunismului, Partidul Comunist a fost tot mai interesat să ascundă identitatea și colaborarea membrilor de partid (deveniți informatori) cu Securitatea. La analiza activității Ministerului de Interne, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a decis în iunie 1967 și aprilie 1968 ca Securitatea să nu mai deschidă dosare de informator membrilor partidului care sprijineau Miliția și poliția politică și să nu mai colaboreze cu cei care aveau funcții de conducere. Ca urmare, Securității i s-a cerut să distrugă toate dosarele și fișele anterioare anului 1967 care priveau persoane care fuseseră primite în Partidul Comunist Român. După 1968 documentele care priveau informatori ai Securității deveniți membri de partid au fost distruse, o operațiune descrisă în rapoartele păstrate de poliția politică. În 1998, directorul adjunct al SRI Mircea Gheordunescu a declarat că până în 1974 aproximativ 270000 de dosare au fost distruse.[8] Aceste decizii nu se refereau însă și la documentele informatorilor care nu erau membri de partid, ale căror legături cu poliția politică nu erau protejate.

Un alt criteriu era reprezentat de serviciile oferite poliției politice și distincția care se făcea între informatori, persoane de sprijin, rezidenți și gazde ale caselor de întâlniri. Documentul din 1987 – Instrucțiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea și desfășurarea activității informativ-operative a organelor de Securitate – explică diferențele dintre aceste patru categorii.[9] Informatorii erau persoane care puteau oferi informații relevante și care – sub îndrumarea ofițerului de Securitate – supravegheau anumite persoane și culegeau informații despre ele, fapte și evenimente (Articolul 5). Persoanele de sprijin monitorizau, urmăreau, hărțuiau, investigau, spionau și ofereau informații despre cetățeni în conformitate cu instrucțiunile specifice primite de la agentul poliției politice (Articolul 6). Rezidenții erau persoane de încredere care, sub îndrumarea ofițerului de Securitate, păstrau contactul cu până la 30 de persoane de sprijin pentru a culege informații și a le transmite agenților (Articolul 44). În cazuri excepționale rezidentul facilita întâlniri între informatori și ofițeri. Rezidenții erau selectați din rândul ofițerilor în rezervă ai Securității, informatorilor și persoanelor de sprijin însă nu dintre persoanele recrutate prin șantaj, cu opinii anticomuniste cunoscute sau a căror loialitate nu putea fi demonstrată (Articolul 7). Gazdele erau persoane care acceptau ca o cameră a locuinței lor sau o parte a locului de muncă să fie folosită de Securitate pentru a organiza întâlniri secrete între agenți și informatori, persoane de sprijin sau rezidenți. Un loc de întâlnire putea fi folosit doar de un ofițer (Articolul 8). Pe baza informațiilor obținute până acum este imposibil de estimat procentajul pentru fiecare dintre aceste categorii în rețeaua Securității.

Instrucțiunile detaliau și etapele procesului de recrutare, care includeau: 1) verificarea și analiza potențialilor candidați, 2) selectarea candidaților, 3) întocmirea planului de recrutare, 4) recrutarea (Articolul 10). Selecția se realiza pe baza părerii despre regimul comunist (trebuia să fie bună, desigur), calității informațiilor pe care le puteau furniza, deschiderii la ideea de a colabora onest și secret, candidații fiind recrutați pentru diverse acțiuni din domeniul informativ (Articolele 11-12). Strategia de recrutare trebuia detaliată într-un raport întocmit de ofițer și aprobat de superiorii săi (Articolul 15). Instrucțiunile se referă la cazul în care colaborarea era acceptată, însă nu spun nimic despre cazul în care candidații refuzau colaborarea. Informatorii erau contactați de ofițer sau rezident cel puțin o dată pe lună și primeau și instrucțiuni despre modul de transmitere a informațiilor (urgente sau nu) către poliția politică prin folosirea adreselor conspirative, căsuțelor poștale, ascunzătorilor sau codurilor transmise în scris sau telefonic (Articolul 27). Ofițerii și rezidenții întâlneau informatorii în secret în locuri de întâlnire sigure, alese înainte (Articolele 28-29). Ofițerii Securității trebuiau să se întâlnească cel puțin de două ori pe an cu persoanele de sprijin, care transmiteau informații rezidenților (Articolul 30). După recrutare, membrii rețelei informative erau verificați continuu de ofițeri pentru a se determina și asigura loialitatea lor (Articolele 31-33).

Motivele pentru care cetățenii deveneau victime sau decideau să colaboreze cu poliția politică s-au schimbat de-a lungul timpului.

În anii ’50 regimul comunist și-a extins monopolul asupra puterii politice și a eliminat opoziția reprezentată de partidele interbelice și grupurile de rezistență anticomunistă identificate pe baza clasei sociale, statutului social, implicării politice și chair originii. Ținte erau demnitarii interbelici, familiile lor și oricine i-a sprijinit. În anii ’60 un mare număr de deținuți politici (zeci de mii) au fost eliberați și li s-a permis să revină acasă. Din 1971 Nicolae Ceaușescu a pornit revoluția culturală însoțită de cultul personalității, începând represiunea rezistenței individuale sau de grup. O simplă glumă având ca subiect pe Nicolae Ceaușescu sau pe Elena Ceaușescu putea fi un motiv suficient pentru Securitate să înceapă monitorizarea unei persoane. Ordinul Ministrului de Interne 001050 din 25 mai 1977 specifica următoarele categorii ca fiind de interes pentru poliția politică: persoane aflate în urmărire informativă, aflate în urmărire penală; persoane aflate în rețeaua informativă sau care au făcut parte din această categorie; cu antecedente politice reacționare; persoane asupra cărora au fost întreprinse acțiuni de prevenire (destrămare anturaje, avertizare, punere în dezbatere publică, întreruperea șederii în țară); care au călătorit în interes de serviciu sau personal în străinătate și au refuzat și au refuzat să se înapoieze în țară; care au trecut sau au încercat să treacă fraudulos frontiera; care au solicitat aprobarea de a pleca definitiv din țară; care au solicitat călătoria cu străini; străinii stabiliți în R.S. România; cetățeni români care au vizitat reprezentanțe străine în afara cadrului oficial și aceia care întrețin legături neoficiale cu străinii; alte persoane cunoscute cu probleme de interes operativ.[10]

Muzicianul Cezar Grigoriu a devenit o țintă a Securității în 1960 în urma legăturii cu Constantina (‘Tanți’) Gheorghiu, fiica cea mai tânără a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, care probabil nu îl considera pe muzician demn de familia sa. Grigoriu a descris experiența sa cu poliția politică:

În jurul miezului nopții, întorcându-mă acasă de la un concert, în fața restaurantului Izvorul Rece am fost ridicat de pe stradă de trei indivizi în haine civile care m-au forțat să port ochelari opaci, m-au împins pe bancheta unei mașini și m-au luat cu ei… I-am întrebat ce mi se va întâmpla și mi s-a răspuns cu înjurături și lovituri, spunându-mi-se că nu îmi este permis să vorbesc. Am fost dus într-o cameră, așezat pe scaun, mi-au fost luați ochelarii. Am văzut doi civili, un sublocotenent și o femeie comandant de pluton. Mi-au ordonat să mă dezbrac. Am fost dus apoi într-o celulă, eram singur acolo. La fiecare zece minute sublocotenentul deschidea ușa mă lovea și îmi ordona să stau cu fața la ușă. Dimineața mi-au fost puși din nou ochelarii și am fost dus într-o încăpere. Acolo, la un birou, era un civil de 40-50 de ani, cu păr închis la culoare, chelie proeminentă. Era colonelul Izidor Holingher [șeful de atunci al direcției contraspionaj]. M-a întrebat dacă lucrez cu americanii sau englezii, m-a lovit și m-a înjurat și a ordonat unui alt civil să mă ducă undeva unde să am timp să mă gândesc. Am fost dus înapoi în celulă. În acea noapte am fost suit într-o mașină și am ajuns pe strada Olari unde mi-au fost dați jos ochelarii. Ajunși acolo, cel care m-a întrebat pentru cine lucrez m-a lovit cu piciorul din nou, m-a înjurat și mi-a spus să nu spun nimănui ceea ce s-a întâmplat.[11]

