După ce am aruncat într-un articol anterior o privire la Venus, călătoria prin Sistemul Solar continuă astăzi cu Mercur.
Locul în Sistemul Solar; mișcarea planetei
Mercur este prima planetă din sistemul nostru solar, adică cea mai apropiată față de Soare, la doar 0.4 UA (1 Unitate Astronomica este distanța Terra-Soare). Această apropiere înseamnă că este și cea mai rapidă planetă, Mercur călătorind prin spațiu cu o viteză orbitală medie de 170 000 km/h, adică de 2 ori mai repede ca Marte. Orbita este o elipsă cu excentricitate mare și asta face ca viteza să varieze mult, planeta accelerând când se apropie de Soare și decelerând când se îndepărtează de acesta. Viteza maximă, atinsă la periheliu, este de 208 000 km/h. Perioada orbitală (timpul în care înconjoară Soarele și prin urmare durata unui an mercurian) este de 88 zile terrane.
Mercur – orbită (Wikipedia)
O particularitate a sa este rezonanța gravitațională (sau rotația sincronă încă imperfectă), cu un raport 2/3 rotație/perioadă orbitală, fapt normal pentru corpurile care orbitează aproape în jurul altora (cum este spre exemplu Luna față de Pământ, cu sincronizare perfectă – deci raport 1/1 – motiv pentru care vedem mereu aceeași față). Perioada unei rotații complete în jurul propriei axe este de 58 zile terestre dar durată unui ciclu zi-noapte este 176 zile. Așadar între două dimineți trece mai mult de un an. Ca o curiozitate și mai mare, datorită particularităților traiectoriei, dacă am sta pe Mercur am avea mai multe răsărituri și apusuri de soare într-o singură zi.
Mercur – rezonanța orbitală (Wikipedia)
Înclinația axială este infimă (sub un grad), deci Soarele scaldă suprafața sub același unghi mereu. Asta înseamnă că nu avem anotimpuri, sau cel puțin nu în sensul obișnuit (deși apropierea și depărtarea față de soare pe parcursul anului pot simula într-o oarecare măsură efectele anotimpurilor).
Să ne apropiem!
Mercur este cea mai mică dintre planetele sistemului solar, cu dimensiuni asemănătoare Lunii, adică o treime din Pământ. La rândul său, Mercur nu are sateliți proprii. De pe suprafața sa Soarele se vede de 3 ori mai mare decât îl vedem noi zilnic, dar este și de 7 ori mai luminos. Această apropiere de Soare ne dă șansa de a-l vedea în timpul trecerii sale prin fața astrului, dar apropierea și mărimea ne fac să nu vorbim despre o eclipsă. 🙂 În schimb, această tranziție ne arată cât de mare este cu adevărat Soarele nostru față de Mercur.
Tranzit Mercur, animație (NASA)
Tranzit Mercur (NASA)
Cum arată de fapt Mercur? Păi este una din cele 4 planete telurice, deci avem o structură solidă asemănătoare planetei noastre (si totodată a doua ca densitate după Pământ), cu nucleu metalic, manta și scoarță. Sub scoarță avem o structură parțial lichidă, în curs de solidificare. Rotația lentă face ca Mercur să fie puțin turtit la poli, deci avem o sferă aproape perfectă.
Este greu de spus (a se citi ‘imposibil’) cum l-am vedea și descrie fiecare dintre noi pe Mercur. Practic pe RomaniaMilitary ar ieși o mare dispută cu privire la ce culoare are aceasta planetă. Culorile foarte subtile și lipsa reperelor ar face ca felul în care este perceput să depindă de sensibilitatea retinei fiecăruia dintre noi. Cert este că îl vom vedea în una din cele 4 variante posibile… în funcție de noi înșine. The look of Mercury is in the eye of the beholder.
Mercur – culori (NASA)
Apropierea de soare l-a lipsit pe Mercur de atmosferă (deși există o exosferă cu elemente dislocate de pe suprafață de vânturile solare și meteoriți). Asta înseamnă că planeta este neprotejată în fața impactului cu meteoriții și cometele și avem o suprafață asemănătoare cu cea a Lunii, brăzdată de nenumărate cratere, cel mai mare având 1550 km în diametru (Caloris). În afara acestor cratere, avem și suprafețe line dar și lanțuri stâncoase și aflorimente răsărite în urma răcirii și contracției planetei, pe parcursul celor 4.5 miliarde de ani de la formare. Ca fapt divers, Mercur este la jumătatea vieții, al cărei sfârșit îl știm pentru că… e scris în stele (va fi înghițit de Soarele muribund, aflat în expansiune).
Mercur – suprafața (NASA)
Lipsa atmosferei înseamnă, de asemenea, că de pe suprafața sa am vedea un cer negru în timpul zilei in locul scumpului azur terestru. Și mai înseamnă că nu avem curenți de gaze – mai neaoș vânturi – și nici eroziunea aferentă. Deci peisajul nu prea se schimbă, ceea ce-l face valoros dacă vrem sa cercetăm evenimente de demult, apropiate de nașterea sistemului nostru solar. Dar lipsa atmosferei înseamnă și variații foarte mari de temperatură: avem 430 °C ziua și –180 °C noaptea, deși să nu uităm că ne aflăm pe planeta cea mai apropiată de Soare! Dar spre deosebire de Venus, unde ne amintim că atmosfera densă făcea să nu prea conteze dacă e zi sau noapte, aici nu există nimic care să capteze căldura acumulată ziua sau să o transmită de pe partea scăldată de soare spre partea întunecată.
Avem câmp magnetic, slab (1% din cel terestru) dar suficient pentru a devia vânturile solare și a crea o magnetosferă. Gravitația este 40% din cea a Pământului (g = 3.7 m/s^2), deci am putea să țopăim în voie iar pentru slam dunk am sări până la un coș aflat la 8 metri înălțime. Nimic mai ușor. 😉
Apa se regăsește doar la poli, în cratere, unde umbra eternă o ferește de pârjolul razelor solare.
