In timp de SUA isi ridicau zidul juridic al secretului, care avea sa constituie baza politicii lor de neproliferare, Marea Britanie, in liniste si fara a informa publicul, desi acest lucru nu i-ar fi provocat nici un fel de dificultate, si-a lansat propriul program de inarmare nucleara.
In baza unei legi din noiembrie 1946, intreaga responsabilitate pentru dezvoltarea energiei atomice militare si civile in Marea Britanie era incredintata guvernului, care detinea in fapt monopolul. In cursul aceluiasi an, Statul-major general al apararii, impreuna cu oamenii de stiinta responsabili, au estimate numarul de bombe necesar si timpul pentru producerea lor, utilizand unul sau poate doi reactori cu grafit, similari cu cei din SUA. La inceputul anului 1947, Attlee a hotarat sa se treaca, in cel mai mare secret, la dezvoltarea productiei de arme nucleare. Si asta, dupa ce in august 1945, infintase in secret un cabinet special care avea ca misiune energia atomica, axandu-se si pe realizarea armei atomice britanice. Programul atomic britanic incepea intr-o directie esentialmente militara, fara a pierde nicidecum din vedere eventualele aplicatii civile.
Insa, amploarea intreprinderii si, deci, imposibilitatea de a o ascunde opiniei publice faceau tot mai dificila pastrarea secretului asa cum se intentionase initial. Ca urmare, guvernul s-a decis pentru un anunt oficial, dar fara publicitate, privind existenta unui program militar. In mai 1948, ministrul apararii a aranjat o interpelare in parlament privind progresele obtinute in producerea celor mai moderne arme. Astfel, el a putut sa raspunda ca toate tipurile de arme, inclusiv cele atomice, erau in curs de dezvoltare. In ziua urmatoare, ziarul Times a acordat doar cateva randuri acestui anunt de importanta capitala, care a trecut neobservat. In conditiile declansarii Razboiului Rece, atat parlamentul britanic cat si opinia publica considerau ca este normal cataralor sa devina un stat posesor de arme nucleare, precum SUA. Posedarea acestei arme era un simbol al prestigiului si un semn al puterii ce pareau absolut normale pentru otaracare inca nu-si revenise pe deplin din razboi, si care inca nu-si dadea seama ca este pe cale sa-si piarda imperiul si coloniile, urmand a se schimba pozitia sa in lume.
SUA, desi cunosteau intentiile englezilor, ca-i convenea ori nu, n-a putut opri hotararea acestora de a merge inainte cu obtinerea armamentului nuclear. Cu sau fara SUA, englezii erau oricum hotarati sa mearga inainte cu productia de materiale fisionabile pe teritoriul national, si au cautat sa obtina un schimb complet de informatii, privind uzinele de productie pentru explozivi si asupra fabricarii unor arme “imbunatatite”. Ei nu se gandeau deloc sa dea vrabia din mana pe cioara de pe gard, si desigur ca n-ar fi luat in considerare renuntarea la productia proprie de arme nucleare, in afara de cazul in care ar fi fost absolut siguri ca vor fi aprovizionati cu bombe care sa fie numai ale lor, aflate sub deplinul lor control, pe pamant britanic.
Spre sfarsitul lui septembrie 1949 negocierile cu SUA au ajuns din nou in impas, deoarece era clar ca cererile englezilor nu vor fi acceptate de Congres. Explozia atomica sovietica din acea vara (29 august 1949) a condus la o scurta inviorare a convorbirilor, dar catre sfarsitul anului ele pareau sortite esecului. Apoi, la inceputul anului 1950 ultimele sperante britanice s-au naruit.
Asta n-a facut decat sa-i indarjeasca si mai tare pe britanici care, cu sau fara voia americanilor, dispuneau de cunostintele necesare obtinerii armei nucleare si, foarte important, de tehnicieni foarte bine pregatiti in laboratoarele si uzinele americane si canadiene, urmand sa-si construiasca toate facilitatile necesare. Intr-un final, rolul de paznic al noii energii, cea atomica, asumat de SUA si exprimat in politica de neproliferare, a suferit un real esec prin obtinerea armelor nucleare de catre principalul lor aliat, Marea Britanie. SUA, n-au fost in stare sa stopeze programul militar britanic (desi s-a straduit), in principal prin constrangere tehnica si stoparea accesului la date sensibile si cercetari in domeniu, asa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.
