ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: ARTILERIA DE COASTA(1)

A aparut in Tarile Romane, pe la jumatatea secolului al XIX-lea. Initial, a fost vorba de artileria navala, dispusa pe salupele fluviale. In anul 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu (Tara Romaneasca), a dispus achizitionarea din Austria, a trei vase, cunoscute sub numele de “saici”, ce erau inzestrate cu tunuri, fiind destinate protejarii navelor comerciale ce navigau pe Dunare, precum si a porturilor. Vasele au sosit intarape data de 10 iulie 1845, doua avand cate un tun, unul singur fiind inzestrat cu doua (erau deservite de cate trei servanti, ce faceau parte din membrii echipajului).

In Moldova, artileria navala a aparut in anul 1843, odata cu lansarea la apa, in portul Galati, a goeletei (vas cu panze, dispunand de doua catarge si velatura diferita) EMMA, al carei prim comandant a fost locotenentul Nicolae Steriade. Ulterior, ajuns la gradul de colonel, a condus Flotila Romana intre anii 1860-1864). Goeleta, avea cinci tunuri de bronz, de calibrul 120 mm, fiind urmata de inca doua nave: STEFAN CEL MARE si GALATI (fiecare dispunand de cate un tun de bronz de calibrul 75 mm).

Dupa Unirea Principatelor Romane (24 ianuarie 1859 –Alexandru Ioan Cuza), cele doua flote (a Tarii Romanesti si a Moldovei), au fost reunite, artileria navala dispunand acum de 4 tunuri calibrul 120 mm, ce se gaseau la bordul salupelor-canoniere de pe Dunare, dispunand de urmatoarele porturi: Calafat, Giurgiu, Braila, Reni, Galati, Chilia si Ismail.

In Razboiul de Independenta (1877-1878), ca urmare a hotararii Marelui Cartier General, de transformare a Calafatului in punct strategic fortificat (Operatia de acoperire a Dunarii), o parte din personalul Flotei Romane, a fost detasat in cadrul trupelor de artilerie si pompieri din cadrul trupelor de uscat. Marinei, i s-a interzis participarea cu nave la actiunile militare, fiind considerata inferioara celei otomane, ca numar de nave si putere de foc –ceea ce era o realitate. Marina Otomana, era condusa de catre Hobart Paşa (de pe nava cu zbaturi RESMO) –acesta fiind de fapt englez, chemandu-l Augustus Charles Hobart, caruia i se acordase de catre sultan, titlul de pasa, in urma infrangerii revoltei grecesti din Creta. Provenea din Marina Engleza, avand mare experienta, iar dupa razboi a devenit maresal (musir) in Marina Turca. Cele mai puternice nave turcesti de pe Dunare erau: PODGORITA –monitor, ce dispunea de o putere de foc impresionanta, scufundat de catre artileristii romani pe data de 26 octombrie 1877, dupa 77 de lovituri, fiind lovita in zona magaziei de pulbere; DUBA SEIFI (surse turcesti, considera ca se numea de fapt, HIVZI RAHMAN) –monitor, trimis la pesti de catre salupa-torpiloare RANDUNICA, alaturi de nava SOCRATE si un slep.

Canoniera Fulgerul

De asemenea, s-a hotarat ca o parte dintre nave, impreuna cu echipajele lor, sa fie imprumutate Rusiei, in schimbul unor tunuri si mortiere din bronz, de calibrul 152,4 mm. Navele imprumutate Rusiei, erau: iahtul STEFAN CEL MARE, nava ROMANIA, canoniera FULGERUL, salupa-torpiloare RANDUNICA, 4 slepuri si un numar neprecizat de salupe cu rame si vele. Rusia, prin Pacea de la Paris (1856) ce a pus oficial capat Razboiului Crimeii, n-avea voie sa detina vase de razboi pe Dunare. Rusia, a pierdut totodata, controlul asupra gurilor Dunarii, dar si influenta asupra Principatelor Romane.

Armata Romana, a primit in schimbul inchirierii navelor si a echipajelor aferente, un numar de 16 tunuri LAVROV, din bronz, avand calibrul de 152,3 mm (24 funti).

Aceste tunuri, au constituit pe timpul razboiului (alaturi de tunurile-obuziere franceze de 121,3 mm), artileria grea a Armatei Romane.