Motivele pentru care indivizii acceptau colaborarea erau diferite. Pentru unii era vorba despre patriotism greșit înțeles sau dorința sinceră de a ajuta țara, ei crezând că România era amenințată de agenți care aveau ca scop distrugerea independenței și suveranității sale. Pentru alții era vorba despre recompense financiare, permisiunea de a călători în afara țării, admiterea la universitate a copiilor, promisiunea de mutare la oraș, dorința de a avansa în carieră și a obține poziții de conducere. Pentru alții era răzbunare, pentru a regla polițe cu vechi adversari prin raportarea de informații adevărate sau false. Înregistrările Securității susțin că 97% din numărul total de informatori au fost voluntari decizia având la bază sentimentele politice și patriotice, 1.5% au fost recrutați prin oferte de recompensă financiară și 1.5% prin șantaj. Frica însă motiva mulți cetățeni, care credeau că puternica Securitate nu accepta un refuz – o intuiție care nu era departe de realitate, de vreme ce poliția politică automat îi punea sub supraveghere pe cei care refuzau colaborarea. Refuzul nu era primit bine de agenții Securității, fiind considerată o înfrângere care trebuia pedepsită. În memoriile sale, veteranul celui de-al doilea război mondial George Marzanca a declarat că în martie 1952 ofițerul de Securitate Nicolae Popa a încercat să îl recruteze ca informator. Refuzul a făcut ca numele lui Marzanca să ajungă pe lista neagră, după o lună de la refuz ofițerul fiind arestat, interogat și condamnat la patru ani de închisoare pentru crime pe care nu le comisese. Când și-a dat seama de eroare, căpitanul de Securitate Sârbu i-a spus ai avut ghinionul sa fii inclus pe lista cu persoane periculoase de ofițerul nostru și chiar dacă a fost o greșeală nu mai putem face nimic in cazul tău.[12]

Un grup diferit este cel al persoanelor care au acceptat colaborarea în urma șantajului, în general foști deținuți politici care au dorit să își răscumpere vechile greșeli și să se apropie de noul regim comunist. Fostul deținut politic Cezar Zugravu a descris patru încercări consecutive de recrutare alături de promisiunile agenților care erau prea bune pentru a fi reale. În 1960, colonelul Alexoaie i-a spus lui Zugravu:

Această activitate [în calitate de informator] ar fi avantajoasă pentru tine și întreaga ta familie. Nu dorim nimic gratuit, vei fi recompensat. În primul rând, dosarul tu de deținut politic va dispărea. Vei fi promovat, chiar până la poziția de director general. Soția ta – șomer acum – va fi profesor. Copiii tăi vor fi admiși la Universitate. Veți putea călători peste hotare. Veți avea bani, încă un venit. Este ceva rău? Mai sunt și alte avantaje. În Securitate vei avea prieteni, nu dușmani. Iar dacă totul va merge bine și partidul [comunist] va fi satisfăcut, ai putea chiar să te înscrii.[13]

Natura colaborării era vastă, deși agenții poliției politice erau instruiți să recruteze doar persoane verificate, care acceptau colaborarea sincer, acceptau că este secretă și că aceasta se făcea într-un mod organizat.[14] Unii informatori ofereau doar rapoarte puține și foarte scurte, care includeau informații triviale care nu credeau că puteau fi dăunătoare victimelor. Nu le plăcea situația, înțelegeau natura lipsită de etică a colaborării și aveau întâlniri scurte cu rezidentul, fără a emite judecăți asupra activității victimei. Aceste cazuri au fost însă izolate, de vreme ce agenții de Securitate – aflați și ei sub presiunea colectării de informații relevante din cât mai multe surse – încheiau colaborarea sau încurajau informatorul să ofere informații de calitate mai bună. Alți informatori se desfătau cu poziția pe care o aveau, scriind rapoarte lungi, detaliate despre orice auziseră sau văzuseră atunci când fuseseră în compania victimei, oferind propria interpretare a evenimentelor și chiar plănuind strategii pentru a obține informații suplimentare. Informatorii din programul Atlas (profesioniști care participau la conferințe în străinătate, medici sau oameni de știință care studiau în străinătate, cetățeni care vizitau rudele care emigraseră) ofereau rapoarte la fiecare întoarcere în țară, aceasta fiind condiția de a li se permite și în viitor să călătorească. Aceste rapoarte conțineau informații despre persoanele cu care se întâlniseră, evenimentele la care participaseră, locurile vizitate și părerile altor persoane despre situația politică și economică din România, activitatea liderilor săi și politica intern și externă a sa. Aceste rapoarte erau foarte importante din punct de vedere al informațiilor despre grupurile care călătoreau în afara țării și despre părerile politice și activitatea diasporei.

Variate erau și motivele pentru care informatorii își încetaseră activitatea. Ofițerii Securității erau instruiți să încheie colaborarea cu persoanele condamnate, cu cele care nu colaborau din loialitate și cu cei care făcuseră publice legăturile lor cu poliția politică, însă momentul încheierii colaborării și modalitatea de încheiere depindeau de agent și mai puțin de informator. În unele cazuri colaborarea se încheia abrupt – la moartea sau emigrarea informatorului sau când acesta susținea încheierea activității; în ultimele două cazuri informatorul devenea rapid victimă, fiind trecut sub supraveghere. În alte cazuri colaborarea se desfășura ani, fără a avea substanță, când informatorul oferea rapoarte banale la intervale tot mai lungi. În aceste cazuri agentul încheia colaborarea, convins că informatorul nu mai putea oferi date relevante. Deși nu a fost studiată, legătura personală dintre agent și informator nu ar trebui trecută cu vederea ca factor major în continuarea sau încheierea acestor relații.

Activitatea pe diverse planuri a poliției politice se reflectă în documentele produse până în decembrie 1989, care împreună cosntituie arhiva Securității. Doar o parte a acestei arhive există și doar o parte a arhivei care există este disponibilă publicului prin intermediul CNSAS, custodele său.[15] Consiliul a fost înființat în 2000 ca agenție a statului care oferea românilor acces la propriul dosar de Securitate, stabilea implicarea individuală în acțiunile poliției politice și identifica politicienii post-comuniști cu trecut pătat. Aproximativ 60% din arhivă – aflată la sedii ale serviciilor de informații din România, în depozite aflate în unități militare din București și în teritoriu – se referă la represiune și nu este accesibilă public. Documentele care se referă la activitățile din afara țării sunt în arhiva Serviciului de Informații Externe și nu sunt disponibile public. Înființat în martie 1990 printr-un decret nepublicat al Președintelui României, serviciile de informații au moștenit arhiva Securității, clădirile, baza tehnică și un număr necunoscut de agenți și informatori. La începutul anilor ’90 a fost făcut public faptul că arhiva are un total de 35 de kilometri de documente, din care 25 erau cu dosare ale victimelor, 4 cu dosare ale informatorilor și 6 cu diverse dosare atașate. Istoricii și foștii prizonieri politici au contestat numărul, arătând că arhiva Stasi totaliza 188 de kilometri la o populație de 14.5 milioane de locuitori (comparată cu populația României de 23 de milioane de locuitori). Fiecare metru conține aproximativ 5000 de documente și fiecare dosar are în medie 200 de pagini.[16] În 2004 SRI a reafirmat dispoziția de a da Consiliului 12 kilometri de material de arhivă care nu avea legătură cu siguranța națională, odată ce Consiliul va amenaja spațiul de stocare pus la dispoziție în Popești-Leordeni, Argeș, la 80 de kilometri de București. Din 1989 un număr de dosare ale Securității și documente secrete au apărut pe piața neagră din București, putând fi cumpărate de politicieni și afaceriști dornici să distrugă carierele oponenților.
 