Cum ne-am cunoscut?
Mercur este vizibil cu ochiul liber, dar numai pentru perioade scurte de timp, imediat înainte de răsărit sau imediat după apus. Drept urmare planeta ne este cunoscută de mult timp (1000 î.Hr.), sub diverse nume dar mereu reprezentând mesagerul zeilor, indiferent de civilizație: Nabu la babilonieni, Hermes la greci, Mercurius la romani. Pentru moment omenirea a rămas la varianta latina. Simbolul planetei este un zeu Mercur stilizat, purtând coiful înaripat și bagheta magică (lat caduceus).
Același zeu a dat si numele zilei de miercuri (lat Mercurii dies).
Simbol Mercur
În ceea ce privește vizitarea și explorarea, Mercur este o destinație tare dificilă. În primul rând avem temperaturile cu variații uriașe. Inginerii se descurcă cu frigul sau căldura, dar ceva mai greu cu amândouă in același timp. Apoi apropierea de soare cere o cantitate uriașă de energie pentru frânarea navelor spațiale. Mai exact e nevoie de un delta V de 18.5 km/s, ceea ce înseamnă că putem ajunge mai ușor pe Pluto, cea mai îndepărtată (fostă) planetă din sistemul nostru solar (17 km/s). Este nevoie de 7-8 ani pentru ca o navă să-și sincronizeze viteza și direcția (orbita mai corect) cu Mercur pentru a intra pe orbita sa. Așadar e greu.
La început, în decadele ’60-’70 ale secolului XX, am avut uriașa serie (10 nave) de misiuni de explorare NASA – Mariner – care au explorat Venus (Mariner 1, 2, 5, 10), Marte (Mariner 3, 4, 6, 7, 8, 9) și abia la sfârșit Mercur (Mariner 10). Mariner 10 nu a fost doar prima navă spațială umană care a vizitat Mercur ci și prima care a reușit o manevră cu asistare gravitațională (engl gravity assist) oferită de o planetă cu metoda propusă de omul de știință italian Bepi Colombo, pasionat cercetător al lui Mercur (tot el a explicat și rezonanța gravitațională a planetei). Mariner 10 și-a modificat traiectoria și viteza cu ajutorul Luceafărului, iar asta i-a permis să survoleze Mercur de 3 ori față de o singură dată dacă ar fi ales o traiectorie directă. Dar cu Bepi ne vom reîntâlni mai târziu. Până atunci să precizăm că manevra folosind gravitația a fost explicată pentru prima oară de Yuri Kondratyuk (savant rus și oaspete de seamă al Gulagului in buna tradiție a recompensei rusești) și aplicată în premieră tot de ruși cu Luna 3.
Mariner 10 – traiectorie (NASA)
Mariner ne-a dat primele poze ale suprafeței lui Mercur, a cartografiat 45% din suprafața acestuia, a detectat câmpul magnetic (a fost o surpriză – până atunci se credea că mărimea planetei a făcut ca interiorul să se solidifice complet, anulând efectul de dinam), și a adunat date despre atmosferă și exosferă înainte de a termina combustibilul și de a înceta pentru totdeauna comunicarea cu Pământul. În acest moment probabil că orbitează tăcut în jurul Soarelui. Vor mai trece 30 de ani până când o altă navă umană va vizita Mercur!
Mercur văzut de Mariner 10 (NASA)
Scurt intermezzo pentru Nicolae: numele Mariner a fost dat misiunilor de explorare tocmai datorită asemănării cu lungile călătorii navale spre destinații îndepărtate. Din Mariner a fost dezvoltat Viking. Vremuri demult trecute, în care abrevierile nu erau invitate la botezuri. Așadar, zburătoarele tot un soi de bărci sunt.
Sonda Mariner 10 (NASA)
A urmat Messenger (engl Mercury Surface, Space Environment, Geochemistry, and Ranging). Suntem deja în 2004 și numele navei ne spune povestea sa.
Sonda Messenger (NASA)
Messenger a dus manevrele folosind gravitația la un alt nivel, folosindu-se de Terra, Venus, Soare și chiar Mercur, de 3 ori, înainte de a intra definitiv pe orbita acestuia (fiind și prima navă care a reușit asta). A avut parte de 2 extinderi ale misiunii, înainte de a-și termina combustibilul și a se prăbuși împrăștiindu-se pe suprafața planetei acum 4 ani.
Messenger – traiectoria până la Mercur
Messenger a cartografiat întreaga planetă, a văzut în detaliu suprafața (inclusiv găurile lăsate de sublimare – transformarea solidelor prin încălzire direct în gaze), a studiat compoziția scoarței (unde a găsit puțin fier dar multe elemente volatile: sulf, sodiu, clor), a identificat prezența gheții în cratere, a măsurat grosimea crustei și intensitatea câmpului magnetic, a descoperit sezonalitatea exosferei și contracția continuă a planetei. Misiunea a durat 19 ani, a implicat un număr de oameni suficient pentru a popula un sat, și a adus pe scenă vârfuri tehnologice: precizia asigurării unei mase reduse – toleranța totală a navei a fost de 28 g, utilizarea gazelor secundare – heliul pentru presurizarea rezervoarelor pentru propulsie, protecția termică complexă care asigură 20 °C în zona instrumentelor în timp ce în mediul exterior aveam peste 300 °C – prin orientarea navei pentru a distribui expunerea termică pe suprafața sa, cu ajutorul rețelei de radiatoare și conducte și nu în ultimul rând cu scutul termic ceramic, antene orientabile electronic.
