Facem o paranteza pentru a evidentia anumite aspecte ale dezvoltarii programului nuclear, de data aceasta, in SUA –program ce in curand, se v-a intalni cu cel britanic. In anul 1938, dupa primirea premiului Nobel, Enrico Fermi –fizician italian, s-a refugiat in SUA, unde, alaturi de Leo Szilard (de origine maghiara), a inceput sa lucreze intens la Universitatea Columbia din New York. La inceputul anului 1939, Fermi si Szilard au demonstrat, existenta neutronilor secundari. Mai tarziu, au demonstrat ca sub forma de grafit foarte pur, carbonul ar putea actiona ca moderator si ar putea permite realizarea unei reactii in lant in uraniul natural, cu conditia sa fie folosit numai uraniu foarte rafinat (din care ar fi fost necesare cateva sute de tone). Ei au cautat sa obtina un sprijin financiar important din partea oficialitatilor americane, chiar si particulare, care sa le permita un test la scara industriala.
In paralel cu acest efort, la sfarsitul anului 1940, la Universitatea din California (Berkeley), tanarul chimist american, Glenn T.Seaborg, utilizand cel mai puternic ciclotron (accelerator de particule, fiind utilizat in studiul structurii nucleului atomic. Era functional din anul 1931, putand accelera protoni la o energie maxima de 1 MeV –un milion de electronvolti) existent pe atunci, a aratat ca prin bombardarea cu neutroni, uraniul-235 este transmutat intr-un element nou, necunoscut pana atunci pe Pamant. A reusit sa izoleze cateva miimi de miligram din acest element, pe care l-a botezat “plutoniu”, contatand ca acest nou element –plutoniul 239, era fisionabil prin bombardarea cu neutroni (ca si uraniul-235). A tras concluzia ca, daca se putea produce o reactie in lant in uraniul natural –pe care Fermi si Szilard incercau sa o realizeze- simultan cu conversia izotopului rar de uraniu-235 prin fisiune in energie si produsi radioactivi, o parte din neutronii in exces eliberati ar transmuta o cantitate asemanatoare din izotopul abundent de uraniu-238 in plutoniu-239. Astfel, reactia in lant ar furniza alchimia necesara producerii unei substante capabile sa serveasca, asemenea uraniului-235, ca exploziv.
Trebuie sa mentionam faptul ca, plutoniul nu exista in natura din cauza radioactivitatii lui: atomii lui sunt instabili si au o sansa de 1 la 2 de a se dezintegra “in mod natural” in 24000 de ani. Uraniul natural este si el instabil, dar atomii celor doua componente ale lui, izotopii 235 si 238 (cei mai grei din natura) au perioade de dezintegrare atat de lungi incat in cantitatea existenta in momentul formarii planetei noastre a mai ramas inca o proportie substantiala.
In 1941, fizicianul J.Robert Oppenheimer, a ajuns la aceleasi concluzii ca englezii in privinta utilizarii uraniului-235 ca exploziv. Facand calcule asemanatoare pentru plutoniu, el a ajuns la o masa critica pentru noul element de trei ori mai mica decat cea a uraniului-235 (masa critica este in realitate intre 5-10 kg).
In iunie 1941, presedintele Roosevelt, pregatindu-si tara pentru un posibil razboi (el dorea implicarea Americii in razboiul din Europa, lucru neagreat insa de catre marea masa a populatiei. Viziunea americanilor se v-a schimba rapid dupa atacul de la Pearl Harbour), a decis crearea unei organizatii aflate sub directa sa autoritate, care sa se ocupe de ansamblul problemelor stiintifice nationale succeptibile de a avea importanta militara. Pentru conducerea organizatiei l-a ales pe Vannevar Bush. In cadrul acesteia a fost constituit un comitet insarcinat cu probleme de aparare, sub conducerea lui James B.Conant. Problema uraniului a fost integrate in acest ansamblu prin infiintarea unei sectii cu numele de cod S-1 (rolul acestei sectii era sa determine daca fisiunea ar putea fi utilizata cu succes, fie pentru o arma exploziva sau generatoare de radiatii, fie ca mijloc de propulsie pentru submarine sau pentru producerea controlata a energiei. Cand au inceput lucrarile, se considera ca cercetarile americane privind separarea uraniului-235 si bomba atomica erau mult mai putin avansate decat in Anglia –dar acest lucru avea sa se schimbe in curand! Dar, americanii au recunoscut ca lucrarile englezilor, ele insele derivate din cele ale francezilor, au avut o pondere insemnata in luarea, in sfarsit, a deciziei de trecere la etapa elaborarii armei propriu-zise).