Arhiva Securității

Prin Hotărârea de Guvern nr 50 din 30 martie 1951 a fost înființat Serviciul de Evidență al Securității, cunoscut ca Direcția C în București și Serviciul C în teritoriu. Cei 267 angajați ai săi au înființat un sistem intuitiv de identificare a persoanelor urmărite de Securitate; în activitatea lor primind, înregistrând și clasificând dosarele deschise pentru aceste persoane. Pe 10 septembrie 1971 Direcția C a fost înlocuită de Centrul pentru Informații și Documentare, care a fost activ până în decembrie 1989 și a inclus, pe lângă arhivă și sistemul de fișare, Centrul pentru Analiza Computerizată a Datelor, Biroul de Informare și Documentare, Departamentul de Microfișare și Serviciul General de Analiză și Sinteză. Conform ghidului Securității, Centrul 1) studia, examina și sintetiza materialele prezentând formele, metodele și mijloacele pe care dușmanul le folosea împotriva siguranței naționale, 2) studia, examina și generaliza acțiunile și metodele utilizate de Securitate împotriva dușmanului, 3) organiza sistemul de indexare care permitea găsirea dosarelor pe baza numelor persoanelor, 4) primea și înregistra documente de arhivă, 5) oferea informații, copii și fotocopii ale documentelor originale Securității, Miliției, Procuraturii, tribunalelor și altor organe ale statului și 6) înregistra, organiza și conserva arhiva Securității.[17] După achiziționarea celui mai performant sistem IBM, a solicitat inginerilor Stasi să îl instaleze, Securitatea devenind prima instituție din România care a folosit sisteme computerizate de capacitate și performanță mare.[18]

Arhiva Securității conținea câteva tipuri de documente. Dosarele de urmărire informativă (DUI), purtând numele victimelor, includeau unul sau mai multe volume de 300-400 pagini fiecare, fiecare având un număr unic. Conținând note, rapoarte, sinteze, fotografii și adrese ale persoanelor urmărite de Securitate, aceste dosare erau deschise pentru cazuri speciale, care trebuiau rezolvate în decursul unui an. Dosarele rețelei informative conțineau numele și numele conspirativ al informatorilor și era alcătuit din unul sau mai multe volume însoțite de obicei de mape-anexă cu toate rapoartele scrise de informatori. Dosarele de anchetă penală erau deschise pentru acțiuni împotriva siguranței naționale, așa cum erau ele definite de legislația comunistă. Existau reguli stricte – care nu erau urmate întotdeauna – despre când, cine și cum se deschideau și se închideau aceste dosare, ce documente trebuiau atașate și în ce ordine.[19]

Dosarele de problemă conțineau informații despre grupuri (nu indivizi) pe care poliția politică le considera problematice sau importante din punct de vedere informativ. Puteau fi deschise doar cu aprobarea comandantului Securității și erau închise când situația nu mai prezenta interes sau poliția politică rezolvase problema. Persoanele urmărite ca urmare a deschiderii acestor dosare aveau mape de verificare informativă, care erau închise și arhivate când Securitatea considera că persoanele nu mai prezentau nici un risc pentru regimul comunist.[20] De exemplu, un jurnalist care călătorea în România era supravegheat pe perioada șederii, informațiile fiind colectate într-un dosar personal aflat în dosarul de problemă Jurnaliști străini. Dacă jurnalistul avea o atitudine ostilă față de regimul comunist, manifestată prin remarci critice sau rapoarte nefavorabile, atunci i se deschidea un dosar de urmărire informativă. Printre dosarele de problemă primite de CNSAS sunt cele din categoriile: Artă și cultură (cu activitățile și pozițiile politice ale scriitorilor și artiștilor, 78 de volume de 26972 pagini); Partide politice burgheze (partidele interbelice – Național Liberal și Țărănesc, 177 de volume); Mișcarea de rezistență anticomunistă (despre grupurile de rezistență din munți în prima decadă de comunism, 300 de volume); Eterul și Melița (nume de cod pentru Radio Europa Liberă, 55 de volume); Presa centrală (19 volume); Culte și secte religioase (despre religie în perioada comunismului, 56 de volume); Meditația transcedentală (mișcarea spirituală din anii ’80, 4 volume); Cooperativizarea agriculturii (transformarea agriculturii private pre-comuniste în cooperative, 31 de volume).[21]

Toate documentele incluse în dosarul victimei sau al informatorului erau legate împreună cu coperți standard de carton, prima copertă având numele victimei sau informatorului, acesta devenind și numele dosarului. Uneori prima pagină avea numele conspirativ al informatorului. În cazul în care un informator avea două dosare, cu două nume diferite din perioade diferite, acele dosare deveneau un singur dosar cu mai multe volume. Odată arhivat, fiecare dosar cu unul sau mai multe volume era păstrat în cutii de carton numerotate, numărul regăsindu-se în sistemul de indexare. O parte a arhivei s-a pierdut deoarece înainte de 1970 documentele erau depozitate în condiții precare – încăperi cu praf, umezeală, aglomerate, chiar și celule ale închisorilor. Depozitul din București pe care l-am vizitat avea aproximativ 800 de metri de arhivă folosită de Serviciul Român de Informații pentru pregătirea arhiviștilor și includea șase rânduri de cutii din carton așezate vertical și catalogate ca Arhiva Operativă. Acestea puteau fi accesate doar cu două chei, aflate la două persoane diferite. Depozitul se afla într-o unitate militară în care se putea intra doar cu permis special.

Securitatea a confiscat și arhivat un număr de manuscrise într-un efort de a opri publicarea și distribuirea lor. Până în 1989 aproximativ 110000 de pagini de manuscris au fost confiscate în razii efectuate la domiciliile filosofilor, scriitorilor, foștilor deținuți politici și cetățenilor care își încredințau gândurile referitoare la viața de zi cu zi jurnalelor personale. Printre cei cărora li s-au confiscat manuscrise au fost filosoful Lucian Blaga, poetul Ion Caraion, liderul politic Constantin Titel Petrescu. După 2000, SRI a publicat lista autorilor ale căror manuscrise se găseau în arhiva Securității pentru ca descendenții autorilor să le revendice. Până în martie 2004 doar 37 de persoane au solicitat manuscrisele, primind un total de 50000 de pagini. Restul de 60000 de pagini aparțin unui număr de 105 persoane (incluzând preotul ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa, călugărul Nicolae Steinhard, teologul Dumitru Stăniloae, poeții Virgil Carianopol și Vasile Voiculescu, criticii literari Ion Negoițescu și Ovidiu Papadima, folcloristul Ovid Densusianu, deținuții politici Paul Goma și Marcel Petrișor, scriitorul Petre Țuțea, politicianul Ion Puiu și inginerul Gheorghe Ursu) au fost transferate CNSAS și sunt disponibile pentru cercetători, la cerere.

Sistemul de indexare se afla în București și conținea fișe având lista alfabetică a tuturor numelor persoanelor care aveau dosare de Securitate. Sistemul conținea numele persoanelor monitorizate de Securitate, persoanelor condamnate pentru acțiuni împotriva statului, membrilor Gărzii de Fier, membrilor partidelor politice din perioada pre-comunistă, demnitarii din perioada pre-comunistă, membri ai Parlamentului și Guvernului, prefecți și subprefecți, liderii și agenții serviciilor de informații pre-comuniste, ofițeri ai armatei din perioada pre-comunistă cu activitate anticomunistă, persoane care au părăsit România legal sau ilegal, persoane cunoscute pentru poziția lor împotriva familiei Ceaușescu, partidului, ideologiei și situației din România, turiști în România urmăriți de Securitate. Dosarele de problemă și cele deschise pentru grupuri nu erau incluse în acest sistem de organizare, care era strict nominal. Fiecare fișă de informator conținea numele, numele părinților, data și locul nașterii, naționalitatea, cetățenia, apartenența politică, educația, ocupația, limbi străine cunoscute, poziția și locul de muncă, data recrutării și numele ofițerului care a efectuat recrutarea, ofițerul de contact, numele conspirativ și categoria.[22] Majoritatea acestor informații se găseau și pe fișele victimelor. Sistemul era utilizat manual de agenți ai Securității special antrenați, fiecare responsabil pentru două-trei litere ale alfabetului, cărora le era interzis să caute în restul arhivei. Acest sistem a devenit prea stufos când s-a decis să se adauge și fișe cu posibile variante ale numelui pentru un dosar – de exemplu, dacă se primea fișa pentru Stan, personalul adăuga fișe suplimentare pentru Stana, Stancu și Stanca.