Oricum, netinand cont ca se aflau cu cativa ani in urma SUA, de care fusesera ignorati, chiar izolati, englezii s-au angajat in aceeasi serie de proiecte ca si precursorii lor americani. Sub conducerea lui sir John D. Cockroft, la Harwell, langa Oxford, a fost infiintat un mare centru de cercetare, pe locul unui teren de aterizare dezafectat, unde hangarele au fost adaptate pentru a gazdui primii doi reactori de cercetare cu grafit si uraniu natural. Primul dintre acestia, de foarte mica putere, a fost pus in functiune in vara anului 1947.
Urmatorul pas a fost construirea la Windscale, in Cumberland, nordul Angliei, a doi mari reactori producatori de plutoniu, similari cu cei de laHanford, dar raciti cu aer si nu cu apa. O uzina de reprocesare pentru extragerea plutoniului din uraniu iradiat urma sa fie adaugata ulterior.
In acelasi timp, a inceput construirea, la Capenhurst, in regiunea Manchester, a unei uzine de separare izotopica ce urma sa produca uraniu-235 prin difuzia gazoasa a hexafluorurii de uraniu; adica, o uzina de acelasi tip cu principala uzina din America.
Reactorii de la Windscale, care au fost terminati in 1950 si 1951, nu produceau numai plutoniu pentru bombele englezesti ci serveau si ca instalatii de testare pentru racirea cu gaz a combustibilului de uraniu dintr-o centrala atomoelectrica.
In 1953 si 1955, ca urmare a unei decizii de sporire a productiei militare de plutoniu, s-a hotarat sa se construiasca la Calder Hall, in Cumberland, cativa reactori cu dubla utilizare, care sa produca atat plutoniu militar cat si electricitate (aceasta prima centrala cu dublu scop din nordul Angliei, a fost inaugurata de catre regina Elisabeta in luna octombrie 1956. In acea vreme, era de departe cel mai puternic generator de electricitate nucleara din lume. Cei 35 MW(e) erau suficienti pentru nevoile unui oras englezesc de aproximativ 100000 de locuitori. Centrala de la Calder Hall, era realizat in avans cu peste un an fata de centralaamericanarivala cu uraniu imbogatit de la Shippingport,Pennsylvania). Fiecare dintre acesti reactori, raciti cu dioxid de carbon sub presiune, urma sa produca 40 MW(e). Primul din serie, terminat in 1956, a fost considerat prima centrala energetica nucleara industriala din lume. Reactorii, in numar de opt, erau prototipuri din filiera numita “Magnox”, dupa numele aliajului de magneziu elaborate pentru tecile de protectie ale barelor de combustibil din uraniu metalic.
Mai tarziu, in anii 1958 si 1959, englezii vor semna o serie de acorduri care le asigurau, dupa o pauza indelungata, “relatia speciala” de aliat nuclear cu acces la secretele si materialele militare americane. In plus, ei au obtinut un motor pentru primul submarine nuclear englezesc, prototipul unei serii construite ulterior de industria britanica sub licentaamericana. Unul dintre acorduri prevedea livrarea de uraniu-235 american pentru armele englezesti, in schimbul plutoniului produs de reactorii britanici.
Un aport deosebit la realizarea primei bombe atomice britanice, la avut William G. Penney, ilustru fizician (in cerc restrans, era numit “Oppenheimer” al Marii Britanii) ce anterior lucrase cu americanii la Los Alamos (acesta a facut parte din cei 10 oameni care au intocmit lista cu tintele ce vor fi bombardate atomic pentru prima data in istorie. Ulterior, acesta a zburat in insulaTiniandin Oceanul Pacific in vederea evaluarii misiunii de bombardament a oraselor nipone selectate. Dealtfel, dupa bombardarea orasuluiNagasaki, acesta a luat probe si a facut evaluarea efectului la tinta, survoland zona distrusa de prima bomba cu hidrogen). In octombrie 1946, Penney a revenit la Londra unde s-a ocupat de redactarea unui plan de dezvoltare a unei bombe atomice, iar din 1947, a condus echipa tehnica de realizare a acesteia la Aldermaston, in Berkshire (bomba a inceput sa fie asamblata in anul 1950). Exista suspiciunea ca planurile primei bombei atomice britanice au ajuns la sovietici, prin intermediul celebrului spion, Kim Philby (ajuns chiar in conducerea Serviciului Secret britanic), si a retelei sale. Daca a fost sau nu asa chiar nu mai conta, fiindca sovieticii erau inca de la inceput la curent cu cercetarile nucleare americane, prin intermediul lui Klaus Fuchs si a altor cercetatori.