Prima baterie de coasta, a fost cea de la Calafat (1876), dotata initial cu tunuri KRUPP (de calibrul 78,5/87 mm) ce apartineau de fapt, celor 4 regimente de artilerie. Ulterior, acestea au fost retrase si inlocuite cu cele rusesti de 152,4 mm si cele frantuzesti, model 1865 – LA HITTE, avand calibrul de 121,3 mm. Aceste tunuri erau deservite de militari din subunitatile de Marina, cu exceptia bateriilor INDEPENDENTA I si STEFAN CEL MARE (doar o parte din aceasta baterie. Era deservita si de militari pompieri, care pe timp de razboi, formau artileria teritoriala).

Stefan cel Mare

In luna mai 1877, la izbucnirea Razboiului de Independenta, bateria de coasta de la Calafat, era formata din urmatoarele baterii: CAROL, avand 4 tunuri de bronz rusesti, LAVROV, calibrul 152,4 mm, un efectiv de 20 de militari. Misiunea sa, era lovirea artileriei otomane de la nord de Vidin; ELISABETA, avand 5 tunuri rusesti, LAVROV, calibrul 152,4 mm si 60 de militari pentru deservire. Avea misiunea de a lovi cetatea Vidin, precum si spatiul dintre aceasta si Dunare; MIRCEA, avand 5 tunuri de bronz, LAVROV, calibrul 152,4 mm si 80 de militari. Avea ca misiune, angajarea cu foc a cetatiiVidinsi a spatiului din vecinatatea nordica si vestica a acesteia.

Acestor baterii, incepand cu luna iunie-iulie 1877, li s-au adaugat inca 4 baterii: STEFAN CEL MARE, avand 4 tunuri-obuziere frantuzesti, LA HITTE, model 1865, calibrul 121,3 mm; MIHAI BRAVU, ce dispunea de 15 tunuri de camp, ce apartineau Regimentelor 1/2 Artilerie, avand ca obiectiv respingerea unei debarcari otomane la sud de localitatea Ciuperceni; RENASTEREA, dispunand de 6 mortiere de calibrul 152,4 mm, model 1877, ce fusesera achizitionate din Rusia (era utilizat si ca artilerie de asediu). Avea ca misiune, respingerea unei debarcari turcesti pe malul romanesc al Dunarii; INDEPENDENTA, avea in dotare 2 tunuri LAVROV (152,4 mm, rusesti) si 5 tunuri-obuziere LA HITTE (121,3 mm, model 1865, frantuzesti); INDEPENDENTA II, dispunand de 6 mortiere rusesti, model 1877, de calibrul 152,4 mm.

 

In luna noiembrie 1877, a luat fiinta bateria PERSEVERENTA, in dreptul ostrovului Canapa, dispunand de 3 mortiere (de la bateria INDEPENDENTA II) si 3 tunuri KRUPP, calibrul 87 mm (pentru mai multe detalii, aici: rumaniamilitary.wordpress.com/tag/tunuri-krupp/). A fost urmata de bateria BASARABIA, ce dispunea de 4 tunuri-obuziere frantuzesti, LA HITTE, calibrul 121,3 mm, avand ca obiectiv tinerea sub foc a bateriilor turcesti aflate la Vidin si respingerea unui eventual atac. Comandantul tuturor acestor baterii, ce insumau un efectiv de 320 de militari, a fost maiorul Nicolae Dimitrescu –Maican.

Tunul LAVROV, calibrul 152,3 mm, avea teava din bronz ghintuita si inchizator tip “pana”, precizie buna si distanta mare de tragere. Obuzele erau insa de slaba calitate, multe explodand in aer inainte de a lovi tinta, iar placile de obturatie (inchizatoarele) se puteau sparge (din cauza defectelor de fabricatie, doua tunuri au fost inlocuite cu unele noi). Tunurile s-au aflat dupa razboi in dotarea artileriei de asediu a cetatii Bucuresti, iesind din inzestrare cu putin timp inainte de WW I. Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 152,3 mm, 21 calibre; greutatea tevii cu inchizator 2235 kg; greutatea tunului 4500 kg; greutatea proiectilului 35,8 kg; lungimea tevii 3230 mm; viteza initiala a proiectilului 325 m/s; bataia maxima 5300 m.