Arhiva era grupată pe fonduri (colecții). Fondul operativ sau informativ conținea dosarele de urmărire informativă și arhivele serviciului sercret din perioada ante-comunistă. Cele mai vechi documente erau din 1917, aparținând Siguranței. Fondul neoperativ conținea dosarele de personal ale ofițerilor cu orice grad din armată, Miliție și Securitate aflați în rezervă, state de plată, documente administrative și alte materiale fără valoare operativă. Fondul de anchetă penală conținea dosarele de investigații și dosarele de închisoare ale persoanelor condamnate sau investigate pentru fapte împotriva siguranței naționale. Fondul de rețea conținea dosarele informatorilor Securității și ale persoanelor care refuzau colaborarea cu Securitatea. Fondul documentar includea rapoarte, analize, note informative, planuri de lucru care detaliau activitatea Securității, a partidelor politice din perioada interbelică, alături de alte materiale de interes pentru poliția politică. Fondul corespondență conținea corespondența dintre diferite departamente ale Securității și Ministerul de Interne, și între ele și alte instituții ale statului și structuri ale partidului.[23]

Conform informațiilor obținute de senatorul Constantin (‘Ticu’) Dumitrescu, a existat un total de 1901530 dosare, dintre care 1162418 se refereau la victime (indivizi sau grupuri), 507003 erau dosare ale informatorilor, 154911 erau mape anexe cu note informative și rapoarte, 29281 reprezentau documentare, 47917 erau dosare de corespondență și 317258 erau dosare deschise, la care se lucra în decembrie 1989.[24] Este dificil de estimat câte din aceste dosare existau atât electronic cât și pe hârtie, dar știm că după 1971 Securitatea a început să treacă unele din documente în format electronic. După 1989 câteva instituții au devenit custodele arhivei securității. 60% din arhivă continuă să fie păstrată în unități militare care din 1990 au trecut la SRI, arhivele Trupelor de Securitate, ale Școlii de Ofițeri Băneasa și ale Centrului de Informații Externe au fost preluate de alte instituții. În ultimii 15 ani SRI a dat ‘câteva zeci de mii’ de dosare ale Securității fără valoare operativă Ministerului Justiției, Ministerului de Interne, MApN, arhivei CC al PCR și Arhivelor Naționale. De asemenea, a reafirmat dorința de a oferi CNSAS 12 din cei 20 de km ai arhivei Securității pe care o deține.
 

Dosare dispărute

Există câteva goluri importante în arhiva Securității, despre care știm din discuțiile care au precedat adoptarea Legii Accesului la Dosarele Securității (Legea 187/decembrie 1999) și din articolele apărute în presa locală.

În primul rând, diferite persoane au contestat faptul că poliția politică ar fi distrus dosarele membrilor de partid deveniți informatori la ordinul conducerii comuniste. Așa cum s-a menționat anterior, în 1968 CC al PCR a interzis recrutarea membrilor partidului și ai conducerii ca informatori. Informatorii activi la momentul adoptării hotărârii nu mai puteau avea dosar la Securitate. Ca urmare, Securitatea a distrus dosarele și fișele întocmite înainte de 1967 pentru persoanele care între timp deveniseră membri de partid. Apoi, imediat ce un informator devenea membru de partid, dosarul său, mapele anexe și denunțurile, microfilmele și fișa sa erau distruse.[25] Conform lui Gheordunescu, până în 1974 dosarele aparținând unui numar de aproximativ 230000 de membri de partid au fost distruse.[26] Istoricul Marius Oprea crede că informațiile din aceste dosare și identitatea informatorilor aleși din rândul membrilor de partid pot fi reconstituite cu ajutorul sistemului computerizat al Centrului pentru Informare și Documentare și listele realizate de liderii Partidului Comunist. Într-adevăr, pentru a recruta un membru de partid ca informator, Securitatea trebuia să obțină în primul rând aprobarea conducerii de partid care păstra evidența acestor aprobări ținând o listă a numelor și informațiilor personale ale candidaților într-un registru bine păzit. Secția Cadre a PCR ținea și ea informații despre fiecare membru de partid și în multe situații funcționa ca o structură a poliției politice.[27]

A doua categorie de documente pierdute conține dosarele, mapele, microfilmele și fișele de evidență ale informatorilor și colaboratorilor decedați, alături de documentele mai vechi de arhivă – toate distruse pe baza hotărârii Ministerului de Interne nr 01051 din 25 mai 1977. Este aproape sigur că această hotărâre nu a fost urmată în întregime și unii ofițeri au păstrat anumite dosare pentru acțiuni viitoare. O parte din informațiile din aceste dosare poate fi recuperată prin reconstituirea unui puzzle care conține note informative, rapoarte și analize realizate de cei decedați și adăugate de Securitate dosarelor victimelor. Mapele anexe, care se pare că nu mai erau microfilmate, urmau să fie distruse la cinci ani de la arhivarea dosarului informatorului. Copii ale notelor informative erau incluse în dosarele victimelor la care se refereau, astfel încât o bună parte a dosarelor distruse poate fi reconstituită. Custodele SRI pentru arhivele Securității, Florian Pintilie, a declarat că un alt ordin intern prevedea distrugerea periodică a documentelor vechi din fondurile neoperativ și de corespondență, însă nu a oferit detalii despre documentele care intrau n această categorie și care era înțelesul termenului vechi.[28] În această categorie intră 1700-1800 dosare care nu au putut fi găsite în arhiva Securității imediat după decembrie 1989 și identificate ca dosare dispărute într-o listă separată.

Al treilea grup de dosare dispărute ale Securității le conține pe cele pierdute în decembrie 1989 în circumstanțe care nu au fost pe deplin lămurite și include aproximativ 40000 de dosare aflate la sediul Securității Sibiu, distruse integral în urma în urma luptelor dintre militarii Trupelor de Securitate și ai MApN și 100000 de dosare aflate în lucru la ofițerii Securității din București și din teritoriu, acestea fiind ulterior distruse sau furate de indivizi neidentificați. Aproximativ în aceeași perioadă șeful Securității Argeș, colonelul Gheorghe Diță (n.tr. unul dintre cei care i-a prins pe frații Arnăuțoiu), a încercat distrugerea unor camioane cu informații sensibile, o operațiune care a avut însă succes parțial. Cei ce locuiau în zona sediului Securității Argeș au declarat că zile întregi au putut vedea flăcări de la focurile care ardeau în aer liber și au simțit mirosul de hârtie arsă. Este imposibil de estimat câte din aceste dosare au fost recuperate, reconstituite sau pierdute, dar cu siguranță un mare număr au fost folosite pentru șantaj politic și manipulare în ultimii 15 ani. În 1998 scriitorul Romulus Rusan a citat declarația lui Pintilie care spunea în fața Camerei Deputaților că numărul estimat al dosarelor pierdute între decembrie 1989 – martie 1990 este de 130000, din care doar o mică parte au fost recuperate de la cei care le dețineau ilegal.[29]

Există dovezi că la începutul anilor ’90, foști ofițeri de Securitate care lucrau pentru SRI au încercat să distrugă mii de dosare ale poliției politice și formulare standardizate într-o operațiune care a ajuns în presă. Probabil aflând de încercarea nereușită a lui Diță de a arde în întregime dosarele, fostul ofițer de securitate Bordeianu a crezut că aruncarea documentelor într-o râpă din pădurea Berevoiești și acoperirea lor cu pământ era o metodă mai bună de distrugere a lor. După o serie de greșeli ale ofițerilor care însoțeau camionul, locuitorii unui sat din apropiere au descoperit locul și recuperarea documentelor Securității a devenit modul preferat de petrecere a timpului, înainte ca informația să ajungă la presă. Deși de-a lungul anilor o serie de documente recuperate din râpă au fost publicate în ziare, numărul de dosare pierdute la Berevoești este necunoscut.[30]  

Supravegherea informativă și victimele securității

Dosarele victimelor (care puteau avea de la unul la nouăsprezece volume) încep de obicei cu un raport în care ofițerul explică superiorilor de ce acea persoană este pusă sub supraveghere (‘o lucrare de efectuat’) și nu – așa cum ne-am putea aștepta – cu denunțul care a început procesul de supraveghere. Dacă propunerea era aprobată, raportul era semnat de doi ofițeri superiori și conținea observațiile lor, scrise de mână. Raportul era urmat de un număr de documente care detaliau activitatea victimei, notele informative ale informatorilor, vecinilor, colegilor de muncă, solicitările ofițerului de Securitate de a obține informații de la alte structuri, analize periodice în care ofițerul și superiorii săi evaluau mersul investigației (inclusiv strategii de rezolvare a cazului, termene și responsabilitățile fiecărui ofițer), raportul de încheiere a supravegherii, decizia de arhivare a dosarului și eventuale ștampile care atestau că dosarul fusese microfilmat. Dacă victima era arestată, dosarul conținea și documentele rezultate în urma interogărilor. Deși documentele din dosare trebuiau plasate cronologic, majoritatea dosarelor sunt organizate altfel. Uneori documentele sunt în ordinea în care agentul le-a obținut sau produs. Alteori, documentele sunt organizate după tip. De exemplu, toate rapoartele de interceptare a corespondenței erau păstrate împreună pentru a ajuta ofițerii să găsească anumite informații fără a căuta în întreg dosarul. Dosarele care nu sunt organizate cronologic sunt mai greu de citit și înțeles.

