ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: TUNURILE ANTITANC (1)

  Tunurile antitanc au aparut in Armata Romana nu cu mult inaintea inceperii WW II, in anul 1936 –PUTEAUX, SCHNEIDER si BOHLER- aceasta ajungand sa detina la momentul intrarii in marea conflagratie, 24 de plutoane de tunuri AT, cu aproximativ 200 de guri de foc (putine si ineficiente in fata tancurilor T-34, ce incepusera sa apara intr-un numar din ce in ce mai mare pe front, dupa anul 1940).

Printre primele asemenea guri de foc din dotarea Armatei Romane s-a numarat si tunul PUTEAUX, calibrul 25 mm, de fabricatie franceza, model 1937. Tunul avea cateva caracteristici interesante, chiar revolutionare pe atunci, precum: frana de gura cu ascunzatoare de flacara si un arc recuperator dispus pe exteriorul tevii; putea fi suspendat pe timpul tragerii pe o placa de baza dispusa sub afet sip e cele doua sape.

Tunul PUTEAUX era deservit de catre doi militari si a fost folosit de catreRomaniapana in anul 1942, cand era deja depasit de evolutia blindatelor si a blindajului. Tunul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 25 mm, 72 calibre; lungimea tevii 1800 mm; greutate 300 kg; inaltimea la scut 1100 mm; cadenta maxima 25 lovituri/minut; viteza initiala a proiectilului 920 m/s; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -5/+5 grade; blindaj strapuns 40 mm, la o distanta de 500 m; bataia maxima 3450 m.

Un alt tun antitanc cu care Romania a intrat in razboi a fost BOHLER, calibrul 47 mm, model 1935, de fabricatie austriaca, ulterior germana. Acest tun avea si el cateva caracteristici revolutionare, putand fi dezmembrat in parti componente, usurand astfel transportul, dar si utilizarea in lupta. Datorita acestei caracteristici, tunul a fost folosit masiv de catre vanatorii de munte romani alaturi de infanterie, incepand cu anul 1941. Tunul avea profil redus, posibilitatea de demontare a rotilor, placa de baza sub afetul inferior (aceasta sporea precizia tragerii prin fixarea in trei puncte) si precizie buna. Cu toate acestea, tunul era deja depasit de noile blindaje aparute la tancurile sovietice in 1941, ajungand sa fie folosit doar ca arma de sprijin a infanteriei folosind proiectile explozive cu bataie maxima de 7000 m.

Tun AT Bohler, calibrul 47mm, model 1935

Tunul AT BOHLER, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 47 mm; lungimea tevii 1680 mm; greutatea in mars 315 kg; viteza initiala a proiectilului 630 m/s; greutatea proiectilului perforant 1,4 kg; unghi de tragere orizontal de 62 grade; unghi de tragere vertical de la -15/+56 grade; blindaj strapuns 43 mm, la o distanta de 500 m. Aceste tunuri erau tractate si cu autoturisme HORCH, fiind utilizate in acest mod si de catre Armata Romana.

Armata Romana a avut in dotare si tunul AT BREDA, calibrul 47 mm, model 1935. Acesta a fost printre primele tunuri AT achizitionate de catre Armata Romana, fiind de fapt varianta italiana a tunului german BOHLER de acelasi calibru, si s-a aflat in dotarea companiilor de armament greu de la regimentele de infanterie, cel putin in prima parte a razboiului (in vara lui 1942, inca era utilizat in campania antisovietica).

BREDA, avea performante asemanatoare varului sau german, dar folosea si un proiectil italian original, cu calitati antitanc foarte bune, bazat pe un efect special numit “Effetto Pronto” (dupa cate se pare, era un proiectil asemanator munitiilor HEAT –nu se stie insa daca Armata Romana a utilizat si ea acest proiectil).

Tunul AT SCHNEIDER, calibrul 47 mm, model 1936, a fost si el unul dintre tunurile achizitionate de catre Armata Romana inainte de WW II. Aceasta achizitie a fost greoaie si marcata de scandal, fiindca desi se lansase o comanda firmei franceze producatoare de 40 de asemenea baterii (inca din 1936), la inceputul anului 1937 nu se livrase nici macar un tun! Expertii militari considerau atunci ca Armata Romana, avea un necesar de cel putin 300 de piese (cate 12 piese pentru cele 25 de divizii); intr-un final aceasta ajungand a avea in componenta sa cate o baterie antitanc de 47 mm (6 piese) si un pluton (6 piese) in compunerea companiei de armament greu de la regimentele de infanterie. Mult, mult prea putin! Si asta va iesi in evidenta in curand, pe timpul campaniei antisovietice.

SCHNEIDER, avea caracteristici oarecum asemanatoare cu tunurile AT BOHLER si BREDA de acelasi calibru, avand o greutate de 628 kg si o bataie maxima de 6700 m. Interesant este faptul ca o parte dintre aceste tunuri, au fost fabricate la uzinele “Concordia” din Ploiesti, fiind tractate de catre seniletele “MALAXA tip UE” (126 de vehicule fabricate la uzinele “Rogifer” –Bucuresti, intre anii 1939-1941, sub licenta franceza “Renault UE”).