 

Mortierul rusesc de calibrul 152,4 mm, model 1877, a ramas dupa razboi in inzestrare. In anul 1885, se mai gaseau inca 2 mortiere de acest tip, in dotarea primelor doua baterii de asediu subordonate Regimentului 2 Artilerie, Bucuresti (infiintate pe data de 15 mai 1885). Mortierul, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 152,3 mm, 9 calibre; greutatea tevii cu inchizator 1572 kg; greutatea totala 3400 kg; greutatea proiectilului 30,7 kg; lungimea tevii 1350 mm; viteza initiala a proiectilului 231 m/s; bataia maxima 3600 m.

Pentru mai multe detalii cu privire la Marina Romana si actiunile sale din Razboiul de Independenta, aici: lnr-mangalia.ro/?p=560 .

In cursul documentarii am gasit un articol foarte interesant, legat de organizarea Armatei Romane, inainte de izbucnirea Razboiului de Independenta, pe care am considerat oportun a-l reda integral, multumind anticipat autorilor sai pentru efortul depus si calitatea informatiilor transmise. Articolul este preluat de aici, integral: www.referatele.com/…/Evolutia-puterii-militare-romanesti-sub-Carol-:

“ La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, a fost proclamat ca domnitor al Romaniei, Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana atunci ofiter al armatei prusiene, inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele mai liberale din Europa, inspirata dupa modelul belgian – promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui nou „fapt implinit” – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta statului roman format la 1859. Alegerea printului strain – deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 – a fost apreciata in acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se disputele intre familiile autohtone pretendente la tron) si a intaririi pozitiilor Romaniei in arena internationala.

