Industria românească de apărare după înfiinţarea organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1955 – 1968) -partea I

Citat :

Acest punct de vedere a fost exprimat clar în reproşurile făcute de însuşi Hruşciov. „De ce aveţi nevoie de industrie? Vreţi să fiţi independenţi?”

Tunul AA calibrul 57mm – S 60

La 14 mai 1955, România a devenit unul dintre cele opt state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Cu acel prilej, autorităţile române şi-au asumat anumite responsabilităţi economice în cadrul alianţei din care făceau parte.

Pentru ca autorităţile române să poată face faţă cheltuielilor militare după înfiinţarea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Kremlinul a sprijinit realizarea în România a unor categorii de armament, muniţii şi alte produse speciale după licenţe sovietice.Treptat, producţia militară românească s-a diversificat şi, la începutul anilor ’60, s-a ajuns la fabricarea de carabine S.K.S. calibru 7,62 mm, aruncătoare de grenade antitanc portative RPG-2 calibru 40 mm (cu muniţia aferent ă, de luptă şi de exerciţiu), aruncătoare uşoare de flăcări LPO-50, mitraliere antiaeriene ZU-2 calibru 14,5 mm (cu muniţia aferentă), piese de schimb pentru armamentul de infanterie, detectoare de mine UMIV-1, măşti contra gazelor (modelele 1952 şi 1958), produse chimice speciale, materiale de protecţie antichimică realizate pe bază de opanol, lovituri pentru tunurile A.A. calibru 57 mm şi 100 mm, lovituri pentru tunurile de pe tancuri şi autotunuri (calibru 85 mm şi 100 mm), autocamioane cu două diferenţiale (tip SR-132 şi SR-114), autoateliere, staţii radio de putere mică şi medie (tranzistorizate, tip R-105, R-116 şi R-311).Totodată, a fost modernizat pachetul de decontaminare antichimică individuală model 1958 (care a devenit cunoscut sub denumirea P.D.I. model 1960) şi au fost realizate truse de instrucţie antichimice şi vopsele luminiscente.

Statie R 311

Statie R 105M

Aceste produse militare au fost fabricate nu numai pentru armata română, ci şi pentru forţele armate ale unor state membre ale Organiza ţiei Tratatului de la Varşovia (Polonia, R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria), fiind exportate în diferite cantităţi, în perioada 1961-1965. Potrivit planului întocmit în septembrie 1960 de Comisia de Apărare a R.P. Române, înainte de desfăşurarea şedinţei Comisiei permanente de

colaborare în domeniul industriei de apărare (Moscova, octombrie 1960), s-a estimat faptul că România urma să obţ ină suma de 93 milioane ruble (între anii 1960-1965), ca urmare a exporturilor sale de tehnică şi materiale militare. În acelaşi document s-a prevăzut reducerea volumului importurilor similare şi realizarea în ţar ă a următoarelor produse speciale: aparatură dozimetrică, lovituri de obuzier calibru 122 mm (cu proiectil de iluminare), parc de pod pe pontoane (model românesc), maşini blindate pentru transportul trupelor (tip BTR-40 A şi BTR-152 Z) şi autoamfibii.

 

Concomitent cu fabricarea, după licenţe sovietice, a unor categorii de armament, muniţii ş i alte produse speciale, în România s-au dezvoltat şi alte ramuri industriale, în principal după importarea de utilaje ş i tehnologie din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varş ovia (care erau în acelaşi timp membre şi ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R.). Totodată, începând din anul 1955, ca urmare a renunţării la o serie de proiecte mari consumatoare de fonduri (de exemplu: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Sovromurile), stocul de aur al Băncii de Stat a R. P. Române a început să crească din nou şi a atins nivelul de 58,2 tone la sfârşitul anului 1957 (40,3 tone în ţară şi 17,9 în depozite constituite în străinătate). Un an mai târziu, rezerva respectivă de aur a înregistrat o scădere de 4 tone, iar la 6 mai 1959 se mai afla în stocul Băncii de Stat o cantitate de 37645 kg aur fin (2617,2 kg în lingouri româneşti, 8 tone în

lingouri sovietice şi 27027,8 kg în diferite monede străine şi româneşti – din care 18828,5 kg în monede străine vandabile). La sfârşitul aceluia şi an, cantitatea de aur aflată la dispoziţia Băncii de Stat a crescut din nou, ajungând la 50,4 tone (39,8 tone în ţară şi 10,6 în depozite constituite în străinătate).