Primul experiment nuclear britanic a avut loc in data de 2/3 octombrie 1952 (asta dupa ce guvernul laburist britanic ceruse Washingtonului sa autorizeze o explozie-test a primei bombe atomice britanice la una dintre bazele americane din Pacific, astfel incat englezii sa beneficieze de echipamentul si experienta aliatilor lor. Insa, in pofida intimitatii relatiilor militare anglo-americane in multe alte domenii, dintre care unele erau strict secrete, acordul american a fost obtinut cu atata greutate si rezerva, incat seful Statului-major general al Apararii britanic a optat in cele din urma pentru baza de testare engleza din insulele Monte Bello, in Oceanul Indian, situate in largul coastelor Australiei, la vest de Arhipelagul Dampier –guvernul australian dandu-si consimtamantul, prin primul ministru de atunci, Robert Menzies. Insulele Monte Bello, reprezinta un paradis compus din 100 de insule calcaroase, cu plaje avand nisip fin si ape curate) cand, in cadrul operatiunii Hurricane (Uraganul) a fost detonat un dispozitiv nuclear amplasat in interiorul fregatei HMS Plym (K-271, operationala intre anii 1943-1952, avand greutatea de 1830 tone si lungimea de 86,2 m. Operatiunea Hurricane, a avut ca scop evaluarea efectelor unei bombe atomice de contrabanda detonata intr-un port britanic. De fapt, britanicii dar si americanii, se gandeau ca sovieticii ar putea aplica aceasta metoda intr-un eventual atac nuclear, deoarece inca nu aveau bombardiere strategice capabile. Primul bombardier strategic sovietic, TU-4 BULL, copie a celui american B-29, avea raza maxima de actiune de aproximativ 5400 km, la o incarcatura de doar 3000 kg, si teoretic, putea doar atinge coastele SUA neavand posibilitatea de a se reantoarce la baza. A fost totusi realizat in numar mare intre anii 1947-1952, ajungand la o productie de peste 840 de exemplare, ramanand in serviciu pana pe la jumatatea anilor *60, avand mai multe variante si prototipuri). Nava se afla amplasata la distanta relativ mica de tarm (350 m, dar unele surse vorbesc de 400 m), intr-o laguna de pe malul vestic al insulei Trimouille (face parte din insulele australiene, Monte Bello). In urma exploziei bombei de 25 KT, nava a fost practic pulverizata, iar fragmente incandescente din aceasta au ajuns chiar si pe tarmul insulei. In urma exploziei, la 12 m sub apa s-a format un crater submarin de 6 m adancime si 300 m diametru, iar “ciuperca atomica” s-a ridicat la aproximativ 4500/5000 m altitudine.
De aici si pana la prima bomba nucleara, n-a mai fost decat un pas!Intre anii 1952-1957, Marea Britanie a realizat 12 teste nucleare in atmosfera pe teritoriul Australian, in insulele Monte Bello, Maralinga si Field Emu. Acestea au avut efecte nocive asupra faunei din zona, cu deosebire in insulele Maralinga, Field Emu si coasta de sud a Australiei (populata de catre aborigeni). Ca urmare, in anii *90, Australia a primit despagubiri in valoare de 45 milioane de dolari din partea Marii Britanii, pentru reabilitarea zonelor afectate de testele nucleare si despagubirea populatiei aborigene afectata de radioactivitate (in randul acestei populatii, crescuse alarmant numarul deceselor cauzate de diferite forme de cancer). Cu toate acestea, din anul 1958, Marea Britanie a renuntat la testele din Australia, iar in urma unei intelegeri cu SUA, acestea au fost efectuate la Nevada Test Site. Ultimul test nuclear britanic a avut loc pe data de 26 noiembrie 1991, numarul total al acestora ridicandu-se la 45. Dar, Marea Britanie a participat la mai multe teste atomice americane, peste 1000.