BepiColombo (ESA)
În acest moment avem o misiune in curs: BepiColombo (numita așa în onoarea omului de știință italian menționat mai devreme). Este o colaborare europeano-nipona (ESA-JAXA), care-și propune să exploreze Mercur pentru a afla mai multe despre structura sa, exosferă, originea magnetosferei și depunerile din zonele polare. Pregătirea misiunii a durat 10 ani.
BepiColombo (ESA)
Misiunea este bazata nava spațială MCS (Mercury Composite Spacecraft) care este de fapt un ansamblu de 4 elemente care vor călători împreuna:
- MPO (engl Mercury Planetary Orbiter) este nava creată de ESA care va orbita aproape de Mercur (480-1500 km) la fiecare 2.3 ore. MPO are 1150 kg și va avea o orientare nadir (opus zenitului, adică ‘sub picioarele’ unui observator virtual). MPO este dotat cu o varietate uriașă de instrumente (camere, spectrometre, radiometre, altimetre, magnetometre, analizoare de particule, transponder, accelerometru), având originea în centre de cercetare de vârf:
- BELA: BepiColombo Laser Altimeter – Univ. Berna & Institutul DLR Berlin;
- ISA: Italian Spring Accelerometer – Institutul INAF Roma;
- MPO-MAG: Magnetic Field Investigation – Univ. Tehnica Braunschweig, Institutul GeP Braunschweig si Imperial College Londra;
- MERTIS: Mercury Radiometer and Thermal Imaging Spectrometer – Univ. Munster si Institutul DLR Berlin
- MGNS: Mercury Gamma-ray and Neutron Spectrometer – Academia IKI Moscova si Institutul VLBI Dwingeloo;
- MIXS: Mercury Imaging X-ray Spectrometer – Universitatea Leicester si Universitatea Helsinki;
- MORE: Mercury Orbiter Radio science Experiment- Universitatea Roma si JPL/NASA;
- PHEBUS: Probing of Hermean Exosphere by Ultraviolet Spectroscopy – Laboratorul LATMOS Guyancourt , Univ. Tokio si IKI Moscova;
- SERENA: Search for Exosphere Refilling and Emitted Neutral Abundances – INAF Roma, Institutul SRI San Antonio, Academia din Graz si Institutul IRF Kiruna;
- SIMBIO-SYS: Spectrometers and Imagers for MPO BepiColombo Integrated Observatory – Observatorul din Padova, Observatorul din Roma, INAF Roma, Institutul IAS Orsay, Observatorul din Paris;
- SIXS: Solar Intensity X-ray and particle Spectrometer – Univ. Helsinki și Univ. Aberystwyth.
În afara de aceste instrumente MPO mai are și un panou solar, un sistem de comunicații cu 4 antene (2 fixe și 2 orientabile) și un sistem de control al altitudinii și orbitei (care conține și 4 motoare chimice de 10-20 N).
- MMO (engl Mercury Magnetospheric Orbiter) este nava construită de JAXA (care excelează în studiile câmpurilor magnetice) și va fi plasată tot pe o orbita polară, dar mai excentrica și îndepărtată (590 – 11640 km). Este mai mică decât MPO având 275 kg și are forma unei prisme octogonale (fetele laterale fiind panouri solare / oglinzi) care se rotește de 15 ori pe minut in jurul unei axe perpendiculare pe planul orbital al planetei (și astfel bazele nu sunt expuse niciodată direct luminii solare). Și MMO are propria pleiadă de instrumente:
- MGF: Magnetometru – Austrian Space Science, Graz si Institutul ISAS Kanagawa;
- MPPE: Plasma Particle Experiment – ISAS Kanagawa, Univ. Nagoya, Univ. Orleans, Centrul CNES Paris si Institutul IRF Kiruna;
- PWI: Plasma Wave Instrument – Univ. Sendai, Univ. Kyoto, Observatorul din Paris, Univ. Kanazawa, Institutul INF Uppsala;
- MSASI: Mercury Sodium Atmospheric Spectral Imager – Univ. Tokio si IKI Moscova;
- MDM: Mercury Dust Monitor – Institutul Chiba.
- MTM (engl Mercury Transfer Module) – este de fapt baza care susține cele 2 nave (MPO si MMO) și le transportă la destinație. Conține de asemenea sistemul de propulsie, adică cele mai puternice motoare ionice de până acum (T6 ale englezilor de la Qinetiq – forța de propulsie fiind de 2 x 125-145 mN) și totodată foarte eficiente (impuls specific 4000 sec). Le putem compara cu motoarele NSTAR (engl NASA Solar Technology Application Readiness) care oferă maxim 92 mN si 3000 sec. Pe lângă aceste motoare avem și uriașele panouri solare (2 x 14 metri).
- MOSIF (engl MMO Sunshield and Interface Structure) – adică scutul care protejează MMO de razele solare pe perioada drumului.
BepiColombo MPO și MMO (ESA)
BepiColombo – orbite (ESA)
BepiColombo – componente (ESA)
Misiunea a fost lansată în 2018 cu Ariane 5 (deși inițial era planificata cu Soyuz) și va ajunge pe orbita lui Mercur după 7 ani, timp în care va fi asistată gravitațional de Terra (1x), Venus (x2) si chiar Mercur (x6). In 2025, odată ajunsa in preajma planetei, nava spațială compozită se va dezintegra prin largarea modulului de transfer. Apoi MPO (având atașate MOSIF si MMO) va intra pe orbită cu ajutorul unei perechi de motoare chimice de 20 N (MON-3 – oxizi de azot), unde va elibera MMO (JAXA preluând controlul acestuia) și apoi va intra pe orbita proprie (2026).
BepiColombo – traiectoria până la Mercur (ESA)
Odată plasate pe orbite, cele două nave vor studia planeta Mercur timp de un an (până în 2027), cu posibilitatea extinderii misiunii până în 2028.