Locomotiva Diesel electrica tip DA 060

Datorită calităţii mai slabe a produselor importate din ţările lagărului comunist, comparativ cu cele realizate în ţările capitaliste dezvoltate, autorităţile de la Bucureşti au început să analizeze cu atenţie şi ofertele existente în statele occidentale. Astfel, începând din anul 1956, o parte din cantitatea de aur aflată la dispoziţia Băncii de Stat a R. P. Române au fost utilizată pentru garantarea mai multor credite externe. Acestea au fost ob ţinute de statul român pentru „creşterea simţitoare a importurilor de instalaţii, maşini şi utilaje”, în vederea asigurării unui „ritm susţinut de dezvoltare a economiei naţionale. De exemplu, în aprilie 1956 a fost semnat un contractul în valoare de 6927500 dolari SUA (27710000 ruble) pentru achiziţionarea din Elveţia a 6 locomotive Diesel-electrice, 10 motoare Diesel tip 12 LDA 28 şi 10 echipamente electrice complete, precum şi a licen ţei de fabricaţie a unei locomotive Diesel -electrice fabricate de firmele „Sulzer Frères”, „Brown Bovery” şi „S.L.M.”.

Cu acel prilej s-a prevăzut ca partea român ă să achite 4984000 dolari SUA (19936000 ruble) până la sfârşitul anului 1958, iar restul sumei stipulate în contract urma s ă fie plătită până la sfârşitul anului 1960 – 1866000 dolari SUA (7464000 ruble) în anul 1959, respectiv 77500 dolari SUA (310000 ruble) în anul 1960.Totodată, a fost încheiat un contract pentru furnizarea de utilaje necesare producţiei de locomotive, în valoare totală de 1199750 dolari SUA (4799000 ruble). Suma respectivă urma să fie achitată în mod eşalonat, astfel: 512250 dolari SUA (2049000 ruble) până la sfârşitul anului 1958 şi 687500 dolari SUA (2750000 ruble) în cursul anului 1959.

În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi Nota privind angajarea – din ţările capitaliste – a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică – întocmită la 6 mai 1959 ş i avizată de Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, Aurel Vijoli, ministrul de Finanţe, M. Popescu, ministrul Comerţului, şi Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În documentul respectiv s- a precizat faptul că statul român urma să cumpere 14 locomotive electrice din Elveţia şi Franţa, valoarea totală a contractului fiind de 6,3 milioane dolari SUA. Suma respectivă urma s ă fie achitată în mod eşalonat, astfel: câte 1,26 milioane dolari SUA în anii 1959, 1960 şi 1961, precum şi 2,52 milioane în anul 1962.

Planul autorităţilor de la Bucureşti de dezvoltare economică a României în perioada 1959–1965 prevedea, de asemenea, achiziţionarea din ţările europene occidentale, cu prioritate, a unor instalaţii, maşini şi utilaje necesare în domeniile petrochimiei, celulozei şi hârtiei, precum şi în cel al valorificării superioare a lemnului.

Astfel, până în mai 1959 au fost semnate contracte pentru importul din R.F.G. a unei fabrici de placaj, a unor instala ţii pentru obţinerea de plăci aglomerate triplu stratificate şi a unei instalaţii de metanol. Din Franţa urma să sosească o fabrică de zahăr în valoare de 36925000 ruble (9231250 dolari), o instalaţie Rexforming fusese contractată în R.F.G., Franţa şi Italia, iar instalaţii de lă mpi fluorescente şi un cuptor de tras ţevi urmau să sosească din Olanda (3068000 ruble, echivalentul a 767000 dolari).Valoarea totală a importurilor planificate în mai 1959 de Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, era de 145,742 milioane dolari.

SR 114

În acelaşi timp, autorităţile române au preconizat o dezvoltare a relaţiilor economice şi cu ţările socialiste. În acest sens au fost încheiate atât acorduri comerciale anuale, cât şi Acorduri de lungă durată cu o serie de state – în primul rând cu cele membre ale C.A.E.R. – pentru realizarea de schimburi de mărfuri în perioada 1961-1965 şi, ulterior, în anii 1966-1970. La mijlocul deceniului respectiv se preconiza ca România să treacă de la un deficit comercial cincinal în valoare de 118,8 milioane ruble (în relaţiile sale cu statele socialiste) la un excedent de 73,7 milioane ruble, la sfârşitul perioadei 1966-1970. În opinia autorităţilor de la Bucureşti, acest obiectiv putea fi atins prin creşterea cu 10% a ponderii exporturilor de maşini şi utilaje de serie, instalaţ ii complete şi tehnică militară – reducându -se în acelaşi timp cu 2% importurile similare – şi creşterea cu 7% a ponderii exportului de mărfuri industriale de larg consum în totalul exporturilor româneşti. De asemenea, s-a preconizat scăderea masivă a exporturilor de materii prime, combustibili, metale, materiale de construcţii şi produse chimice (cu 14% din totalul exporturilor româneşti) şi creşterea relativ constantă a importurilor, la toate categoriile de mărfuri, fără a se înregistra depăşiri mai mari de 2% ale cotelor procentuale din volumul total al importurilor realizate în perioada 1961-1965.