Un tun AT utilizat masiv de catre Armata Romana in campania antisovietica, a fost BOFORS, calibrul 37 mm, model 1936, de fabricatie suedeza. Multe dintre aceste tunuri, peste 550 exemplare, au provenit de la armata poloneza, fiindu-ne vandute de catre germani).

Tunul AT BOFORS, avea o constructie monobloc cu inchizator semiautomat, cu pana verticala si o mica frana de gura, afet pe doua roti cu genti metalice si anvelope de cauciuc, scut metalic de 5 mm ce proteja servantii, inclusiv doua banchete laterale pentru acestia. Utiliza proiectile explozive si perforante cu trasor si s-a aflat in dotarea celor sase brigazi de cavalerie la compania antitanc: 20 de tunuri la motorizate si 14 tunuri la cele hipo; precum si la companiile de armament greu din regimentele de infanterie (cate un pluton cu sase piese).

Dupa campaniadin 1941, regimentele de infanterie aveau la companiile de armament greu cate trei plutoane de tunuri BOFORS, cu cate sase tunuri (18 piese).

Tunul AT BOFORS avea urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm; lungimea 3040 mm; inaltimea 1030 mm; lungimea tevii 1739 mm, L/45; regimul de foc 12 lovituri/minut; greutatea in mars 370 kg; viteza initiala a proiectilului 870 m/s; greutatea proiectilului exploziv 1,4 kg; unghi de tragere orizontal de 50 grade; unghi de tragere vertical de la -10/+25 grade; blindaj strapuns 30 mm; bataie maxima de 6500 m.

Un tun AT mult superior, ce era cu adevarat eficient impotriva tancului sovietic T-34 (blindaj de 45 mm), a fost PAK-38, calibrul 50 mm, model 1938. Acesta folosea un proiectil perforant cu miez de tungsten AP-40, cu putere marita de patrundere in blindaj, facand praf si pulbere un T-34, aflandu-se aflat in dotarea Armatei Romane din luna martie 1943 (110 piese, cate sase la companiile anticar de la 12 regimente de infanterie si cavalerie; 38 de piese la grupurile de VM din Crimeea si Caucaz), dar intr-un numar insuficient fata de puhoiul de tancuri sovietice.

PAK 38, calibrul 50mm

Interesant este faptul ca acest tun a ramas in dotare pana in anul 1954, cand a fost inlocuit cu tunuri sovietice de calibrul 57 mm. Tunul se manevra usor avand roata suplimentara care se inlatura pe timpul tragerii, afetul fiind fabricat si din aliaje usoare alaturi de otel (duraluminiu). Avea scuturi metalice curbate si cu inaltime mica (1,05 m), teava lunga de 60 calibre, inchizator de tip semiautomat, suspensie pe bare de torsiune si frana de gura.

PAK-38, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 50 mm; lungimea tevii 3000 mm, 60 calibre; greutatea in mars 1062 kg; greutatea pentru lupta 1000 kg; viteza initiala a proiectilului 1198 m/s; greutatea proiectilului exploziv 2,25 kg; unghi de tragere orizontal de 65 grade; unghi de tragere vertical de la -8/+27 grade; blindaj strapuns cu proiectilul AP-40, 101 mm, la o distanta de 740 m.

Armata Romana a mai avut in dotare si varianta PAK-40, ce a aparut in inzestrare odata cu PAK-38, fiind insa superior acestuia. PAK-40 a fost considerat unul dintre cele mai bune tunuri AT din WW II, fiind capabil sa traga o gama larga de proiectile: perforant cu forma alungita; perforant cu miez de tungsten; exploziv –putea fi folosit si ca tun de camp. Putea distruge blindaje de 98 mm de la o distanta de 2000 m si blindaje de 154 mm de la 500 m, fiind unul dintre putinele tunuri eficiente impotriva mastodontilor sovietici (exceptand tancul IS-2) pe care le avea pe atunci Armata Romana.

PAK 40

PAK-40, avea diferente majore fata de fratele sau mai mic, PAK-38: greutate crescuta cu 500 kg; scuturi drepte; garda redusa la sol ceea ce facea ca piesa sa se impotmoleasca frecvent; mobilitate scazuta –pe teren desfundat nu putea fi manevrat decat prin interventia unui tractor de artilerie, ceea ce punea mari probleme soldatilor romani (fiindca tractoarele erau in numar mic in dotare).