Pe data de 9 octombrie 1041, Roosevelt i-a trimis o scrisoare primului ministru britanic, Churchill, propunandu-i ca cele doua tari sa colaboreze in “chestiunea nucleara”. Churchill, a fost informat despre concluziile raportului Comitetului Maud, printr-un memoriu favorabil al consilierului sau intim, lordul Cherwell. El si-a insusit ideea ca chestiunii nucleare trebuie sa i se acorde cea mai mare prioritate, nu insa fara a nota pe marginea memoriului lui Cherwell: “Desi personal sunt foarte multumit de explozivii existenti, sunt de parere ca nu trebuie sa ne opunem progresului, si de aceea cred ca trebuie luate masuri in sensul propus de lordul Cherwell”.
Ca si alti consilieri ai primului ministru, lordul Cherwell era constient de avansul britanicilor la acea data si, din acest motiv, nu era prea incantat de o realizare comuna cu americanii, sau chiar numai de construirea in SUA a uzinei britanice de separare izotopica a uraniului (considera ca tara care poseda o asemenea uzina ar putea dicta conditiile restului lumii –ceea ce nu era departe de adevar!); la fel cum era constient de faptul ca Anglia nu-si permitea de una singura, cheltuielile imense generate de un asemenea program.
Si astfel, Churchill, multumit cu simpla continuare a schimburilor stiintifice, lasa timp de doua luni fara raspuns scrisoarea lui Roosevelt, dar apoi i-a scris, in termeni generali, pentru a-l asigura de sprijinul britanicilor in privinta colaborarii cu administratia americana in acest domeniu ( ezitarea britanica a fost doar o pierdere de timp, iar incercarea englezilor de a-si mentine suprematia in ceea ce priveste cunostintele in domeniu, s-a dovedit intr-un final o mare prostie, in conditiile in care SUA dispuneau de forta economica, financiara si tehnologica, ce depaseau cu mult posibilitatile insulare. La inceputul anului 1942, americanii, explorand simultan mai multe directii de cercetare, i-au ajuns practic din urma pe englezi si in unele domenii chiar i-au depasit, gratie resurselor umane si materiale mult mai mari decat cele ale savantilor englezi. Deci, inca din 1942, avansul britanic era deja, doar o iluzie…).
Intrarea SUA in razboi a avut ca rezultat accesul intreprinderii atomice britanice la resursele celui mai mare stat industrial, intarind pozitia celor care sustineau in Marea Britanie transferul unei parti a lucrarilor de dezvoltare din Anglia in America. Astfel, la prima intrunire a sectiei “Tube Alloys” s-a hotarat ca lucrarile lui Halban privind “boilerul” nuclear sa fie continuate in SUA, dar trensferul intregii echipe britanice acolo, urma sa fie conditionata de ramanerea acesteia ca unitate independenta sub controlul direct al Londrei. Aceasta idee n-a convenit deloc americanilor, iar Vannevar Bush s-a declarat chiar impotriva (cel putin pentru o perioada de timp, britanicii n-au fost priviti cu simpatie si incredere).
Cu toate acestea, in anul 1942, SUA a luat o importanta decizie politica: lansarea realizarii industriale pe scara larga a armelor atomice si trecerea intregii operatiuni sub responsabilitatea si controlul armatei.
