Irak – stare de insurgență. Cele două ramuri ale Islamului – suniţii şi şiiţii

 

 

Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi Azerbaidjan. De asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus câteodată la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În următoarele rânduri veţi citi o prezentare obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice şi de credinţă dintre ele.

Context istoric

Diferenţele dintre Şia şi Sunni pornesc de la neînţelegerile în ce priveşte succesorul Profetului Mohammed, care a murit in 632, şi în ce priveşte natura conducerii politice a comunităţii musulmane. Dezbaterea istorică s-a centrat decizia de a oferi succesiunea unei persoane calificate şi pioase care să conducă Ummah urmând obiceiurile Profetului, sau exclusiv unei persoane rudă cu el. Chestiunea a fost ridicată în momentul în care comunitatea a ales un companion apropiat de Profet (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif. Deşi cei mai mulţi dintre musulmani au acceptat această decizie, unii au susţinut candidatura lui Ali ibn Abu Talib, vărul Profetului si ginere al său, soţul fiicei Fatima. Ali a jucat un rol important pe timpul Profetului, dar nu a triumfat in cadrul sistemul tribal arab.

Situaţia a fost inacceptabilă pentru unii dintre urmaşii lui Ali care i-au considerat pe Abu Bakr şi cei doi califi care au urmat (Omar şi Uthman) ilegitimi. Urmaşii lui Ali credeau ca Profetul însuşi l-a numit pe Ali ca succesor şi cele ce se petreceau erau împotriva dorinţei divine. Câţiva dintre partizanii lui Ali au organizat uciderea celui de-al treilea calif Uthman in 656, iar Ali a fost numit calif. Ali, la rândul său, a fost asasinat in 661, iar fiii sau Hassan şi Hussein au murit în bătăliile împotriva forţelor califului sunnit. Cei care l-au susţinut pe Ali au devenit cunoscuţi mai târziu ca Şi’a, derivat de la shi’at Ali, adică susţinători ai lui Ali. Mai existau şi alţii care respectau şi acceptau legitimitatea califatului său, dar se opuneau succesiunii politice bazate pe linie sanguină a Profetului. Grupul, care constituia majoritatea musulmanilor, s-au numit în timp Sunni, adică urmaşi ai obiceiurilor Profetului (Sunna). În concepţia lor, sunniţii cred că conducătorul comunităţii musulmane (imamul) trebuie selectat prin acord comun, pe ordinea politică existentă şi pe baza meritelor sale individuale. Premisa a fost practicată neconstant în interiorul comunităţii Sunni de-a lungul istoriei Islamului. Califatul nu a mai fost instituţie religioasă şi politică după secolul XIII, deşi termenul de calif continuă să fie folosit de anumiţi conducători musulmani până în 1924, când a fost total abolit de catre primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk.

Islamul Şiit – dezvoltare şi principii

Iniţial, mişcarea şiită a câştigat o susţinere masivă în zonele ce acum reprezintă Iraqul, Iranul, Yemenul şi părţi din Asia Centrală şi de Sud. În cea mai mare parte a lumii, Şia reprezintă minoritate. Astăzi, potrivit estimărilor, Islamul şiit este practicat de către 10-15% din totalul de musulmani de pe glob.

Pentru Şiiţi, primul lider adevărat al comunităţii musulmane este Ali, considerat imam, termen folosit de Şiiţi nu doar pentru a indica abilităţile de conducător ci şi inseamnă relații de sânge cu Profetul Muhammed.
Cum descendenţii lui Ali au preluat conducerea comunităţii şiite, funcţiile unui imam au devenit mult mai clar conturate. Fiecare imam ales alegea un succesor şi, conform credinţei şiite, transmitea o anumită cunoaştere spirituală următorului conducător. Imamii serveau atât ca conducători spirituali cât şi politici. Dar cum şiiţii incepeau cu precădere să piardă bătăliile politice cu conducătorii musulmani sunniţi, imamii s-au axat pe dezvoltarea unei spiritualităţi care să devină esenţa practicilor şi credinţelor religioase şiite. Şiiţii cred că atunci când linia imamilor-conducători politici (cunoscuţi ca mujtahizi) de după Ali s-a terminat, ei au câștigat dreptul de a interpreta cunoştiinţele religioase, mistice şi legale ale comunităţii mai largi. Cel mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte el mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte ayatollah (semnul lui Dumnezeu).