BepiColombo, Mercur (ESA)
Ca de obicei, sarcina de a ne ține la curent cu desfășurarea misiunii și alte noutăți despre Mercur va reveni Satelitului.
Oare Mercur poate fi colonizată?
Marius B
(medie: 5,00 din 5)
Încarc...
Surse:
1. BepiColombo – What We Know ( http://sci.esa.int/bepicolombo/59927-what-we-know/ , accesată la 2019-06-12 )
2. Mariner program ( https://space.jpl.nasa.gov/msl/Programs/mariner.html , accesată la 2019-06-12 )
3. Mercury Fact Sheet ( https://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/mercuryfact.html , accesată la 2019-06-12 )
4. BepiColombo – Meet Mercury ( https://www.esa.int/Our_Activities/Space_Science/BepiColombo/Meet_Mercury , accesată la 2019-06-12 )
5. MESSENGER – Unlocking the Mysteries of Planet Mercury ( http://messenger.jhuapl.edu/index.html# , accesată la 2019-06-12 )
6. QinetiQ – Electric Propulsion ( https://www.qinetiq.com/What-we-do/Space/Electric-Propulsion , accesată la 2019-06-12 )
7. About Mercury Exploration Mission „BepiColombo” ( https://global.jaxa.jp/projects/sas/bepi/ , accesată la 2019-06-12 )
Sursele imaginilor: NASA, ESA, JAXA, Wikipedia
5/5. imi plac mult articolele despre spatiu
Toleranta de 28 de grame pentru Messenger mi se pare din alta lume…
Multumesc de articol bine pus la punct
Multmumim Marius, un articol foarte bun!
Referitor la culoarea lui lui Mercur: cui ii pasa, este o planeta urata si mumificata, Terra este magnifica 🙂 ….
Vis-a-vis de colonizare, eu nu cred ca va fi nici macar pe Marte daraminte pe Mercur.
Reformulez: care dintre cele 4 variante ti se pare cea mai respingatoare? 🙂
Colonizarea Marte este foarte probabila in opinia mea. Daca vrei facem pariu pe o sticla de vin moldovenesc 🙂
Hmm, la astfel de pariuri ma bag si eu… 🙂
Eu as paria pe Luna. Dupa, Marte. Dar in ceea ce priveste Marte m-as bucura sa prind macar zboruri cu echipaj uman la bord. In timpul vietii mele. 🙂
It’s on! Doar ca nu stiu de care parte te situezi: crezi ca vom coloniza Marte ori ba?
Varianta cu Luna este chiar probabila, daca ar fi sa ne luam dupa cei de la NASA. Programul „sora lui Apollo” e deja lansat, va costa 20-30 miliarde la o prima strigare , primele elemente sunt deja in lucru, inclusiv un modul al Gateway, ba chiar se aloca bani pentru variante paralele de dezvoltare si implicare mai mare a privatilor. Ramane sa vedem ce fac privatii in paralel, mai ales S-X pe partea cu Marte, dar pana acum dragonul rosu pare sa eclozeze normal. Si Blue blue da ba dee da ba daa pare sa lucreze intens si testeaza deja motoarele pentru landerul selenar.
Sa vedem, sa vedem, sa vedem, ce-o sa iaaasaa 🙂 (suna periculos?)
Lasa fusta mai jos, dupa cum zicea cantecul. 🙂
Da, cred ca Marte va fi colonizata, dar nu cred ca vom prinde si noi acest moment.
SpaceX se duc si ei dupa cum bate vantul, asa mi se pare. Inca lipseste o racheta de anvergura lui Saturn. Vom vedea, cred ca cine va avea primul o racheta puternica va face bani frumosi.
Astept explorarile Lunii, tre’ sa fie si rentabila economic si sa si ajute la lansarea misiunilor de lunga durata.
Referitor la colonizare, a nu se confunda cu exploatarea resurselor de acolo (c-o fi Luna, c-o fi Marte), sunt prea multe probleme. Incepand cu gravitatia redusa si pana la radiatiile solare.
Gravitatia redusa naste mostrii, probabil ca nu vrem sa aflam cum ar arata un copil conceput si nascut pe Luna sau Marte, sau cum ar arata un copil crescut si dezvoltat pe cele doua corpuri ceresti. Daca mergem pe modificari genetice discutam despre o alta specie, chiar cu o moficare „modica” de doar 1-2 % (probabil ca necesarul ar fi mult mai mare), daca tinem cont ca diferenta de genom intre noi si cimpanezi este cam tot pe acolo si suntem destul de diferiti…
Asadar si prin urmare, nu vad despre ce colonizare am putea discuta. Exploatarea reurselor, oameni care sa munceasca acolo prin rotatie, da, in rest viata dintr-o biosfera greu de adaptat intr-o alta, nemaivorbind ca Marte n-are biosfera, sau daca are, nu se pune, microbii si virusii, poate niscai bacterii nu cred sa conteze.
Culoarea…Mercur, ca si Marte sau Venus, este moarta, cadavru cosmic dpdv al vietii, nici o alta planeta nu-i mai frumoasa decat Terra. Daca Mercur sau Marte sunt frumoase, Pamantul cum e? Fundamentalist?! Intotdeauna! 🙂
app. de The look of Maercury is in the eye of the beholder…chestia asta mi-a amintit de faptul ca ochii nostri percep doar cele trei culori. respectiv rosu, verde si albastru…restul de ”culori” sunt doar semnale amestecate realizate de fotoreceptorii din ochisori….in esenta o iluzie:)
foarte misto articolul. ms
Rosu, galben si albastru. Verde este combinatia galben albastru.
Am si eu o intrebare, e off topic, dar e cu astronomie…
E vorba de coincidenta de 4,5/4,6 miliarde de ani.