În anul 1962, în conformitate cu „Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii”, discutate şi adoptate la Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste ş i muncitoreşti ale ţărilor membre ale C.A.E.R. (iunie 1962), liderii statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au considerat necesar să stabilească şi anumite principii de cooperare pentru dezvoltarea specializării şi cooperării internaţionale în producţia de tehnică militară. Acestea au fost supuse dezbaterii în cadrul Comisiei C.A.E.R. pentru industria de ap ărare şi aprobate în anul 1963 de toate statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care aveau reprezentanţi permanenţi în comisie.

Principiile respective au fost reanalizate în perioada iunie- noiembrie 1966, la solicitarea reprezentanţilor R.D.G., R.P. Polone ş i R.P. Ungare, şi discutate în cadrul şedinţei a XIV-a, ordinară, a Comisiei permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare (noiembrie 1966). Cu acel prilej, delegaţia română participantă la reuniune a susţinut faptul că „principiile actuale de specializare adoptate de către Comisie în anul 1963 şi aprobate de guvernele ţărilor membre ale Comisiei sunt pe deplin corespunzătoare scopului pentru care au fost elaborate”. Generalul- locotenent Constantin Şandru menţiona, într-un raport întocmit la 18 noiembrie 1966, faptul că poziţia României era în concordanţă cu opinia exprimată de reprezentanţii Bulgariei, care considerau că „actualele principii sunt corespunzătoare”. Totodată , conducătorul delegaţ iei române în Comisia permanent ă C.A.E.R. pentru industria de apărare a precizat că „delegaţia sovietică nu şi-a făcut cunoscut punctul său de vedere în această problemă”până la data începerii reuniunii.

NOTE de completare(deosebit de interesante)

–   Aruncătoarele uşoare de flăcări LPO-50 au fost produse la Uzina nr. 2 „Bella Breiner” din Braşov. – Nicolae Popescu, Mihail Grigorescu, Istoria chimiei militare româneşti: 1917-2005, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p.

–   Până în anul 1958, măştile contra gazelor model 1952 au fost produse la Fabrica Chimică nr. 10, situată în Bucureşti, pe strada Ziduri Moşi, la numărul 23 (Piaţa Obor). În anul 1958, Fabrica Chimică nr. 10 a fost mutată la Buzău şi a început să producă măşti contra gazelor model 1958, iar în clădirea din Bucureşti a fost instalată Fabrica de Mase Plastice, nou înfiinţată. La întreprinderea respectivă au fost realizate pachetele de decontaminare individuale, tuburile care indicau prezenţa substanţelor chimice şi radioactive pe câmpul de luptă, precum şi completele de decontaminare antichimică şi de radiaţii ale militarilor şi tehnicii de luptă.

– Trusele de instrucţie conţineau substanţe şi soluţii pentru degazarea, dezactivarea şi dezinfectarea militarilor şi a tehnicii de luptă.

MIG 21 F13

Pentru perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane lei în vederea dotării armatei române cu tehnică şi materiale militare. Din suma respectivă, 1157 milioane ruble (4236 milioane lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale. Pe categorii de tehnică militară, situaţia cheltuielilor estimate la importuri se prezenta astfel: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexele de rachete SA-75) – cca. 255 mil. ruble (25% din volumul total al importurilor); aviaţie (în principal, 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13, necesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) – cca. 220 mil. ruble (22%); tancuri (în principal, 423 tancuri mijlocii T-54 A importate din Polonia) – cca. 170 mil. ruble (17%); aparatură radio (din URSS, Ungaria şi R.D.G.) – cca. mil. ruble (10%); mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia) – cca. 63 mil. ruble (6%); radiolocatoare (din URSS) – cca. 40 mil. ruble (4%). Reprezentanţii României au luat în considerare, în septembrie 1960, şi o posibilă reorganizare a producţiei militare în cadrul C.A.E.R., efectuată la propunerea Moscovei. În consecinţă, autorităţile române considerau acceptabilă şi varianta importurilor de avioane de vânătoare MIG-21 F-13 din Cehoslovacia, precum şi a staţiilor şi autostaţiilor R-118 M din Polonia.