Sursele jurisprudenţei, indiferent de sectă, sunt Coranul şi Sunna (hadisuri – (relatări ale spuselor şi faptelor Profetului, qiya – analogii, ijma’- consensuri şi ijtihad). Funcţia principală a învăţaţilor religioşi este interpretarea legii islamice (şaria’). Nu există legi codificate nici în Islamul Şia nici în Sunni. Mai degrabă, există surse de interpretare a legii, la fel pentru şiiţi şi sunniţi. Hadisurile şiite diferă de hadisurile sunnite, multe în care conţin spusele imamilor şiiţi care se consideră inspiraţi divin. Interpretarea legală şiită, spre deosebire de cea sunnită, ingăduie mai mult spaţiu pentru interpretare personală.

Practicile religioase şiite se centrează în jurul rememorării fiului cel mic al lui Ali, Hussein, care a fost martirizat lângă oraşul Karbala în Iraq de către forţele sunnite in 680. Moartea sa este comemorată în fiecare an în a zecea zi a lunii Muharram din calendarul islamic, printr-un ritual sumbru şi câteodată violent numit Ashura. Ca minoritate deseori persecutată de unii sunniţi, şiiţi găsesc consolare in ritualul de Ashura, prin amintirea martiriei lui Hussein şi lecţiile morale ce se desprind din ea.

Şiismul doisprezecar, cea mai comună formă de şiism în ziua de azi, domină în Iran, Iraq, Liban şi Bahrein. Doisprezecarii acceptă o linie de 12 imami infailibili descendenţi ai lui Ali, pe care îi consideră aleşi divin încă de la naştere. Cei 12 imami sunt văzuţi ca purtători ai credinţei şi interpretorii ideali ai legii şi teologiei. Doisprezecarii cred ca al 13-lea şi ultimul dintre imami au dispărut spre sfârşitul secolului al nouălea. Acest „imam ascuns” este aşteptat sa conducă comunitatea într-o zi. După cum notează un învăţat, cu privire la dispariţia celui de-al 13-lea imam, mulţi Doisprezecari „aleg să se retragă din politică şi îi aşteaptă venirea”. Acest lucru este considerat un curent pacifist printre Doisprezecari. În secolul al 20-lea, când schimbările în peisajul politic din Orientul Mijlociu chemau la activism unele grupuri din Liban şi Iran, un nou curent competitiv activist a găsit interes printre anumite grupuri doisprezecare, de exemplu liderul religios iranian Ayatollah Khomeini.

Ismailiţii sau Şiismul Şeptar. Deşi majoritatea şiiţilor sunt de acord asupra premisei că Ali a fost primul imam adevărat, nu se înţeleg asupra succesorilor lui. Ismailiţii, care este a doua mare sectă şiită, s-a dezvăluit în secolul opt, ea recunoscând doar primii 7 imami (al şaptelea fiind numit Ismail). Istoric vorbind, sau măcar până în secolul al XVI-lea, ismailiţii au fost mult mai dispuşi să urmărească puterea militară şi teritorială decât Doisprezecarii. În trecut, ei au menţinut state puternice, care au jucat roluri importante în dezvoltarea istorică a Islamului. Astăzi, ismailiţii sunt răspândiţi în lume dar sunt mai proeminenţi în Afghanistan (sub clanul Naderi), India şi Pakistan. Există de asemenea comunităţi ismailite şi în Africa de Est si Sud.