BLUEDANUBE (DUNAREA ALBASTRA –interesanta denumirea!) a fost prima bomba nucleara operationala britanica. Ea a mai fost cunoscuta si sub denumirea de Smallboy, Bomb Mk1, OR 1001, fiind astfel realizata incat sa poata fi transportata si lansata de catre bombardierele Valiant (Forta V –Vickers Valiant, Avro Vulcan, Handley Page Victor. In perioada lor de glorie, in anii *50/*60/*70, peste 150 de aeronave au fost construite, cateva fiind inca in serviciu pe la inceputul anilor *80. Trei escadrile de Avro Vulcan B Mk.2, au participat la conflictul anglo-argentinian din insulele Malvine, in anul 1982, bombardand de cateva ori aeroportul Port Stanley/BAM Malvinas, pentru a-l scoate din functiune, facandu-l inutilizabil pentru argentinieni. Operatiunile de bombardament au purtat numele de „Black Buck”. In anii Razboiului Rece, aceste bombardiere au facut parte din forta de descurajare nucleara a Marii Britanii).
Prima bomba nucleara cu cadere libera britanica operationala, a fost in serviciu incepand cu sfarsitul anului 1953, pana in anul 1961. Initial, bomba folosea plutoniu, ulterior folosindu-se plutoniu si U-235, avand puterea de 15 KT. Bomba se baza pe dispozitivul Hurricane, primul dispozitiv nuclear testat de catre Marea Britanie (testat in anul 1952, in Australia, la Maralinga), dar bomba era similara celei americane, Fat Man Mk 4 (Fat Man, a fost detonata de catre americani la Nagasaki, pe 9 august 1945.
Fat Man Mk 4
Bomba a fost dezvoltata dupa razboi in mai multe variante, ajungand pana la 40 KT -ultimele variante, realizate insa in numar mic, posibil 20 de exemplare, intre anii 1956-1958. A ramas in serviciu pana in anul 1962. Varianta Mk4, a aparut in anul 1949, fiind astfel construita incat putea fi activata in timpul zborului –capsula cu material fisionabil si sfera cu explozivi de mare putere, nu erau transportate impreuna din motive de siguranta, acestea introducandu-se in corpul bombei in timpul zborului, in apropierea tintei, cu ajutorul unui dispozitiv special de ridicare -avand totodata un dispozitiv de testare si verificare. Bomba avea puteri diferite, de 1, 3, 5, 8, 14, 21, 22 si 31 KT, sistem de detonare mult mai modern si sigur decat bomba initiala de la Nagasaki. Mk 4, a fost si prima bomba americana realizata in numar mare pe linia de asamblare, a carei componente erau produse la scara industriala. Bomba s-a aflat in serviciul SUA, intre anii 1949 si 1953, cand s-a renuntat la ea deoarece era greu de manevrat si voluminoasa, cantarind aproximativ 11 tone).
Interesant este faptul ca britanicii au pus accent pe razboiul nuclear, planificand initial construirea a cel putin 800 de bombe cu puteri cuprinse intre 10-12 KT (echivalentul a aproximativ 14000 de tone de TNT), dar intr-un final au fost construite doar 58 de unitati, datorita costului exorbitant –un milion de lire sterline, fiecare. Se avea in vedere si realizarea unor bombe cu putere marita pana la 40 KT, dar acest lucru nu s-a finalizat din cauza ca materialul fisionabil era inca in cantitati reduse si scump. Primele bombe au fost introduse in dotarea RAF (Royal Air Force/Fortele Aeriene Regale) la baza aeriana Wittering, incepand cu luna noiembrie 1953, in cadrul escadrilelor nr. 49 si 138 (aceasta era si escadrila de testare a bombei).
Totusi, primele avioane Valiant echipate sa transporte bomba Blue Danube aveau sa apara la RAF Wittering abia anul urmator, dar exista surse care afirma ca nu toate cele 58 de bombe construite erau operationale, ele avand deficiente constructive (acumulatoarele, circuitele electrice, si alte componente nu erau foarte sigure si fiabile in exploatare. Deficientele au fost remediate ulterior). Va urma…
WW
Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.
nuclearweaponarchive.org/…/UKArsenalDe… –
studysupport.info/vulcanbomber/armament…. –
Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.