În vara anului 2001 Colegiul a permis scriitorului Stelian Tănase să citească o copie a dosarului să, în două volume, având numele terților șterse, așa cum cerea legislația. Tănase a fost pus sub supraveghere la scurt timp după publicarea primului său roman – Luxul melancoliei. Supravegherea s-a intensificat după ce a refuzat să rescrie alte două romane pentru a fi acceptate de cenzură, decizându-se să le trimită în vest pentru a fi publicate, în ciuda opoziției autorităților comuniste. După citirea materialului, Tănase a ajuns să creadă că din dosarul Ștefan (care conținea 500 de pagini și descria viața sa în perioada 1983-1989) lipseau elemente importante, dar cu toate acestea avea valoare deoarece – conform lui – era ca atunci când cineva putea să arunce o privire într-o casă printr-o ușă deschisă.[31] Marcat de faptul că a aflat că cel mai bun prieten al său a fost un informator zelos al Securității până în ultimele ore ale regimului comunist, Tănase a decis să pună față în față dosarul său de la Securitate cu jurnalul său, rezultând volumul Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii tîrzii ai dictaturii. Acesta a devenit în România un bestseller, în paginile lui identificând în persoana lui Dan Oprescu – un cunoscut și respectat intelectual apropiat al taberei pro-democratice – un informator plin de zel al Securității. Ca urmare, Oprescu a pierdut prieteni și a fost ținta ironiilor pentru scuzele sale târzii și nu foarte sincere. Cu toate că Tănase a primit doar o parte a dosarului său de la Securitate, care era doar o parte a dosarului original, volumul este important pentru prezentarea diverselor documente produse de poliția politică.

O mare parte a documentelor se referă la interceptările telefonice, o operațiune efectuată de unitatea T. Pe 22 august 1984, ofițerul de securitate care lucra cazul a solicitat ca telefonul lui Tănase să fie ascultat pentru a afla orice gen de comentarii politice, informații despre proiectele literare, natura relațiilor cu alți scriitori, planurile sale de a contacta cetățeni străini pentru a publica manuscrisele peste hotare.[32] Raportul conținea aprobarea, ștampila și semnătura șefului unității T și era urmat de transcrieri ale conversațiilor telefonice pe care Tănase le-a avut de-a lungul câtorva ani. Ultima transcriere era datată 19 decembrie 1989, cu trei zile înainte de plecarea lui Ceaușescu din București. Echipamentul utilizat de Securitate permitea determinarea numerelor de telefon pe care Tănase le apelase, dar nu și cele care îl apelaseră. Uneori transcrierile (totdeauna redactate ca exemplar unic, scris de mână, secret) prezentau în întregime conversațiile și identificau partenerii de convorbire; alteori prezentau un sumar cu cele mai importante aspecte și subliniau materialul important. Astfel, aflăm că pe 26 august 1989 la 02:05 PM Ștefan a primit un apel de la un alt scriitor care își dorea un alt loc de muncă deoarece cel actul nu îi oferea suficient timp pentru a scrie, nu își putea atinge planul și nu primea salariul întreg. Ștefan îi recomanda să nu se gândească la scris ci la supraviețuire și adăuga că și el avea cărți scrise, care așteptau aprobarea cenzurii pentru a fi publicate. Astăzi scrisul este dăunător, aceste timpuri nu sunt propice scrisului și intelectualilor. Scrisul i-a adus lui doar suferință. Ea nu ar trebui să spună nimănui că scrie deoarece ar putea suferi. El a spus și că îi va fi greu să găsească un alt loc de muncă deoarece oamenii sunt dați afară de peste tot.[33]

Alte rapoarte detaliau activitățile victimei și drumurile zilnice, locurile vizitate, traseul urmat până la birou și înapoi acasă, persoanele întâlnite cu care victima a discutat. Al doilea volum al Cărții Albe a Securității publică documente ale poliției politice care se refereau la scriitori și artiști și conținea un asemenea raport. Pe 9 noiembrie 1971, lt-col Dumitru Istrate a trimis o notă despre supravegherea obiectivului Lulu (scriitorul Gabriel Andreescu, astăzi președintele biroului din România al Comitetului Helsinki) care a avut loc în ziua anterioară.[34] Nota poate fi sumarizată într-un singur paragraf: în acea după-amiază, Lulu a efectuat două apeluri de la un telefon public și a vizitat trei adrese într-o încercare de a arăta sau oferi documente aflate într-o servietă pe care a avut-o la el tot timpul. După fiecare vizită a fost însoțit afară de o altă persoană cu care a mers la altă adresă și cu care a vorbit. Două dintre persoane sunt cunoscute poliției politice, a treia fiind Liviu, de 60-65 de ani, constituție medie, grizonat. Cu servieta în mână, Lulu s-a întors acasă la 11:20 PM. Raportul se întinde pe șase paragrafe, oferind adrese exacte, ore, nume, descriind exact traseul urmat de Lulu de acasă la muncă, de la muncă în vizite și înapoi acasă, inclusiv numerele autobuzelor, numele străzilor și intersecțiilor, menționând chiar și câtă cafea a cumpărat de la magazin în drum spre casă.

În plus, dosarul lui Tănase includea o notă informativă care prezenta în întregime conversația avută pe 5 noiembrie 1987 cu un fost deținut politic și lider al unui partid interbelic – Nicolae Carandino – la Capșa. Dialogul a fost înregistrat cu ajutorul unei scrumiere cu microfon plasată pe masă de un chelner extrem de serviabil a cărui identitate rămâne necunoscută. Copii ale notelor informative erau atașate la dosare, așa cum este și dosarul lui Tănase, de multe ori având pe margini comentariile scrise de mână de ofițer sau superiorii săi. Importante sunt și informările periodice realizate de ofițerul de Securitate către superiorii săi care ofereau un sumar al cazului, explicau progresul realizat și dacă era satisfăcător, identificau probleme care trebuiau rezolvate în viitor și aveau întrebări care cereau răspuns. În mod previzibil, aceste rapoarte erau auto-apreciative, din moment ce orice supraveghere serioasă a strategiei alese ar fi reprezentat o pată neagră în dosarul ofițerului.
 

Dosarele rețelei de informații și informatorii Securității

Instrucțiunile din 1987 confirmă că poliția politică deschidea dosare pentru membrii rețelei – informatori, rezidenți, persoane de sprijin sau gazde ale caselor de întâlniri. Elevii și recruții care erau persoane de sprijin nu aveau dosare, dar existau formulare standard pentru ei, atașate dosarelor de problemă alături de angajamentul de colaborare și rapoartele lor (Articolul 37). Dosarul unui informator includea raportul de recrutare (detalia motivele pentru care candidatul este de ajutor în rezolvarea cazurilor, numele conspirativ, garanțiile de loialitate, metoda de recrutare (colaborare voluntară, recompensă financiară sau șantaj), modalitate de contact (parole, metode de identificare) dacă nu putea avea loc întâlnirea la data și ora stabilite, angajamentul de colaborare, informații rezultate în urma supravegherii, verificarea și analiza materialelor în care ofițerul aprecia loialitatea și productivitatea informatorului, raportul de abandonare (detalia motivele și metoda de renunțare la informator). Exista, de asemenea, o lista a documentelor din dosar, o listă a personalului Securității care știa că persoana aparținea unei rețele, o a treia listă cu persoanele din anturajul informatorului de interes pentru Securitate, o notă care detalia metoda de contact a informatorului și locurile de întâlnire despre care informatorul știa (Articolul 38).