Alte secte şiite. Zayzii (zayd), care recunosc primii cinci imami şi contestă identitatea celui de-al cincilea, sunt o sectă minoritară a Islamului şiit, cei mai intâlniţi în Yemen. Zaizii resping conceptele cum ar fi „imam infailibil” sau „imam ascuns”. Alte secte, cum ar fi Alawiţii şi Druzii, sunt în general considerate ca fiind derivate ale şiismului, deşi unii adepţi nu se consideră musulmani. Alawiţii există mai mult în Siria şi Liban. Familia Assad, care efectiv a condus Siria incepând cu 1971, este alawită. Cel mai mult, Alawiţii interpretează stâlpii Islamului simbolic şi nu aplicat, şi au sărbători atât creştine cât şi islamice. Puţin se cunoaşte despre aceste secte pentru că cele mai multe dintre practici sunt secrete. În Turcia, Aleviţii sunt un grup ce face parte din Islamul şiit, deseori confundat cu Alawiţii sirieni sau alte comunităţi şia. Nu se cunoaşte mult despre practicile lor religioase. Aleviţii sunt, în cea mai mare parte, bine integraţi în societatea turcească, unde vorbesc atât turca cât şi limba kurdă. Comunitatea Druză, concentrată în Liban, Iordania, Siria şi Israel, este o desprindere din secolul XI din secta ismailită. Cele mai multe dintre practicile druze sunt secrete.

Islamul sunnit: dezvoltare şi principii

Majoritatea musulmanilor din ziua de azi este sunnită. Ei acceptă primii 4 califi (inclusiv Ali) ca urmaţi ai Profetului, dar resping ideea că imamii sunt inspiraţi divin care trebuie veneraţi/respectaţi. Musulmanii sunni nu acordă fiinţelor umane acest statut deosebit, ci doar profeţilor menţionaţi în Coran, spre deosebire de venerarea şiită a imamilor. Sunniţii au o ierarhie religioasă mai puţin elaborată şi puternică decât şiiţii. De asemenea, învăţaţii religioşi sunniţi au fost sub control statal, faţă de conducătorii şiiţi. În acelaşi timp, Islamul Sunnit tinde să fie mai flexibil faţă de oamenii care conduc rugăciunea şi predică, prezintă o diferenţă subtilă în ce priveşte obligativitatea rugăciunilor faţă de şiism, dar amândouă grupurile deţin o înţelegere similară a credinţelor islamice de bază.

În Islamul sunnit, există 4 şcoli de jurisprudenţă care oferă interpretări alternative ale deciziilor legale. În mod tradiţional, studierea legii se face la şcoli instituţionale islamice numite madrasa. Cele 4 şcoli de jurisprudenţă se bazează în cea mai mare parte pe analogie ca mod principal de formula legile, şi cântăresc în mod diferit spusele Profetului şi a companionilor săi în deciziile pe care le iau . În anumite ţări seculare, cum ar fi Turcia, opinia învăţaţilor religioşi reprezintă o călăuzire morală şi socială drept cum ar trebui musulmanii să îşi practice religia, şi nu se consideră legi „legale”.

Cele patru şcoli legale, care variază în anumite aspecte, sunt:
• Hanafi – cea mai veche şcoală de legi, fondată în Iraq de către Abu Hanifa (m.767) – de primă importanţă în Turcia, Asia Centrală, Balcani, Iraq, Siria, Liban, Iordania, Afghanistan, Pakistan, India şi Bangladesh
• Maliki – fondată în Peninsula Arabă de către Malik ibn Anas (m.795) , de primă importanţă în Africa de Nord, Mauritania, Kuweit şi Bahrein
• Shafi’i – şcoală fondată de către Muhammad ibn Idris al-Shafi’i (m.819), folosită în Egipt, Sudan, Etiopia, Somalia, părţi din Yemen, Indonezia şi Malaezia
• Hanbali – fondată de Ahmad Hanbal (m.855) – Arabia Saudită, Qatar, parţi din Oman şi Emiratele Arabe Unite.

Diviziunile sectare. Islamul sunnit a cunoscut diviziuni sectare mai puţin proeminente decât Islamul şiit. Secta Ibadi, care exista mai mult în Oman, Africa de Est şi părţi din Algeria, Libia şi Tunisia, a fost deseori desconsiderată ca sectă sunnită. Pe când, în general, dogma religioasă şi politică conţine doctrine de bază sunnite, ibadiţii nu sunt nici sunniţi nici şiiţi. Ei cred cu tărie în existenţa unei societaţi musulmane drept-credincioase şi corecte, al cărui conducător să fie ales pentru cunoştinţele sale şi pietate, fără a lua în considerare rasa cu linia de descendenţă, selectat de către liderii comunităţii.