Începând din anul 1960, tezaurul aflat în administrarea Băncii de Stat a R. P. Române a avut următoarea evoluţie cantitativă: 1960 – 58,6 tone de aur (48 de tone în ţară şi 10,6 tone în depozite constituite în străinătate) şi 168,5 tone de argint; 1961 – 60,8 tone de aur (50,2 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 222,5 tone de argint; 1962 – 68,3 tone de aur (57,7 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 177,2 tone de argint; 1963 – 75,8 tone de aur (65,2 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 121,7 tone de argint; 1964 – 84,2 tone de aur (76,1 tone în ţară şi 8,1 tone în străinătate) şi 122 tone de argint; 1965 – 81,8 tone de aur (57,1 tone în ţară şi 24,7 tone în străinătate) şi 183,8 tone de argint. În perioada respectivă, întreaga cantitate de argint a fost depozitată în ţară.

Valoarea finală a contractului privind achiziţionarea licenţei de fabricaţie a locomotivei diesel-electrice elveţiene (20 milioane franci elveţieni) a fost menţionată şi în stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. desfăşurată în ziua de 7 iunie 1960.

Deşi în URSS existau la acea dată trei uzine în care se produceau locomotive Diesel-electrice, autorităţile de la Bucureşti au ales licenţa elveţiană. Decizia respectivă a stârnit nemulţumire la Moscova deoarece sovieticii nu erau obişnuiţi să fie concuraţi de un produs occidental într-un stat comunist aflat în sfera lor de influenţă. Acest aspect a devenit evident în timpul vizitei efectuate de Nikita Hruşciov în România (18-25 iunie 1962).    După mai mult de doi ani de la vizita respectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a profitat de evenimentul care tocmai avusese loc la Moscova – înlocuirea lui Nikita Hruşciov cu Leonid Ilici Brejnev – şi i-a relatat lui I. K. Jegalin, ambasadorul URSS la Bucureşti, în ziua de 16 octombrie 1964, despre modul cum s-a comportat fostul lider al P.C.U.S. în momentul vizitării Uzinelor „Electroputere”, în iunie 1962: „La Craiova am avut într-adevăr o dispută. Acolo, ai noştri spuneau: avem în prezent o producţie de atâtea locomotive, aşa se eşalonează, cam atâta în final, iar el (Nikita Hruşciov – n.n.) spune: ei, asta-i producţie? Apoi, o locomotivă Diesel nu este un aparat de radio sau nişte lucruri mărunte. Aceasta este o maşină complicată, complexă. Pe parcurs i se mai arată cutare, cutare şi ajunge într-o secţie unde se bobinau transformatorii. O dată, cum stătea cu pălăria pe ochi, a deschis ochii mari şi spune: aceasta este producţie meşteşugărească.

În celelalte locuri aveam aparatura cu care se montau locomotivele, era un flux tehnologic frumos. Erau linii [tehnologice] aduse din afară (din Elveţia – n.n.). Aici se bobinau transformatori de mare putere. Eu sunt de meserie [electrician] şi îmi dau seama că atunci când înfăşori sârma izolată, asta nu merge ca la şuruburi […] Aici a găsit el, lăcătuşul de mină (aluzie la meseria pe care o avusese Nikita Hruşciov în tinereţe – n.n.), că este o producţie meşteşugărească – el, care ştie de toate, şi cum se mulge vaca şi cât lapte trebuie să dea vaca dacă o mulge nu ştiu cum. M-am gândit, să-i zic ceva? Este inutil. Îl las aşa.

Ajungem la miting. A luat cuvântul acolo Grişin, au luat cuvântul şi de-ai noştri. Acolo i se aduce lui Hruşciov o cutie, o machetă cu locomotiva, aşa ceva din tablă, făcută cadou de oamenii de acolo. O ia în mână, se vede că era grea, aşa, şi zice: ce şmecherie românească o mai fi şi asta? Ca să vezi (subl.n.)”. Apud. Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova.

La mijlocul anilor ’60, ştirile privind dezvoltarea industriei româneşti de apărare au ajuns tot mai departe în lume, iar unul dintre statele interesate de producţia de muniţii din România a fost Pakistanul. Autorităţile de la Islamabad au solicitat în două rânduri aprobarea pentru achiziţionarea de muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966 şi 1967), dar de fiecare dată Bucureştiul a răspuns negativ. România nu a dat curs cererilor respective deoarece, pe de-o parte, un asemenea export, fără a avea acceptul sovieticilor, ar fi generat probleme între Bucureşti şi Moscova, iar pe de altă parte s-a dorit să nu se tensioneze relaţiile dintre Bucureşti şi New Delhi. „Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS – preciza Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al C.C. al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză”. Cu acelaşi prilej, ministrul român al Afacerilor Externe a afirmat că „livrarea de armament românesc (corect: muniţie românească – n.n.) Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene”.

Ghe.Gheorghiu Dej si Hrusciov