MORTIER, 152,4 MM, MODEL 1877
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a Casei de Habsburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri diplomatice si militare (ultima, in razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la „regatul ungar”, act prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea celor din statul unificat la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de a crea „o Romanie unita si libera, fondata pe justitie si moralitate”, fara de care – arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „nu poate fi vorba de natiune si nationalitate romaneasca”.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe plan politico-militar, de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871, devenit principala putere de pe continentul european in urma victoriei repurtate in conflictul armat cu Franta, din 1870-1871. Este o perioada in care, dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat unor acumulari in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac (Scoala lui Moltke), in conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea, alaturi de experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi a razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii si practicii militare romanesti. Fireste, sistemul prusian al „Landwehr-ului” si-a castigat multi adepti dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe permanente cu efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie. „Sistemul nu este nou – se arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868 – el isi gaseste originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza pe doua elemente: armata permanenta si militiile”.
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866, caracterul national, de larga factura populara, imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat mai bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive – 1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind generalul George Adrian, promotor principiului „natiunii armate”) a introdus categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele cu pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente, precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul”, acestea dobandind valente ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari – calarasi); amandoua elementele formau armata de „prima linie” (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4. garda oraseneasca si „gloatele” la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare, motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire, capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate. Astfel, varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar („obligatoriu pentru toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876” ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29 de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera recrutati in primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte din militii; intre 37-45 ani erau incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876 intre 18-31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si voluntariatul de un an in ‘trupele permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele teritoriale („cu schimbul”), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem militar si o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei orientari, predominanta in epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. „Numai gratie sistemului original – avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta regelui Carol I, generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu armata rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independenta tarii”.
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si functionarii structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor. Ministerul de Razboi, organul central al administratiei armatei, a fost reorganizat din 1870 pe patru directii, la care se adauga si „Depozitul de Razboi destinat executarii lucrarilor cartografice, topografice, statistice si istorice; pe langa minister au mai functionat mai multe organisme cu rol consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat inca din 1861, a fost reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si verificarea administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa, ce se va crea abia in urma experientei razboiului de independenta, la nivelul armatei a continuat, sa functioneze si sa sporeasca un „stat-major organizat pe doua corpuri: Statul Major General, alcatuit din generalii desemnati a comanda marile unitati tactice – constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la manevra sau razboi – si Corpul de stat-major, compus din ofiteri de la gradul de capitan, la cel de colonel inclusiv, care urmau sa execut misiunile ce necesitau cunostinte militare speciale. Acestia se recrutau prin concurs, in primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare operativitate in conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie 1866 s-au format patru divizii militare teritoriale, cu comandamentele in garnizoanele Craiova (Divizia 1), Bucuresti (Divizia 2), Galati (Divizia 3) si Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau toate unitatile si subunitatile din raza teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii capacitatii combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc, considerata „scoala ostaseasca” a intregii natiuni. Masurile organizatorice intreprinse in’ deceniul 1866 – 1876 au vizat cresterea si modernizarea unitatilor tactice, inclusiv a efectivelor acestora, consolidarea bazei lor materiale, in special printr-un efort de dotare cu armament si echipament de lupta corespunzator realizarilor epocii, ridicarea gradului lor de pregatire in conditii apropiate celor de razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma razboiului de independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868), reorganizate in 1873, fiecare format din doua batalioane a cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri”; 4 batalioane de vanatori de camp (pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866 si unul in 1868), fiecare cu cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri”. In total 20 batalioane de infanterie la care se adauga un numar de „companii de disciplina”. Dupa bugetul anului 1877 efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri si 740 trupa, iar ale batalionului de vanatori, la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati), din 1871 ramanand doua regimente care au primit denumirea de „rosiori”. Fiecare avea cate patru escadroane, un stat-major si un pluton „afara din randuri” in total 8 escadroane. Efectivele unui regiment, potrivit aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un functionar civil, 636 trupa si 448 cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua datorata sporirii importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma principala, cu un rol permanent in organica armatei. Restructurarile operate in cadrul regimentului i-au conferit nu numai o mai mare omogenitate, dar si posibilitati sporite de cooperare cu celelalte arme pe timpul luptei. In 1868 s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua divizioane a cate trei baterii fiecare. Dupa ce in 1876 fiecare regiment a primit inca o baterie, din nevoia de a se incadra toate diviziile teritoriale cu artilerie proprie si in scopul cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au infiintat inca doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor intreprinse, artileria romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua divizioane cu cate 6 baterii fiecare, dintre care a montate si 1 calareata, in total 24 baterii cu 144 guri de foc. Regimentele au fost, dislocate in ordinea numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman, fiecare avand, in principiu, un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si 272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in baza legilor organice din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni in Capitala si resedintele de judet, potrivit importantei acestora, formand artileria teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a Ministerului de Razboi – de la 1/13 aprilie 1874 toate „comenzile urbane” fiind inlocuite in resedintele de judet cu subunitati militare, conduse de ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul anului 1877 pompierii formau 2 divizioane, cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton „afara din randuri”, cel din Iasi – cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri Botosani, alaturi de bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se adaugau bateriile Galati-Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876 Divizionului 1 pompieri Bucuresti, Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9 baterii teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri, 9 asimilati si 1 569 trupa. Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de1/3 Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea trupelor. In 1867 Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de sapatori si un pluton „afara din randuri”, compania de pontonieri Giurgiu trecand pana in 1876 la Regimentul 1 artilerie. Intre 1868-1871 a functionat si cel de-al doilea batalion, tot pe patru companii, dar dificultati financiare au impus in 1871 contopirea celor doua batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in compunerea acestuia se va afla o companie de „minari” (destinata lucrarilor de mine) cu o sectie de telegrafie si trei companii de sapatori (din 1874 si ele cu o sectie de telegrafie).

Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse – 23 ofiteri si 497 trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic stat-major, un pluton independent, o „scoala a trupei”, 4 companii de geniu, fiecare cu o sectie de telefonie (pentru fiecare divizie) si trei sectii de „sapator-minari”, o companie de pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de ordin financiar, dar si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea Portii otomane: De aceea prezenta micii sale flotile la gurile Dunarii si in apele Marii Negre, in cadrul unor manevre cu trageri reale de artilerie executate in premiera in toamna anului 1875 – afirmatie categorica a unei forte navale independente -; a impresionat, insemnand un eveniment de importanta politica majora in contextul declansarii ,”crizei orientale”.
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa nava „Romania” (in dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre care se remarca canoniera „Fulgerul” {1873) cu un deplasament de 90 tone si o viteza de 7 noduri, construita de santierele franceze din Toulon; celelalte doua erau iahtul „Stefan cel Mare” (1869) de 352 tone (Linz, Austria) si salupa-torpiloare „Rindunica” (1874), construita in Anglia si asamblata la atelierul naval de Ia Galati. Reorganizat in 1875, acesta va fi capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele, „Lebada”. Se adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene, destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului 1877 un efectiv de 20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul de Interne, a fost incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat in doua companii pedestre (10 ofiteri si 260 trupa) si doua escadroane administrative (6 ofiteri si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar – aflat sub conducerea energica a generalului – medic, Carol Davila – prezentandu-se sub aspectul organizarii si pregatirii de specialitate Ia un nivel ridicat pentru acea epoca. Compus din medici, farmacisti si veterinari militari destinati spitalelor pe timp de pace si ambulantelor pe timp de razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul infirmeriilor regimentare; totodata, pe langa fiecare companie sau escadron a fost creata cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de garnizoana, cate unul de fiecare divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de paturi) si Iasi (200 paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de administratie si 278 trupa), ce executa diferite servicii pe langa spitalele militare, a fost trecuta definitiv din subordinea Administratiei militare sub conducerea directa a Inspectoratului general al Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie, constituit in 1862 si asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de tren (in 1877 – 5 ofiteri inferiori combatanti, 184 trupa si 180 cai) si compania de uvrieri (lucratori) militari, menita sa asigure subzistentele si efectele trupelor – atasata in 1877 Depozitului central de echipament; Corpul intendentei militare insuma in 1877 2 intendenti, 4 subintendenti si cate 7 adjutanti cl. I si II, asimilati – gradelor de ofiteri (de la colonel la capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de „consiliile de razboi”, cate unul de fiecare divizie teritoriala (efective permanente in 1877: 4 ofiteri-comisari domnesti, 4 capitani-raportori, 8 grefieri si 41 subofiteri de administratie) si de „Consiliul de Revizie”, organ suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1 grefier, 1 copist); in razboi urma sa functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873 Codul de justitie militara a inlocuit vechea „Condica penala ostaseasca”, din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate – Armata teritoriala – a constituit in aceasta perioada forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului 1877 ea se cifra la 45 930 militari. Structura ei a fost modificata prin legea organica din 1872, care pe scheletul batalioanelor de graniceri crease 8 regimente de dorobanti (infanterie teritoriala), iar in locul fostilor dorobanti-calari 8 regimente de calarasi (cavalerie teritoriala). Ambele categorii de trupe erau recrutate din toata tara ,dupa formarea contingentului permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar avand o durata de 6 ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani (calarasii). Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau patru „schimburi”), celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa. Pentru asigurarea continuitatii procesului de instructie existau cadre permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de linie. In compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet aflat in. raza teritoriala a unitatii), numarul de companii variind mereu pana in 1877. Cadrele permanente au provenit dintre fostii ofiteri graniceri, ca si din randul ofiterilor si subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar ajungand astfel la 16 (33 batalioane), in organica fiecarei unitati pastrandu-se doar doua batalioane. Masura rectifica in primul rand exagerata extindere teritoriala a regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu exceptia Regimentului 11 dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se ridicau la 25 996 ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente pentru a se echipa pe toata durata serviciului militar, au fost constituiti in 1876 in patru brigazi intrate in organica diviziilor teritoriale, ceea ce a reprezentat o incarcare a acestora cu prea multa cavalerie. La sfarsitul lui 1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi, iar escadroanele primisera. numele judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau garnizoana. In 1877 efectivele bugetare ale celor 32 de escadroane de calarasi erau de 9 934 ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite in doua clase, fiecare avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea: necasatoriti, casatoriti fara copii si casatoriti cu copii. Structurate pana in 1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare din cele patru divizii militare teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si escadroane atasate trupelor de dorobanti si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel si o parte din cheltuielile necesare instruirii si echiparii lor. Armamentul, munitia si marele echipament se distribuiau de catre stat la concentrari sau pe timpul razboiului. In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In baza legii organice din 1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii (ofiteri pana la 25-36 ani, iesiti din toate celelalte elemente ale ostirii), menit a completa si cadrele trupelor teritoriale, garzilor orasenesti si la nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar obligatoriu de 24 de ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand fi convocati pentru maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine „ordinea publica”, executand serviciul de paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa la apararea acestora. Era organizata pe legiuni, batalioane si companii; fiind pusa sub comanda unui inspector general, ajutat de doi ofiteri superiori numiti pe trei ani.In primavara anului 1877, garda. – reorganizata dupa venirea la putere a guvernului liberal I.C.Bratianu – era formata din „toti locuitorii tarii pamanteni sau impaminteniti” ,de la 21 la 45 de ani, care mu erau mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu peste 20 000 locuitori, militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa acelasi sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind atasate trupelor de militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea combativa a trupelor a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta modern, cat mai corespunzator nevoilor si posibilitatilor tarii. Treptat, a-a renuntat la multe din armele vechi, inlocuite cu altele avand parametri tehnico tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva stabilimente de reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor productii mici de munitii de arme albe etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca majoritatea statelor din acea vreme, sa importe in continuare, fiind tributara principalilor furnizori de armament din Europa: Germania si Franta. La acestea s-au adaugat piedicile puse de unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul de arme si echipament importat din Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida unor mijloace financiare modeste, inzestrarea armatei romane sa fie asigurata au cele mai perfectionate mijloace de lupta, desi cantitatile aduse au ramas insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de inzestrare, numai in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta au fost imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand calibre si parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc atat pregatirea, cit si organizarea luptei: erau pusti franceze „Minie” (model 1861), carabine (model 1863), pusti „Dreyse” cu ac (percutor), modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o pusca ghintuita superioara „Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869), Romania fiind unul din primele state ce au introdus armele semiautomate de tipul mitralierelor „Christopher Montigny” (1872) si „Gatling« (1873, 1875); in aprilie 1877 au mai fost date pusti „Krnkau rusesti (model 1868), arme insa vechi cu glont de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare uniformitati, s-a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti „Peabody” de fiecare companie, in timp ce diviziile 3-4 au primit arma „Dreyse” (1867): Dorobantii au