PAK-40, chiar daca era o piesa grea, avea o acuratete a loviturii remarcabila, cuprinsa intre: 71-99%, la 1000 m cu proiectil cu miez de tungsten; 58-98% cu proiectil perforant standard. Tunul avea deasemenea un scut innovator, inclinat si dublat, unic la vremea proiectarii sale; profil redus, ceea ce avantaja camuflajul, de numai 1,25 m inaltime; o buna stabilitate; marime si viteza impresionanta a incarcaturii de lovire: 933 m/s pentru proiectilul perforant standard de 6,8 kg, 548 m/s pentru proiectilul exploziv HE de 5,74 kg.

Tunul s-a aflat in dotarea companiilor anticar ale diviziilor din Caucaz, alaturi de PAK-38, cate 12 piese. Un numar insuficient dealtfel pentru a putea avea o influenta majora asupra eficientei trupelor romane impotriva blindatelor sovietice (un impediment major al Armatei Romane pe toata durata razboiului –lipsa tunurilor AT performante si intr-un numar suficient), si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea tevii 3450 mm, L/46; lungimea tunului 6200 mm; greutatea pentru lupta 1425 kg; greutatea proiectilelor cuprinsa intre 3,18-6,8 kg; unghi de tragere orizontal de 65 grade; unghi de tragere vertical de la -5/+22 grade; blindaj strapuns la unghi de 0 grade la 500 m: 132 mm, cu proiectil perforant standard si 154 mm cu proiectil cu miez de tungsten; bataia maxima: 8000 m, cu proiectil HE.

Armata Romana a folosit incepand din anul 1942 si un numar nedefinit de tunuri sovietice antitanc de calibrul 45 mm, M-42 (model 1942). Tunurile erau de captura, dar superioare celor de 37 mm aflate in uz (ulterior, 30 de tancuri R-35 au fost modificate si dotate cu tunurile sovietice de acest calibru, devenind autotunurile TACAM R-2). M-42, s-a aflat si in dotarea diviziilor mecanizate de voluntari romani “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan”, inarmate si pregatite de catre sovietici (acestea au fost dotate si cu armament german de captura); fiecare dintre acestea au sosit in Romania cu cate o asemenea baterie anticar.

M-42, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 45 mm; lungimea tevii 2867 mm; greutatea in mars 570 kg; viteza initiala a proiectilului 820 m/s; greutatea proiectilului 1,43 kg; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -8/+25 grade; blindaj strapuns: 95 mm, la o distanta de 300 m.

Incepand cu primavara anului 1943 si in urma esecului de la Stalingrad unde Armata Romana n-a prea avut ce face in fata tancurilor sovietice in lipsa tunurilor AT in numar suficient, s-a achizitionat tunul antitanc PAK 97/38, calibrul 75 mm. Acesta a dotat companiile anticar de la cele 8 divizii aflate in Crimeea si Caucaz, fiind un tun hibrid franco-german, realizat prin montarea tunului de camp francez model 1897 (mii de asemenea tunuri au fost capturate de catre germani in timpul campaniei din 1939-1940, din Polonia si Franta) pe afetul tunului antitanc german, PAK-38. Germanii au realizat peste 3700 de asemenea piese hibrid pana la sfarsitul razboiului, ce aveau performante antitanc bune, putand strapunge blindajele tancurilor sovietice T-34 si KV din lateral, la distante sub 500 m.

PAK97/38, calibrul 75 mm

Tunul era relativ usor de manuit si deplasat, teava fiind prevazuta cu frana de gura, dar avea o cadenta de tragere redusa datorita inchizatorului de tip surub.

Tunul utiliza proiectile perforante si explozive, dar avea un camp de tragere orizontal de doar 6 grade, ceea ce nu permitea urmarirea unui tanc in miscare (un handicap major in timpul luptelor).

PAK 97/38, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea 4650 mm; inaltimea 1050 mm; lungimea tevii 2587 mm; regimul de foc 12-14 lovituri/minut; greutatea in mars 1270 kg; viteza initiala a proiectilului 570 m/s; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -6/+8 grade; blindaj strapuns: aproximativ 75 mm, la o distanta de 300 m; bataia maxima 10000 m (datorita bataii mari si a capacitatii de a lansa proiectile explozive, era deseori folosit si ca tun de camp).

Nu se stie cu certitudine cate asemenea tunuri a avut in dotare Armata Romana, dare le au fost cu siguranta insuficiente, ca si alte modele din arsenalul acesteia.

O mare realizare a fost in WW II, tunul AT romanesc, RESITA DT-UDR Nr. 26, calibrul 75 mm, model 1943. Puterea de foc si precizia acestuia erau net superioare gurilor de foc straine similare, iar rezistenta si calitatea sa, l-au mentinut in dotare mult timp, fiind retras si stocat pe la sfarsitul anilor *90.

Insa, despre acesta si multe altele ce i-au urmat, atat in perioada “democratizarii socialiste sovietice” a tarii, cat si dupa anii *70, in partea a II-a.

WW    

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

Series Navigation

<< Istoria artileriei romane: 4 K51 RUBEJ (Frontiera)Istoria Artileriei Romane: Tunurile Anti-tanc II >>