Mi-a atras atentia din nou, datorita acestui clip (care contine si o aducere aminte de „La Steaua” de Mihai Eminescu…cel putin pentru mine):
Deci Universul are varsta de 13,8 miliarde de ani de la Big Bang si pana azi.
In primele 9 miliarde de ani expansiunea universului s-a produs cu o viteza ce a scazut mereu. E ca si cum Big Bangul a fost explozia unei bombe, iar expansiunea fiind unda de soc.
Insa in urma cu 4.5/4,6 miliarde ani…adica exact – asta e COINCIDENTA – cand s-a format Soarele (si deci Sistemul Solar)… „apare” de nicaieri un „fenomen”, o dracovenie numita de oamenii de stiinta…Dark Energy (Energie Intunecata)…care incepe sa creasca viteza de expansiune a Universului!..desi pana atunci…scazuse!
Adica e ca si cum o a doua unda de soc – aparuta de nicaieri – o impinge pe prima, aia obosita, accelerand-o!
Expasiunea continua sa accelereze atat de ametitor, incat, desi universul are varsta de 13,8 miliarde ani…putem „sa-l masuram” pana la 92 miliarde ani lumina!
Literalmente „pierdem din vedere” in jur de 20 000 de stele pe secunda! Desi lumina lor se indreapta spre noi, acceleratia expansiunii face ca de fapt lumina lor…sa se departeze de noi!
_____________________
Problema: oare exista cu adevarat Dark Energy (68,3% din Univers)? Reprezinta oare Dark Matter 26,8% din Univers? Iar restul de 4,9% din Univers este cu adevarat doar Materie?
Desteptii astia de astronomi/astrofizicieni se caftesc intr-una:
1- ba ca se poata explica cu ajutorul Constantei Cosmologice pe care a dibuit-o Einstein (dar la care a renuntat, pentru ca i s-a parut prea de tot…insa acum ar fi „razbunat” pentru ca a nimerit-o – zic oamenii de stiinta)!
2- ba ca e vorba de Quintesenta!..un fel de scara a acceleratiei expansiunii, care insa, spre deosebire de constanta cosmologica, ar varia in functie spatiu/timp.
3- Prostii! Dark Energy nu exista! Si nu n-am zis-o eu, sunt unii oameni rationali mult mai destepti decat mine, cu tone de fizica si astrofizica la mansarda, care pur si simplu „nu cred” in existenta acesteia. O considera, ca si mine, o „iluzie”, fiind de fapt o interpretare eronata de date.
Insa principalul vinovat pentru aceasta iluzie/interpretare ar fi chiar Soarele! Care joaca rol de „zgomot de fond”. E ca si cum ai incerca sa vezi stelele din mijlocul unei metropole luminate noaptea. Pas. De aceea observatoarele astronomice de pe Pamant e bine sa se afle in zone izolate la dracu-n praznic! De preferinta, daca se poate, cam pe unde e Hubble, departe de atmosfera si lumea dezlantuita!
_________________
Deci, repet coincidenta: cica Dark Energy ar fi aparut „de nicaieri „acum 4,5/4,6 miliarde ani..in acelasi timp cu Soarele!
Dracoasa coincidenta!
Apropo, daca Soarele ne creeaza intr-adevar niste „fals pozitiv” pe care-l numim Dark Energy, oare, dupa ce iesim cu niste senzori si in afara Sistemului Solar…cine ne garanteaza ca nu cumva si Galaxia va juca rol de „zgomot de fond” si trebuie sa iesim cu niste senzori si in afara sa, ca sa ne dam seama ce mama dracu se petrece?
As zice ca pleci de la o premisa gresita.
https://physicsworld.com/a/dark-energy-dates-back-nine-billion-years/
https://medium.com/starts-with-a-bang/ask-ethan-when-were-dark-matter-and-dark-energy-created-732fe2b19ed5
Cert e ca nu stim inca nimic despre cauze, legatura cu gravitatia, de ce Dark Energy a batut Dark Matter, incotro ne ducem. Fizicieni destepti inca studiaza…
Nu.
Se cearta intre ei cu privire la aparitia energiei intunecate.
Ba 6 miliarde, ba 9, ba icna de la inceput, 13,8 miliarde, ba acest „precis” 4,6 miliarde din momentul accelerarii.
Pe mine pur si simplu ma surprindre aceasta ultima coincidenta.
Apropo, alea doua linkuri sunt excelente, arata clar ce stim despre aceasta expansiune dar si in acelasi timp…cat de mult nu intelegem.
Eu am gasit ca ambele existau de la inceput, dar de acu 9 miliarde de ani au inceput sa isi faca simtita prezenta.
Pot sa accept diferite teorii exotice cu privire la ce s-a intamplat in fractiunile fractiunilor de secunda la inceputul universului, mergand chiar si pana la primele cateva sute de milioane de ani…dar deja cand vorbim de miliarde de ani..n-ar trebui sa mai avem surprize.
Dar iata-le.
Pentru ca un experiment care trebuia sa arate ca rata de expansiune scade a aratat ca galaxiile cele mai departate accelereaza, deci rata de expansiune creste. De unde nevoia redefinirii fundamentelor.
Există niște limitări în gândirea oamenilor de știință, pentru că sunt unii, undeva, care stabilesc arbitrar liniile și limitele științei, așa numita paradigramă. Dacă îndrăznești să ieși din paradigrama asta oficială, e vai și amar.
Un raționament simplu îți spune că nu se poate măsura timpul în ani tereștrii, într-o perioadă în care Terra nu exista, nu se rotea în jurul Soarelui, și e logic că nu putem raporta fenomene ce existau în trecut la ceva care atunci nu exista. Deci este ridicolă această măsurătoare de miliarde de ani până la Big Bang, pentru că folosim reperele valabile în prezent, dar care nu sunt valabile pentru acea perioadă. Și tot așa, vei găsi o grămadă de raționamente conforme cu paradigrama asta oficială, dar care luate la bani mărunți sunt paralele cu adevărul. Ceea ce nu poți spune desigur în gura mare fără a-ți lua borcane în cap. E îmbrăcămintea de lux a împăratului ce se fandosește de fapt în curul gol.