Mişcarea puritană numită Wahhabism a devenit binecunoscută în ultimii ani şi este aproape cea mai proaspătă mişcare din lumea islamică. Fondată în Arabia de către învăţatul Muhammad ibn Abd al-Wahhab (1703-1791), mişcarea este considerată o continuare a şcolii Hanbali. Spre deosebire de alte şcoli, care de obicei se bazează pe interpretări ale textelor religioase, urmaşii Hanbali tind să aplice Coranul şi Hadisurile in sens literal. În acelaşi mod, Abd al-Wahhab a încurajat reîntoarcerea la practica pură, ortodoxă, a Islamului, aşa cum este prezentată în Coran şi în viaţa Profetului Muhammad. În secolul XVIII, Muhammad ibn Saud, fondatorul dinastiei moderne Saudi, a format o alianţă cu Abd al-Wahhab şi a început procesul unificării triburilor dispersate din Peninsula Arabă. De la acest punct, a existat o relaţie strânsă între familia conducătoare saudită şi stabilimentul religios wahhabit. Cele mai conservative interpretari ale Islamului Wahhabit privesc şiiţii şi alte secte non-wahhabite ca eretici.

Credinţă de bază. Deşi există diferenţe considerabile între Sunni şi Şia, cele două secte islamice au tradiţii comune, credinţe şi doctrine. Toţi musulmanii cred că Profetul Mohammed a fost trimisul lui Allah, cred în revelaţiile trimise Profetului (Coran şi hadisuri). Conceptele de pietate, străduinţa pentru îmbunătăţire, justiţia socială sunt fundamentale pentru practica şi credinţa islamică. În plus, toţi musulmanii trebuie să trăiască în acord cu cei cinci stâlpi ai Islamului: mărturisirea de credinţă (shahada), rugăciunea zilnică (salat), dania/pomana (zakat), postul în Ramadan (sawm) ţi pelerinajul la Mecca dacă e posibil (hajj).

Religia populară şi sufismul.

Sufismul a fost câteodată înţeles greşit ca fiind o sectă islamică, însă practicile Sufismului transced, în multe feluri, diviziunile sectare ale Sunni şi Şia. Sufismul poate fi descris ca un mod de practică al Islamului. Este un termen folosit pentru a desemna numeroase ordine mistice, care în general învaţă că prin practici mistice, un musulman poate căuta o înţelegere a experienţei divine şi personale cu Dumnezeu. Datorită învăţăturilor sale adaptive, sufismul a servit de asemenea ca un vehicol pentru ca musulmanii să accepte ambele trăsături de bază ale Islamului sunnit şi şiit. De exemplu, mulţi sufiţti îl valorează pe Ali cum o fac şi şiiţii, fără a respinge primii trei califi sunniţi. Istoric vorbind, cele mai multe grupuri Sufi au fost flexibile în a adapta obiceiurile locale non-musulmane oriunde s-a răspândit Islamul, dar această flexibilitate a condus la persecuţia sufiţilor de către unii musulmani „ortodocşi”care considerau practicile sufiste eretice.

Deşi doctrinele Islamului Sunni contrazic ideea că fiinţele umane posedă anumite puteri, Sufismul a răspândit practicile religiei populare prin încurajarea venerării indivizilor pioşi, a mormintelor sfinte în multe părţi ale lumii islamice. Sufismul a fost deseori reprezentat ca o formă strict pacifistă şi apolitică a Islamului, iar recent a fost numită, o formă moderată a wahhabismului puritan. Unele grupuri Sufi, totuşi, nu sunt strict pacifiste, iar în epoca modernă, unele grupuri sufiste din Asia Centrală şi Balcani au participat la lupte militare defensive.

Sursa: RaspunsIslamului