Organizatia militara aparuta si-a stabilit sediul la New York, si dirija proiectul ce a devenit cunoscut sub numele “Manhattan Engineer District”, cunscut fiind si ca “Proiectul Manhattan”, fiind condus de catre un general tanar si dinamic, pe nume Leslie R.Groves.
Britanicii s-au convins curand, date fiind progresul rapid al intreprinderii americane si noul rol jucat de armata, ca nu mai pot continua singuri, dar refuzau cu incapatanare incorporarea echipei de cercetatori britanici in complexul american (mai ales Halban se opunea cu vehementa unei asemenea idei) de la Chicago (aici, in cel mai mare secret, sub tribunele stadionului de fotbal al universitatii, se asambla o structura din grafit si uraniu natural. Pentru ca era construita prin stivuirea a zeci de mii de blocuri de grafit, in care fusesera facute cavitati umplute cu uraniu sau oxid de uraniu, ea a devenit cunoscuta ca “pila atomica” –termenul de “reactor” a aparut mai tarziu. Aici, pe data de 2 decembrie 1942, pentru prima data in istorie, “pila atomica” realizata de catre Fermi, a atins masa critica, incepand reactia in lant. “Pila atomica” continea 8 tone de uraniu si 50 de tone de oxid de uraniu, iar retragerea lenta a barelor de cadmiu provoca cresterea tot mai marcata a radioactivitatii si a fluxului de neutroni din pila.
In cateva minute, dupa o eliberare de energie mai mica de un watt, reactia trebuia incetinita pentru a impiedica nivelul radioactivitatii sa devina periculos pentru operatori. Se deschisese insa, fara niciun dubiu, o noua era –era atomului!). Halban, fidel ideii sale de independenta, a propus o solutie de compromis –transferarea echipei britanice in Canada, in vederea constituirii, sub conducerea sa, a unei intreprinderi anglo-americane, cu avantajul de a ramane independent de Statele Unite si profitand in acelasi timp de apropierea de Chicago si resursele americane; spera, de asemenea, sa poata obtine primele tone de apa grea produse de americani intr-o uzina din Canada (probabil era vorba de uzina de extractie a radiului si uraniului de la Port Hope, Ontario).
La sfarsitul lunii iulie 1942, ministrul britanic Anderson i-a propus lui Churchill ca echipa lui Halban sa fie, intr-adevar, transferata in Canada si ca in Statele Unite sa fie construita o uzina-pilot de separare izotopica a uraniului bazata pe studiile britanice. Aceasta instalatie, costisitoare dar indispensabila pentru valorificarea definitiva a procedeului britanic, era sortita sa nu vada lumina zilei in timpul razboiului.
Churchill, a aprobat recomandarile lui Anderson, care i-a scris apoi lui Bush, seful cercetarii americane, pentru a-l informa despre transferarea grupului Halban in Canada si pentru a-i cere sa adauge uzina-pilot britanica de separare izotopica la programul american, cu aceleasi prioritati ca si proiectele sectiei S-1. Presupunand ca aceste lucruri vor fi acceptate, dupa cum se astepta, el propunea ca reprezentantii britanici sa fie inclusi in conducerea intreprinderii americane. Dar, desi englezii inca nu constientizau, balanta de forte se inclinase puternic si ireversibil in favoarea americanilor, care nu prea mai aveau nevoie stringenta de cunostintele si sprijinul aliatilor lor. Churchill si consilierii lui, inca nu realizau pe deplin ca sperantele lor de a castiga cursa pentru energia atomica era iluzorie, caci avansul cercetatorilor britanici fata de cei americani, fusese rapid anulata odata cu masiva implicare financiara, umana si industriala a Americii. De unde mai inainte sperasera sa pastreze monopolul atomic, englezii se vedeau privati de posibilitatea impartirii in conditii de egalitate a acestui monopol, care avea sa devina un element essential al suprematiei nucleare americane de dupa razboi.
WW
Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.
Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.