Generalist…
Insa una din cele mai socante cafteli de genul asta e aia cu privire la Expanding/Growing Earth Theory. Oameni de stiinta care refuza acest lucru, aparandu-si invataturile cu o fervoare de-a dreptu’…religioasa, ajungandu-se in situatii penibile de logical fallacy cum ar fi: „Pamantul a avut inca de la inceputul formarii sale aceeasi masa, volum si diametru ca acum”.
Nuts!
Pamantul a avut inca de la inceputul formarii sale aceeasi masa, volum si diametru ca acum.
Ce precizie vrei la calcule? 🙂
Pe de alta parte, comentariul de mai sus (ma refer la cel despre an) iese din fizica si intra in filosofia perceptiei si relativitatea masuratorilor prin faptul ca nu stim daca ce folosim noi este unitate de masura universala sau nu… Adica andorienii sau vulcanienii masoara G tot in N m^2 / kg ^2? Daca nu, in ce? Daca nu, de ce nu adopta unitatile noastre de masura?
Plecind pe calea asta pot incepe si eu sa vorbesc despre faptul ca impartirea la zero are sens perfect si o buna parte a matematicii a gresit. Dar nu ar trebui sa fiu luat in seama ci doar trecut pe un tratament mai puternic.
Pai sunt cuvintele unora, nu ale mele.
Orice narod ca mine a invatat ca planetele sunt formate din praf stelar acumulat de-a lungul eonilor. Si cresc mereu pentru ca atrag alte corpuri ceresti, comete, asteroizi…etc.
Cand te uti la Luna si o vezi facuta schweitzer de cate cratere are, realizezi, ca orice om normal, ca masa acelor obiecte ceresti cazute pe suprafata sa a fost adaugata la masa generala a Lunii. Logica de logica, nimic mai mult.
But neah!!! 🙂 Doamne fereste sa le spui unora cu o diploma mai smechera de asa ceva! 😀
Apropo, Neal Adams incepe sa-si piarda cumpatul de ceva timp, s-a saturat omul de nebuni! O da numai in Caps Lock de la o vreme 🙂 Saracu’ de el, cu ce are de-a face…hahaha!
„Expanding” sau/si „growing”…indiferent si de teoriile ceva mai exotice cu privire la cresterea distantelor din(tre) particulele atomice sau mai stiu eu ce noi particule create…simpla adaugare a maselor unor comete/asteroizi la masa generala a unei planete cum este Pamantul…e logica simpla. Creste.
Luna da. Pamintul nu stim – eu as spune ca e o crestere nesemnificativa, care duce la o dezbatere al carei rezultat nu are finalitate practica. 🙂
Ia in calcul si faptul ca avem atomi care ne parasesc.
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Atmospheric_escape
Win some…lose some.
Poate, in functie de Soare, tipul de planeta, cantitatea/densitatea de obiecte cerestii din „zona”…etc…posibil sa fi ajuns intr-o perioada de timp unde ce pierdem si ce castigam se „contrabalanseaza”…
…dar cu siguranta Pamantul n-a inceput de la masa/volumul/diametrul/gravitatia pe care le are azi.
A fost mai…mic.
Interesanta discutia! Chiar mi-a placut.
Referitor la cresterea Pamantului dupa formare , cu siguranta a crescut in dimensiuni, pentru ca fost bombardat intens o perioada de timp (500kk ani?), s-a ales cu un satelit (dar nu mi-e clar daca in urma impactului care ne-a dat Luna, Terra a pierdut sau a castigat masa) si a „curatat” materialul si corpurile aflate pe traiectoria sa in jurul Soarelui.
Dupa aceasta perioada nu stiu daca a ramas disponibila suficienta materie pentru a avea o crestere suficient de mare pentru ca noi sa o putem detecta o crestere a dimensiunilor. Cea mai apropiata sursa e centura de asteroizi, dar masa lor adunata este de 0.05% din masa Pamantului. Ar mai fi Centura Kuiper dar marile gazoase se interpun cam in acelasi plan si mare lucru nu cred ca poate ajunge pana la noi. Norul lui Oort ar putea „ocoli” gazoasele dar e departe si putine corpuri din el scapa spre interiorul Sistemului Solar. Cel mai mare „donator” de materie ar fi Soarele care pierde 1kkt/” dar vantul solar este deviat de magnetosfera.
Secunda este o diviziune a zilei, a 86400 parte a ei. Au zis egiptenii.
Daaar…
In 1967 secunda a fost redefinita ca durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiatiei ce corespunde tranzitiei dintre cele doua niveluri hiperfine ale starii fundamentale ale atomului de cesiu 133. In 1997 a fost adaugata precizarea temperaturii considerate: 0 K.
Anul a fost considerat ca perioada necesara Pamintului pentru o miscare completa in jurul Soarelui. Acum poate fi redefinit si in functie de secunda redefinita, dar e o problema – durata lui nu e constanta pentru ca forte care actioneaza asupra Pamintului.
Definirea perioadei pina la Big Bang in ani este doar pentru a avea noi o reprezentare deoarece anul este o unitate standard de timp pentru noi. Daca vrei, pentru tine, pina la Big Bang au trecut 9192631770*86400*365*14600000000 de perioade ale radiatiei ce corespunde tranzitiei dintre cele doua niveluri hiperfine ale starii fundamentale ale atomului de cesiu 133. Dar nu ajuta pe nimeni cu nimic numarul acesta (4.23252300E+24).
Adica ceea ce ai scris este o non problema.