fost inarmati cu pusti „Peabody” si „Krnkau, iar militiile cu pusti „Minie”. Regimentele de linie au primit din 1873 „lopetile portative Linneman”, fiind printre primele din Europa care au beneficiat de acest important accesoriu individual care-si va demonstra utilitatea deosebita in razboiul din 1877-1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare carabine „Dreyse”, sabii semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel „Krupp” de 87 mm (model 1875), din care la intrarea in razboi Romania va avea 8 baterii, erau cele mai eficace la acea data (o bataie de aproape sase ori mai mare decat cea a tunurilor mai vechi); se mai dispunea de tunuri „Krupp” din otel (model 1868), si de bronz (model 1870), ambele de 78 mm, precum si de mitraliose”. Artileria teritoriala avea tunuri franceze „La hitte” si belgiene Timmerhans”.
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873 dinamita, iar sectiile lor de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate „Morse”.
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu materiale medicale de razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele militare autohtone au reusit, prin eforturi ale personalului, sa asigure spre sfarsitul perioadei, in conditii destul de bune, necesarul si mijloace de transport pentru hrana, pentru coloanele de munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu noile tendinte ale artei militare si progresul inregistrat ca urmare a evolutiei tehnico-tactice a materialului de lupta, a constituit, de asemenea, o preocupare permanenta a factorilor de decizie militari din Romania. S-a urmarit mai. intai completarea sau inlocuirea regulamentelor depasite, ca si introducerea de instructiuni si regulamente de exercitii, manevra si lupta care lipseau la unele genuri de arma si servicii, ceea ce a permis o clarificare teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a instructiei pe timp de pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al gandirii cadrelor autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii straine, ceea ce s-a facut printr-o raportare la conditiile specifice geostrategice, social-economice si politice ale tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si practice a ofiterilor, introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru trecerea in randul ofiterilor superiori – masura ce a barat accesul la gradele superioare a celor proveniti pana atunci direct din trupa, fara a avea prea multe cunostinte generale si profesionale. A fost extinsa reteaua de invatamant care a inclus: „scoli regimentare”, ce functionau in unitatile armatei permanente, deschise soldatilor in vederea obtinerii pregatirii scolare elementare si a gradelor de caporal si sergent; „scoli divizionare” pentru subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata laIasi in 1872, ce pregatea viitorii candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa ani de functionare laIasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata definitiv la Bucuresti, fiind destinata formarii de ofiteri pentru toate armele. Eforturile de a pune bazele unei „scoli superioare de razboi”, ca si ale altor institutii de perfectionare a pregatirii specializate a cadrelor militare nu au fost transpuse in practica, in principal datorita dificultatilor de ordin financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat trimiterea de elevi sau ofiteri in strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii militare din Franta, Belgia,Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca observatori in diferite armate, inclusiv inAmerica, peste 170 de ofiteri, ceea ce a favorizat contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel mai inalt nivel. S- a inregistrat, de asemenea, o intensificare si diversificare a pregatirii aplicative de lupta a trupelor, care s-a executat prin concentrari scurte de instructie, in tabere (precum cea de la Furceni din 1869), si mai ales prin manevre (marile manevre avand loc de regula toamna), ce devin o practica curenta si la care, alaturi de unitatile regulate si rezervele lor, au fost chemate si formatiuni apartinand celorlalte elemente ale puterii armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875). Indeosebi s-a depus un efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si unitati de dorobanti si calarasi, iar garzile orasenesti au’ executat toate serviciile de garnizoana. Rezultatele obtinute au fost apreciate de domnitorul Carol I ca fiind „foarte multumitoare”, atragandu-se insa atentia la slaba instructie a focului in 1875 trupele permanente nu executasera decat trageri cu 35-40 cartuse de om !). De altfel, pana la acea data, in pregatirea infanteristilor se pusese accentul pe „scoala soldatului”, urmarindu-se formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe trageri inclusiv in campul tactic, prin coordonarea focului.

Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si desfasurate aplicativ, au fost realizate la trupele de artilerie (un rol insemnat avandu-l colonelul E. Herkt). S-a insistat asupra necesitatii si modalitatilor de executare a tragerilor cu traiectorie intinsa si curba, (cu toate ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a tragerilor de „demontare” (distrugere) si de anfilada (in lungul transeelor) iar ca o noutate – executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata modificarilor importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea pustii pe la culata, artileria ghintuita etc., efectele tragerilor puterea, iuteala, densitatea focului fiind sporite considerabil, conducerea ostirii va fi sesizata de necesitatea trecerii batalioanelor la formala in coloana pe companii de „tirapliori” (puscasi), de ,”utilitatea indispensabila” a liniei de tragatori in lupta, ca si de cresterea rolului baionetei in atac, insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor regulamentare de catre ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 – oficial anuntata ca manevre anuale obisnuite, dar oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei din Balcani – a fost folosita pentru asigurarea omogenizarii instructiei elementelor puterii armate, in acest scop organizandu-se unitati tactice mixte – divizii si brigazi – din unitati regulate si teritoriale. Angajarea luptatorului in actiune trebuia sa puna in evidenta calitatile si cunostintele sale militare, tinand seama inclusiv de acel „coeficient moral”, dandu-le astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa convingator acest lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii imediat urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a teritoriului pentru aparare – fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la care o contributie importanta au avut-o trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au luat primele masuri de amenajare genistica a teritoriului, impuse de situatia externa creata dupa detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era amenintata de interventia conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic; care incercau sa obtina si concursul altor puteri europene pentru a dezmembra statul realizat in 1859. In acest scop s-au facut studii atat pentru ridicarea unor fortificatii pasagere, in jurul Bucurestilor, cit si planuri de aparare a defileului Oltului. Preocupari in vederea fortificarii tarii pe linia Carpatilor si a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand din vara anului 1875, in conditiile izbucnirii „crizei orientale”, cand un razboi ruso – otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au concentrat asupra intaririi aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877 desfasurarea armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul din Balcani. Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate, extinderea liniilor telegrafice vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au fost multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de manifestare. Aceste relatii au fost subordonate permanent obiectivelor mentinerii integritatii teritoriale, largirii autonomiei tarii si dobandirii deplinei independente nationale prin incurajarea si sustinerea efortului eliberator desfasurat de popoarele din estul, centrul si sud-estul Europei, fata de politica agresiva, de oprimare promovata de imperiile rus, habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat contactele permanente cu Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru, vizandu-se chiar o „antanta balcanica”, in care sa fie atrasa si Grecia in vederea eliminarii dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse s-au pastrat cu miscarea de eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul vecin din rasarit au evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de achizitionare a armamentului si materialelor necesare intaririi fortei combative a armatei romane, dar au permis sondaje si demersuri diplomatice eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a mijloacelor de obtinere a independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei intr-un conflict regional sau chiar continental. In anul reizbucnirii „crizei orientale” Romania devenise un factor politic si militar important in arena relatiilor internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de solicitarile diplomatice ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe plan militar in 1876 si la inceputul anului 1877 au subliniat hotararea Romaniei de a-si apara individualitatea statala si, la nevoie, de a obtine pe calea armelor independenta deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui Carol de Hohenzollern au fost urmate si de unele modificari in organizarea, dotarea si instruirea armatei, indeosebi in introducerea unor principii doctrinare si regulamente ale armatei prusace. Noul sistem de organizare si instruire a creat greutati in procesul de evolutie a sistemului militar romanesc deoarece necesita timp pentru introducerea noilor principii, metode si procedee de instruire si, in al doilea rand, pentru ca nu era in asentimentul majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea, pe linia intaririi armatei, pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese insemnate atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au fost pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I. Cuza, dar s-au produs modificari calitative in cadrul structurii organizatorice a unitatilor si marilor unitati. Au luat fiinta doua corpuri de armata, subordonandu-i-se fiecaruia cate doua divizii, precum si noi unitati si subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand in mod simtitor. Pentru o mai buna dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in cea mai mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar tunurile de bronz s-au inlocuit, treptat, cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul percutant si fuzant., importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile germane sistem Krupp, model 1870 si 1875, erau printre cele mai bune piese de artilerie la vremea aceea). Prin modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile au luat denumirea de armata teritoriala, in compunerea ei intrand regimente de dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un pas important s-a facut si in privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868 functionau trei categorii de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de a forma cadre inferioare), scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare (pentru pregatirea ofiterilor de stat major). Prin legea din 1872, scoala militara a fost impartita in doua: scoala militara de infanterie si scoala militara de cavalerie. In afara de aceste scoli, conform „Regulamentului Scoalelor”, mai functionau: scoala regimentara (pregatea soldati pentru gradul de caporal); scoala divizionara (pe langa fiecare divizie, pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii fiind de doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru scolile militare de infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala speciala de artilerie si geniu. Aceasta din urma a ramas numai in proiect, ca dealtfel si Academia de Razboi, si vor fi infiintate dupa razboiul de independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si rezerva nationala, a crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor succesive si a infiintarii de noi unitati, in primavara anului 1877 armata romana insuma opt regimente de linie si 16 regimente de dorobanti, fiecare divizie avand si cate un batalion de vanatori. Cavaleria era organizata pe brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de patru regimente a cate sase baterii, dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau intrunite intr-un batalion compus din patru companii de „sapatori-minari” si o companie de pontonieri.  Flotila de Dunare avea patru bastimente (nave fluviale), precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative era, in ajunul razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand pune insa sub arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati. S-a facut astfel un pas important inainte in ridicarea fortei combative a armatei permanente si a celei teritoriale.
Organizarea militara cu caretara noastra a intrat in razboiul antiotoman din 1877-1878 si-a dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita, Plevna, Rahova, Smardan si Vidin, actionand alaturi de fortele ruse sau in sectoare de front independente, ostasii romani vor consfinti prin lupta si jertfa lor independenta de stat a Romaniei”.

WW

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet; Muzeul Marinei Romane; commons.wikimedia.org/…/Category:229_…
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

www.referatele.com/…/Evolutia-puterii-militare-romanesti-sub-Carol ;

Series Navigation

<< ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: OBUZIERELE (4)ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: ARTILERIA DE COASTA(2) >>