Dosarul rezidentului conținea încă o listă cu numele persoanelor de sprijin pentru care el era responsabil și locurile unde se întâlniseră. Dosarul gazdei prezenta o schiță a casei de întâlniri și a amplasării sale, lista plăților efectuate de Securitate pentru serviciile gazdei, legendele utilizate pentru acoperire, o listă a ofițerilor de Securitate și membrii rețelei care au intrat în acea casă, rezultatele verificării periodice a gazdei. Aceste dosare erau însoțite de mape anexă, cu notele informative în original, rapoartele întocmite pe baza notelor, informațiile obținute în timpul întâlnirilor cu informatorul și modul de utilizare a lor (articolul 39). Conform Instrucțiunilor, dosarele erau transferate dacă informatorul își schimba adresa (articolul 40) și doar în cazuri excepționale ofițerii Securității puteau consulta dosare ale informatorilor altor ofițeri (articolul 41). Poliția politică păstra statistici ale ețelei de informatori, dar indicatorii erau secreți (articolul 43). Arhivele județene erau organizate alfabetic și aveau documente care se refereau la persoane și evenimente de pe teritoriul acelui județ.

Angajamentul de colaborare din anii ’50 la care a avut acces autorul conținea un scurt text dactilografiat și semnăturile informatorului și ofițerului. Numele erau complete, însă notele informative erau semnate cu numele utilizat de informator. Informatorul a încetat colaborarea în 1958 și a fost reactivat în anii ’70 cu un alt nume. Angajamentul menționa că informatorul promite să ofere informații relevante dar nu specifica numele persoanele spionate, metoda de recrutare sau durata colaborării. Trebuie accentuat că informatorul putea primi a pedeapsă cu închisoarea între unul și cinci ani pentru divulgarea colaborării cu poliția politică. Instrucțiunile din 1987 conțin un angajament standard de colaborare cu Securitatea, care urma să fie folosit de ofițeri pentru recrutările viitoare. Angajamentul era mai lung decât cel anterior și conținea și justificarea pentru spionarea concetățenilor, în termeni patriotici și limbaj de lemn:

Cunoscând că apărarea patriei, a securităţii statului constituie o obligaţie patriotică a întregului popor, o datorie de onoare a fiecărui cetăţean, înscrisă în Constituţie;
Conştient de importanţa contribuţiei pe care sunt chemat să o aduc, ca cetăţean al Republicii Socialiste România, la apărarea ţării;
Subsemnatul [numele şi prenumele], născut la [anul, luna, ziua], în [localitatea, judeţul], domiciliat în [adresa] mă angajez să sprijin în mod secret, organizat şi activ organele de securitate în activitatea ce o desfăşoară pentru prevenirea, descoperirea şi lichidarea infracţiunilor îndreptate împotriva securităţii statului, pentru combaterea oricăror manifestări care afectează interesele orânduirii noastre socialiste.
În colaborarea cu organele de securitate, mă angajez: să depun eforturi susţinute pentru căutarea informaţiilor ce interesează securitatea statului şi furnizarea lor la timp prin sistemele de legătură ce îmi vor fi stabilite; să lupt cu consecvenţă pentru aflarea adevărului, respectarea cu stricteţe a legii; să manifest combativitate şi fermitate pentru prevenirea comiterii oricăror infracţiuni; să acţionez nemijlocit şi cu promptitudine în vederea împiedicării săvârşirii faptelor ce prezintă pericol iminent pentru securitatea statului; să manifest vigilenţă faţă de duşmanii patriei; să dovedesc sinceritate şi obiectivitate în furnizarea informaţiilor, corectitudine în raporturile cu organele de securitate; să nu abuzez în nici un fel de această colaborare; să nu divulg nimic în legătură cu activitatea de colaborare secretă, indiferent de persoană, funcţie şi grad de rudenie. Animat de dorinţa de a-mi aduce întreaga contribuţie la apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, voi face tot ceea ce este necesar pentru traducerea în viaţă a prezentului angajament, înţelegând pe deplin consecinţele dăunătoare pentru activitatea de asigurare a securităţii statului ce decurg din nerespectarea angajamentului dat.[35]

Conform Instrucțiunilor, informatorii semnau angajamentul cu numele de informator, dacă era ales unul, angajamentul putând fi modificat pentru fiecare recrut. Persoanele care nu puteau semna angajamente din motive obiective semnau un document prin care promiteau că urmau să păstreze secretul colaborării.

Alte documente importante din aceste dosare erau notele prin care informatorii furnizau informații despre alte persoane, copii ale acestora fiind în dosarele victimelor. Notele erau păstrate separat de dosarul de informator, în mapa anexă, acestea fiind diferite din punct de vedere al mărimii, detaliilor, semnării notelor informative sub pseudonim sau cu numele real. De exemplu, pe 17 octombrie 1988, directorul economic adjunct al Teatrului Constantin Tănase din București, Corneliu Popa, a furnizat o nota informativă conținând o descriere a recepției organizată de atașatul cultural al Ambasadei Franței la București cu ocazia vizitei unei trupe franceze de jazz. După enumerarea numelor artiștilor români și străini, muzicieni și diplomați care au participat la eveniment, descriind programul și prezentând mâncarea și băutura oferite, Popa menționează că și Tănase a fost prezent. Nota mai conținea și o scurtă evaluare a succesului petrecerii, comportamentului civilizat al oaspeților și menționa exact momentul plecării românilor. În această notă, Popa a folosit numele real.[36] Cum doar un rând se referea la Tănase, cel mai probabil i s-a solicitat să descrie petrecerea, cu cât mai multe detalii, nu să îl denunțe pe Tănase. Descrierea detaliată a mâncărurilor și băuturilor l-a făcut probabil pe Popa să se simtă mulțumit de îndeplinirea sarcinilor încredințate de poliția politică, în același timp limitând orice efecte negative nota sa ar fi avut asupra altor persoane. Nu știa însă că nota sa va fi folosită ca dovadă împotriva lui Tănase, acesta fiind urmărit pentru eforturile pe care le făcea de a contacta cetățeni străini care îl puteau ajuta să transporte manuscrisul într-o țară străină.

Însă nu toți informatorii aveau curajul de a folosi numele real. Oprescu a ales numele conspirativ Valeriu Cristescu pentru informațiile pe care le oferea Securității.[37] În nota din 13 aprilie 1989 Cristescu a alertat agenții de faptul că Tănase considera că este urmărit și că telefonul său era ascultat, descriind în detaliu tehnicile utilizate de prietenul său pentru a înșela Securitatea. Scriitorul cumpărase un robot telefonic pentru a înregistra apelurile primite când nu era acasă, instalase un sistem de alarmă care să facă zgomot când cineva intra în casa sa și plasase hârtiuțe în apartament pentru a vedea dacă nu cumva a trecut cineva. După prezentarea acestor măsuri, Cristescu a prezentat planurile lui Tănase de a participa la funeraliile călugărului Nicolae Steinhardt, proiectele sale literare care includeau traducerea în limba engleză a unui manuscris pentru a fi publicat în vest. Informator de încredere al Securității, Cristescu a recunoscut și că a acceptat cererea lui Tănase de a îi pune casa la dispoziție pentru a se întâlni cu un traducător și detalierea sistemului pe care cei trei îl vor folosi pentru a păstra întâlnirile secrete. O săptămână mai târziu, Cristescu a divulgat planul lui Tănase de a ascunde singurele trei copii ale traducerii în limba engleză, menționând că o copie va rămâne la el, una la contactul de la ambasadă care a promis că îl va scoate din România și a treia va fi într-un loc necunoscut.[38]