De ce se foloseste unitatea de masura UA? Sau Parsecul? Sau Metrul? Sau Newtonul? Sau Pascalul? Sau Coulombul? Sau Faradul? Sau Amperul? Sau Ohmul? Sau Joulul? Sau Kilogramul? Sau litrul.
De fapt orice masuratoare este ridicola. Data viitoare sa le spui prietenilor ca va intilniti la ceva absolut. Intr-un loc absolut. Iar cind cumperi benzina fa scandal la pompa ca tu nu platesti litri, ci vrei bonul in şmitri.
Nu mă impresionați cu tirada asta stimate domn și nu gust ironia. Care atom de Cesiu când Universul abia se creea? Avem deodată Bing Bang și ce să vezi uite că în secunda următoare a apărut element stabil Cesiu, după care putem măsura timpul în Univers. Nu, e vorba că sunt doar perioade care pot fi compatrate, dar și nu Timp absolut.
N-ai la ce să te raportezi la începuturile Universului, efectiv n-ai, dar unii forțează nota. Chestia asta cu anii tereștrii e inventată de unii care cred în Timpul Absolut, care de fapt nu există. Dacă orbita Pământului în jurul Soarelui se lărgește, crește anul terestru, dacă Pământul încetinește, crește anul terestru, adică crește PERIOADA în care Pământul face un ocol în jurul Soarelui, că timpul absolut nu există.
Referitor la comparația cu benzina, poți să-ți răspund că după logica dumitale 100 de dolari au aceiași valoare în prezent, la fel ca acum 100 de ani. Ori toți știm că nu este așa, că 100 de dolari VALORAU MAI MULT acum 100 de ani decât în prezent. Deci la fel e posibil ca anul terestru să fi durat mai mult acum 1.000.000 de ani și e foarte posibil ca orice parametru la care te raportezi în prezent să fii avut alte valori apropiindu-ne de Big Bang, de începuturile Universului.
În această privință Poincare a formulat o remarcabilă problemă relativistică: dacă Universul se dilată peste noapte și toate referințele din el se dilată corespunzător, nu ne putem da seama de acest lucru pentru că noi folosim doar comparații, nu există repere absolute.
Așa ca anii tereștrii până la Bing Bang nu există ca reper absolut și nici Cesiu nu ști când s-a format ca să-l bagi în ecuație, să-mi spui mie cât durează până tranzitează între stările fundamentale Cesiu, într-o perioadă când el încă nu exista. Ca să te raportezi la o perioadă trebuie să o faci cu ceva care exista în acea perioadă, adică faci o comparație directă: când tabela arată minutul 54 a dat gol Ronaldo. Dacă n-ai tabelă la ce să te raportezi, atunci te raportezi la altceva care exista atunci.
Azi plătim benzia de azi cu banii de azi, nu cu piei de mamut. Asta ca să vezi că reperele sunt mereu altele în funcție de fiecare perioadă, și nu există repere absolute.
Persoana a doua singular, te rog. Daca mai sus ai vazut emfaza inseamna ca mesajul nu a ajuns la destinatie si probabil ar trebui sa ma opresc. Mai incerc totusi o data.
Secunda (asemenea celorlalte sase unitati de masura de baza) este definita plecind de la unitati fundamentale, care nu se pot schimba, oricit timp ar trece. Daca anul terestru poate varia ca durata daca il socotim in functie de orbita, el nu poate varia daca il definim referitor la secunda. Secunda nu poate varia, indiferent cit timp va trece in Univers.
Stiindu-se durata actuala a secundei si folosind cunostintele pe care le avem despre structura materiei se poate presupune ce a fost si cit a durat de la momentul separarii gravitatiei de forta nucleara si pina la momentul in care pasta primordiala a inceput sa devina Universul asa cum il stim azi (sa zicem un milion de ani terestri raportati la secunda, asa cum o definim in 2019 AD).
Din nou. Rezultatul folosirii timpului, asa cum este el astazi folosit, provine din momentul in care stramosii nostri care abia colonizau Pamintul au vazut ciclicitatea anotimpurilor, trecind prin antichitate si ajungind astazi. A, iar definitia actuala a secundei este absoluta. Daca se schimba (pentru ca atomul de cesiu incepe sa se comporte altfel) avem o problema majora.
Mergind pe logica ta de mai sus ar trebui sa nu pot vorbi nici despre distanta pina la Alfa Centauri pentru ca nu am mers cu viteza luminii, metrul e o unitate care poate varia ca lungime si in general daca nu am fost martori la un eveniment el nu poate fi descris folosind perceptia noastra si modalitatea de masurare actuala.
Daca Universul se dilata exista un efect pe care trebuie sa il observam. Si a fost observat si demonstrat de Hubble si Lemaitre.
100 de dolari… vorbeam de unitati de masura a cantitatii si nu de unitati monetare.
Diametrul Universului are legatura, cred eu, cu modul in care acesta creste. Practic Universul se dilata, fiecare punct din Univers se indeparteaza de vecinii sai cu o anumita viteza.
La scara larga se ajunge ca viteza de dilatarea sa aiba aparenta unei viteze mai mari decat cea a luminii, desi nu este asa.
Si tot practic galaxiile/roiurile de galaxii nu se misca unele fata de altele ci spatiul dintre ele se dilata. Si mai are lagatura si cu „inflatia” din primele momente ale Universului.
Energia Negativa are legatura cu un lucru simplu si foarte observabil: cresterea vitezei de dilatare a Universului. Ori stim cu totii ca o astfel de crestere trebuie sa aiba la baza o forta, altfel gravitatia ar fi colapsat Universul sau macar l-ar frana.
Materia Neagra – aici lucrurile sunt deja mai simple, mai bine documentate. Forta gravitationala a oricarei galaxii nu poate explica existenta acesteia doar prin gravitatia (masa) stelelor si planetelor care o compun, ci dimpotriva, materia vizibila este responsabila doar de o mica parte din gravitatia respectivei galaxii/roi de galaxii. Chestia asta se poate masura.
Asadar, restul de gravitatie trebuie sa vina de undeva, de la o materie invizibila dar care are masa- Materie Neagra.
Adica noi nu vedem 95% din Univers. 🙂
Ant-on-a-rubber-rope Paradox
_____________
Una din cele mai ciudate – dar si atragatoare – teorii pe care le-am auzit cu privire la expansiunea/dilatarea Universului e aia cu …”Universul are o miscare de rotatie in jurul propriei axe”. ? Si deci ar avea…”poli” care se apropie in timp ce “ecuatorul” se indeparteaza”.
Imi plac fabulatiile astea
Cum ar veni, Universul a fost intr-o galeata care s-a spart si acu se imprastie din cauza fortei centrifuge… Adica sintem in buda pentru ca cineva nu a putut pune Universul intr-o caldare bine facuta.
Pai daca cine a pus Universul in caldare nu a fost in stare de ceva mai bun, cum sa ne asteptam noi ca aici sa se descurce unii cu licitatiile pentru niste torpile antiaeriene? Precum in cer asa si pe Pamint. 🙂
Here here! 😀
Se pare ca totusi cineva a facut universul in niste parametri foarte specifici (care se incadreaza in niste limite foarte inguste) pentru a permite aparitia, dezvoltarea si existenta vietii asa cum o stim.
https://en.wikipedia.org/wiki/Fine-tuned_Universe
Acuma daca traim intr-o simulare ori cineva doar foloseste (si a adaptat sau modelat) ceva pre-existent e alta discutie (la fel cu cea cum ca totul e evoluat/evolueaza natural, de la sine, la fel de discutabil din anumite pct de vedere).
‘Asa cum o stim’ sint cuvintele cheie 🙂
Nu stim si nu am modelat ce s-ar fi intimplat daca valorile constantelor pe care e construita realitatea ar fi diferite…
Cred ca am vazut undeva un raspuns cum ca daca acele constante nu ar fi avut parametrii respectivi universul ar fi aratat cu totul altfel, un fel de ciorba amorfa. Sigur, poate ar fi aparut un alt fel de viata si in ala, putem doar specula dar aici deja intram direct in domeniul SF.
Teoriile astea includ si parti filozofice, ating si partea religioasa la un moment dat, e destul de greu de explicat totul strict la nivelul actual al stiintei (care nu si-a atins apogeul, evident).
Oricum, parerea mea e ca sa fii cineva care e nemuritor si traieste de miliarde de ani poate, fara grija zilei de maine samd, parca iti vine sa faci un super joc „virtual” si sa lasi „personajele” sa aiba ceva autonomie sau chiar independenta (liber arbitru) pentru a te surprinde si a te provoca uneori, altfel ar fi plictisitor. Daca mai stapanesti si timpul (cum il intelegem noi aproximativ) te poti duce unde vrei, in ce epoca istorica si parte a universului, sa joci ce rol iti trece prin cap ori preferi sa joci in ce societate si context vrei tu.
Mai e si varianta cum ca viata similara cu cea de pe Terra ar fi putut aparea in universul cunoscut (unii spun chiar si in galaxia noastra) chiar cu peste un miliard de ani mai devreme decat aici. Iar daca ne luam dupa modelul propus de evolutionism aici si consideram o evolutie cat de cat similara, fiintele alea ar fi mai avansate fata noi decat suntem noi fata de furnici de ex.
Ma bucur ca am ajuns la aceeasi concluzie! 🙂
Barcile de ieri ne-au ajutat sa colonizam Terra intru satisfacerea nevoilor umanitatii. Barcile de maine ne vor ajuta sa colonizam sistemul solar intru satisfacerea acelorasi nevoi ale umanitatii. 🙂
Multumesc, Marius, pentru acest periplu prin sistemul solar! Astept cu viu interes sa ajungem in micro-sistemul jovian… 🙂
Si hai sa o amintim si pe Aurora Simionescu pentru contribuțiile ei in înțelegerea naturii spongioase a materiei universului, a filamentelor, exact ca un burete… Cred ca nu degeaba o apreciază japonezii. Încet, încet, începem sa înțelegem, sa punem piesele împreună, cu extradimensiuni pe care le putem calcula matematic, cu inseparabilități care n ar trebui sa fie dar ne ajuta in criptografia cuantica, cu pisici nehotarate, cu frumoasele săgeți ale timpului… Nu mai spun de subparticule elementare cu comportamente si proprietăți pe care acum le vedem … Într adevăr, partea asta a fizicii teoretice este minunata iar ce este mai frumos abia de acum începe sa se vadă! La marginea orizontului… Cred ca lui Hawking i ar placea sa asiste la ce se petrece acum.. Inca puțin si tokamacurile si celelalte instalații or sa se prindă cum se face alchimia aia cu hidrogen, heliu si deuteriu, deja chinezii sunt aproape… Poate le da Dumnezeu gândul al bun (ca tot e zi de post cu dezlegare la peste), si bat palma la G20-ul asta, sa lăsam prostiile si sa ne vedem de treaba fiecare, ca sunt multe de făcut. Desigur, asta dacă n-am fi o specie care își marchează teritoriul.
Sa fie pentru miine filmul urmator.
https://m.youtube.com/watch?v=w0ztlIAYTCU
In simularea următoare mi ar placea sa ma manifest seara cu umbrela la promenadă pe Centauri b. Ca sa nu zic ca m am născut prea devreme 😉
Exista un astfel de joc, îi zice Mass Effect
Ca de obicei, am intarziat la discutia despre spatiu (desi am reusit sa arunc o privire si in w/e).
Colectivul „spatial” al RM va multumeste pentru aprecieri si pentru interes!