Pe 14 august Cristescu a oferit informații despre întâlnirea dintre Tănase și un tânăr jurnalist englez – John – care dorea să se aibă întâlniri cu scriitori dizidenți români. Cei trei s-au întâlnit în apartamentul lui Tănase, au vorbit în limba engleză, au ascultat muzică clasică la volum mare, au mâncat dulciuri și au băut limonadă. Cristescu i-a convins pe John și pe Tănase să îl lase să aranjeze un transfer de bani printr-un emigrant român – C.S. – în Germania de Vest, dar a spus Securității că a făcut această propunere pentru ca relația dintre John (și cine se ascundea în spatele lui) și Stelian Tănase să poată fi controlată. Desigur, când C.S. va reveni în România, susa [Cristescu] îi va solicita informații [despre transfer]; este recomandat ca nici o altă persoană să nu îl întrebe pe C.S. despre acest aspect deoarece este suspicios și astfel s-ar putea pierde o sursă de informații. Deși îngrijorat că Securitatea i-ar putea divulga identitatea, Cristescu a adăugat denunțului păreri și evaluări personale. A menționat că în ciuda tinereții, John nu era naiv. Când sursa [Cristescu] a încercat să înceapă o discuție despre filosofi romantici germani (Fichte, Schelling, etc), un subiect care ar fi trebuit să fie de interes și cunoscut pentru John din moment ce era subiectul doctoratului său, englezul a evitat subiectul pe motiv că începuse munca recent și nu avea încă toate informațiile. Acest fapt, coroborat cu altele (de exemplu că venise în România cu o listă de persoane pe care să le contacteze, că el și prietenii săi doreau să finanțeze intelectuali români cu vederi liberale, etc) mă face să mă gândesc că John a fost trimis în România într-o misiune de explorare sub un pretext cultural sau umanitar.[39]

Apoi Cristescu a oferit alte detalii despre John și Tănase și s-a arătat îngrijorat că munca sa pentru Securitate ar putea fi descoperită. Cu câteva zile înainte unui vecin al lui Tănase i se solicitase să confirme informații aflate de Securitate prin microfoanele instalate în apartamentul scriitorului. Dându-și seama că apartamentul său are microfoane, Tănase a luat și alte măsuri pentru a se proteja de poliția politică. Cristescu a încercat să îl convingă pe Tănase că toate conversațiile din apartamentul său erau sigure și a accentuat că dată fiind importanța eforturilor mele de a îl monitoriza pe Stelian Tănase, îndrăznesc să cred că [incidentul] a fost o imprudență care putea duce la deconspirare.[40]

În august Cristescu oferit poliției politice o listă de persoane și adresele lor, menționând că Tănase îi ceruse să le contacteze în cazul în care va fi arestat. În septembrie a descris întâlnirea lui Tănase cu atașatul cultural al US – A[lice] Kuperman, planurile sale de a traduce o declarație împotriva guvernului în engleză și a o disemina în afara țării, speranța sa de a se întâlni cu un cetățean britanic necunoscut. În octombrie nota că Tănase primise o scrisoare de la o englezoaică și plănuia să realizeze o colecție de eseuri politice semnate de scriitori dizidenți cunoscuți. Cu o săptămână înainte de sfârșitul regimului comunist, Cristescu era ocupat cu scrierea unor rapoarte amănunțite pentru poliția politică, părând a nu vedea schimbările prin care trecea țara. În raportul din 14 decembrie informatorul comenta scrisoarea a 18 tineri scriitori și intelectuali care protestau împotriva cenzurii comuniste, pe care Radio Europa Liberă o transmisese cu câteva zile mai devreme; două zile mai târziu anunța poliția politică de faptul că alți doi cercetători și cinci scriitori au decis să se alăture protestului. Ultimul său raport este din 20 decembrie, cu două zile înainte ca Ceaușescu să plece din București, divulgând în detaliu planurile lui Tănase de a se ascunde împreună cu prietenii săi timp de câteva zile pentru ca poliția politică să nu îi aresteze.[41]

Nu toate denunțurile erau scrise de mână și semnate de informator, acesta putând refuza sau circumstanțele întâlnirii agent-informator nepermițând informatorului să scrie nota informativă. În aceste situații sau atunci când întâlnirea trebuia să fie de scurtă durată, ofițerul scria informațiile care îl interesau și apoi pregătea un sumar al informațiilor aflate oral, selectându-le și comentându-le conform pregătirii sale, intereselor și poziției ideologice. Și aceste documente erau adăugate la dosarul informatorului.
 

Concluzie

La momentul semnării certificatului de deces al Securității, în 1989, în urma sa a rămas o cantitate mare de materiale care pot fi considerate o mărturie a vieții în comunism. Unii români sunt convinși că arhiva găsită în decembrie 1989 în depozitul Securității este doar o mică parte a arhivei pe care poliția politică a produs-o de-a lungul existenței sale. În 1999 Parlamentul decidea că doar o mică parte a arhivei poate fi deschisă publicului, cu condiția să nu existe aspecte legate de siguranța națională, un termen care nu a fost definit clar de legiuitori. De atunci, doar o mică parte din cei 12 kilometri ai arhivei au îndeplinit condițiile pentru transferul la CNSAS. Cu toate acestea, arhiva Securității rămâne o sursă de informații prețioase care sperăm să fie pusă la dispoziția istoricilor, politologilor, sociologilor și altor cercetători interesați de relațiile dintre stat și societate, dizidență, teroare, represiune sau viața pe vremea regimului comunist din România. Valoarea sa crește dacă este completată su informații din alte surse, inclusiv Arhivele Naționale și Arhivele Partidului Comunist Român, din moment ce știm că unele materiale nu au fost arhivate sau au fost distruse de Securitate. Documentele, dosarele, colecțiile prezentate aici, chiar dacă incomplete, spun o poveste tristă despre oameni – spioni, informatori și victime – prinși într-o pânză de păianjen de minciuni, înșelătorie, și intimidare. Este o poveste care merită spusă.

Cercetarea efectuată pentru acest articol a fost sprijinită de Social Science and Humanities Research Council din Canada. Îi mulțumesc lui Florin Abraham pentru sprijinul oferit în accesul la materiale publicate în Arhivele totalitarismului, Mircea Stănescu și Gabriel Catalan pentru ajutorul dat în înțelegerea muncii complicate de investigare a arhivelor, lui Paul Goma pentru ospitalitate, generalului-maior Marius-Sorin Brăteanu și arhivistului Nevian Tunăreanu pentru accesul oferit la arhiva Securității și la documentele sale. Mulțumesc, de asemenea, lui Radu Timofte și lui Larry Watts pentru sprijinul lor. Toate erorile de interpretare și de prezentare ale faptelor îmi aparțin.
 

Despre autor

Lavinia Stan are un doctorat de la University of Toronto si este profesoară de științe politice la St. Francis Xavier University în Canada și directoare a Centrului de Studii Postcomuniste de la aceeași universitate. Majoritatea publicațiilor sale tratează problemele democrației și democratizării, în special raportul dintre religie și politică și procesul asumării trecutului recent. Stan a emigrat din România în Canada la scurt timp după revoluția din 1989. Din 2009, ea este membră a Clubului de la Roma. Locuiește la Montreal, împreună cu soțul său, Prof. Dr. Lucian Turcescu, și fiul lor.
 

Note:
1] While English-language analyses are few, there is a growing Romanian-language literature on the Securitate. It includes collections of primary documents like Marius Oprea, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente 1949-1989 (Bucharest: Polirom, 2002), Marius Oprea, ed., Securistii partidului. Serviciul de Cadre al PCR ca politie politica. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid Brasov (Bucharest: Polirom, 2002), Serviciul Roman de Informatii, Cartea Alba a Securitatii, 2 volumes (Bucharest: Editura Presa Romaneasca, 1996 and 1997), and Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, Trupele de Securitate (1949-1989) (Bucharest: Nemira, 2004) si Arhivele Securitatii (Bucharest: Nemira, 2004). There are books written by Securitate victims (Ion Diaconescu, Ion Ioanid, Iosif Colpas, Florin Constantin Pavlovici and Paul Goma), its agents (Mihai Pelin and Nicolae Plesita) or writers (Virgil Ierunca and Stelian Tanase). Among the most important are Ion Diaconescu, Temnita. Destinul generatiei noastre (Bucharest: Nemira, 2003), Dupa Temnita (Bucharest: Nemira, 2003) and Dupa revolutie (Bucharest: Nemira: 2003), Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, 3 volumes (Bucharest: Humanitas, 1999), Iosif Colpas, Secvente din inchisorile comuniste (Bucharest: Humanitas, 2003), Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor (Chisinau: Cartier, 2001), Paul Goma, Soldatul cainelui (Chisinau: Editura Flux, 2003), Culoarea curcubeului ’77 (Chisinau: Editura Flux, 2003), Patimile dupa Pitesti (Bucharest: Cartea Romaneasca, 1990), Gherla (Bucharest: Humanitas, 1990), Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti (Bucharest: Humanitas, 1990) and Stelian Tanase, Anatomia mistificarii (Bucharest: Humanitas, 2003).

2] Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989 (Armonk: M. E. Sharpe, 1995), and Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965 (London: Palgrave MacMillan, 2000), Marius Oprea and Stejarel Olaru, The Day We Won’t Forget. 15 November 1987, Brasov (Bucharest: Polirom, 2003), Lavinia Stan, “Access to Securitate Files: The Trials and Tribulations of a Romanian Law,” East European Politics and Society vol. 16, no. 1 (2000), pp. 145-181, “Moral Cleansing Romanian Style,” Problems of Post-Communism vol. 49, no. 4 (July-August 2002), pp. 52-62, and “Spies, Files and Lies: Explaining the Failure of Access to Securitate Files,” Communist and Post-Communist Studies vol. 37, no. 3 (2004), pp. 341-359, Kieran Williams and Dennis Deletant, Security Intelligence Services in New Democracies (London: Palgrave, 2001), Larry L. Watts, “Intelligence Reform in Europe’s Emerging Democracies,” Studies in Intelligence vol. 48, no. 1 (2004), pp. 11-25, and Lavinia Stan, “Our Spies’ Keeper: The Romanian Information Service,” paper presented at the annual meeting of the Canadian Association of Slavists, Winnipeg, 1 June 2004. Add Mihai Sturdza, “How Dead Is Ceausescu’s Secret police Force?,” Report on Eastern Europe (13 April 1990), pp. 28-36, Michael Shafir, “Best-Selling Spy Novels Seek to Rehabilitate Romanian Securitate,” RFE/RL Research Report (12 November 1993), pp. 14-18, and Dan Ionescu, “Personnel Changes in the Romanian Intelligence Service,” RFE/RL Research Report (8 July 1994), pp. 22-25, and “Big Brother Is Still Watching,” Transition (26 May 1995), pp. 20-28.

3] Monitorul Oficial, partea a II-a (22 November 1990). On 10 April 2004, the Ziua daily cited different numbers: a total of 15,312 employees, including 10,114 officers, 791 maistri militari, 3,179 sub-officers, and 1,228 civilians. Of the total, 6,602 worked in Bucharest, 6,059 in local branches, 225 in training schools, and 2,426 in special units. Deletant cited Virgil Magureanu, the first director of the Romanian Information Service, who claimed that on 22 December 1989, the Securitate totaled 14,259 military cadres, including 8,159 officers, 5,105 warrant and non-commissioned officers and 984 civilian personnel. See Deletant, Ceausescu and the Securitate, p. 392.

4] Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duica, Silviu B. Moldovan and Liviu Taranu, Trupele de Securitate (1949-1989) (Bucharest: Nemira, 2004).

5] Cristian Troncota, “’Noua politica’ in domeniul institutiei securitatii regimului communist din Romania, 1965-1989,” Arhivele totalitarismului vols. 32-33, nos. 3-4 (2001), p. 122.

6] Stan, “Moral Cleansing,” p. 55.The results of the undated analysis were first made public by Dumitrescu.

7] Sometimes the Securitate officers manufactured informer files for people who never agreed to spy and never submitted delations. Officers invented informers when under pressure to maintain a wide information network.

8] “Recursul la discurs,” 22 no. 45 (1998).

9] Oprea, Banalitatea raului, pp. 478-492.

10] Romania Libera (10 December 2001).

11] Cristian Troncota, “Din istoria aparatului de Securitate in Romania, 1948-1965,” Arhivele totalitarismului (Bucharest), vols. 26-27, nos. 1-2 (2000), p. 16.

12] G. Marzanca, Patru ani am fost … “bandit.” Confesiuni (Bucharest: Editura Vasile Carlova, 1997), p. 10 and 18.

13] C. Zugravu, “Securitatea m-a programat ‘turnator’,” Memoria vol. 10, no. 2 (1995), p. 60.

14] Oprea, Banalitatea raului, pp. 478-492.

15] The Council’s address is 12-14 Dragoslavele Street, Bucharest, not far from Victoria Square. To access files and obtain photocopies of documents, researchers must obtain accreditation by petitioning the Council and the Ombudsman. Accreditation is granted for individual projects, not individual researchers, and as a result it needs to be secured for each new project.

16] Stan, “Spies, Files and Lies,” p. 422.

17] Florin Pintilie, “Constituirea arhivei Securitatii,” Profil vol. 2, no. 4 (March 2004), pp. 6-8.

18] The Securitate first installed the computers and then told Ceausescu of the purchase. Its leader, Ion Stanescu, was not removed because the purchase was a barter against Romanian products. See Neagu Cosma and Ion Stanescu, De la iscoada la agentul modern in spionajul si contraspionajul romanesc (Bucharest: Paco, 2001), p. 202.

19] Pintilie, “Constituirea arhivei Securitatii,” pp. 6-8, C. Troncota, Istoria Securitatii regimului communist din Romania, 1948-1964 (Bucharest: Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, 2003), pp. 125-134.

20] Such folders were also opened for former political prisoners after their release, and were archived when the person died or was believed that he “gave up all hostile activity.”

21] Ziua (12 November 2003) and Curentul (15 December 2003).

22] “Evidenta retelei informative a aparatului de securitate,” Sfera politicii no. 52 (1997), p. 39.

23] Florin Pintilie, “Pastrare si acces la documentele Securitatii aflate in arhivele SRI,” 22 (17 November 1998).

24] Stan, “Moral Cleansing,” p. 56.

25] Pintilie, “Constituirea arhivei Securitatii,” pp. 6-8.

26] Pintilie reported a total of 270,000 destroyed files.

27] Marius Oprea, ed., Securistii partidului. The need for party leadership approval was confirmed by communist leader Alexandru Draghici on 22 January 1955. Alina Tudor, “1955: Batuti la Securitate, doi ceferisti se pling lui Gheorghiu-Dej,” Cotidianul (27 May 1998), p. 12.

28] Pintilie, “Constituirea arhivei Securitatii,” pp. 6-8.

29] “Recursul la discurs,” 22 no. 45 (1998).

30] For details, see Kieran Williams and Dennis Deletant, Security Intelligence Services in New Democracies. The Czech Republic, Slovakia and Romania (Basingstoke: Palgrave, 2001), and Lavinia Stan, “Our Spies’ Keeper: The Romanian Information Service,” paper presented at the Canadian Assoiciation of Slavists annual meeting, June 2004, Winnipeg.

31] Stelian Tanase, Acasa se vorbeste in soapta (Bucharest: Compania, 2002), p. 10.

32] ibid, p. 16.

33] ibid, p. 120.

34] Serviciul Roman de Informatii, Cartea Alba a Securitatii. Istorii literare si artistice, 1969-1989 (Bucharest: Editura Presa Romaneasca, 1996), p. 30.

35] Oprea, Banalitatea raului, pp. 478-492.

36] Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, p. 71.

37] Various Romanian journals identified Dan Oprescu as the Securitate “source” (informer) “V. Cristescu.” See Traian Ungureanu, “Secu – Cornu – Corfu (istoria Romaniei trece in soapta),” 22 (23-29 April 2002), and Emil Berdeli, “Scurta cronica a unui scandal aflat abia la inceput,” Cotidianul (4-10 March 2002).

38] Tanase, Acasa se vorbeste in soapta, pp. 85-88 and 90-92.

39] ibid, pp. 106-107.

40] ibid, pp. 115-116.

41] ibid, pp. 118-166, 207-209 and 228-232.