Nave celebre – Episodul 1: HMS BELFAST

În 20 Decembrie 1943, din Loch Ewe, porneau spre URSS 19 nave comerciale încărcate cu ajutoare trimise de aliații occidentali Maicii Rusii. Era unul din așa-numitele convoaie arctice menite să ajute URSS în lupta sa împotriva Germaniei hitleriste. Cele 19 nave comerciale erau însoțite de o escorta imediată dar şi de o escortă de acoperire alcătuită din crucișătoarele Belfast, Norfolk şi Sheffield. Cele trei crucişătoare erau conduse de V. Adm. R. Burnett, aflat la bordul lui Belfast.

Pe lângă acestea, pe mare se mai afla şi o forţă de acoperire „grea” formată din cuirasatul Duke of York, crucişătorul Jamaica şi patru distrugătoare. La comanda lor se afla V. Adm. Bruce Fraser – Commander-in-Chief al Home Fleet la acel moment.

Ca să vă faceţi o idee, e ca şi cum şeful SMFN ar participa direct la luptă de pe bordul uneia dintre navele Forţelor Navale Române în caz de război!

Convoiul vizat se numea JW 55B şi urma să ajungă la destinaţie în 30 Decembrie 1943.

În ziua de Crăciun, pe 25 Decembrie 1943, din Altafjord ieşeau cinci distrugătoare germane de clasă Narvik care acompaniau cuirasatul Scharnhorst (Tirpitz fiind indisponibil datorită unor avarii provocate de submarinele de buzunar britanice), gruparea germană fiind comandată de Konteradmiral Erich Bey. Scharnhorst intenţiona să intercepteze şi să distrugă convoiul JW 55B ce fusese zărit în data de 22 Decembrie 1943 de un avion de patrulare al Luftwaffe.

                                                                    Scharnhorst

La data respectivă, Scharnhorst era o navă ce punea mari probleme englezilor îndeosebi datorită celor nouă tunuri de 280 de mm ce formau armamentul principal al navei dar şi datorită vitezei foarte mari pentru o navă de talia sa, cca. 33 de noduri/oră. Simpla sa prezenţă îi obliga pe englezi să mobilizeze şi să blocheze efective importante în vederea apărării convoaielor trimise către URSS. Prin urmare englezii erau condamnaţi, ca să mă exprim aşa, ca-n fotbal, să depună toate eforturile în vederea neutralizării sale.

Practic Sir Bruce Fraser, a utilizat convoiul JW 55B pe post de momeală, pentru a atrage şi distruge pe Scharnhorst.

În data de 26 Decembrie, grupul german de nave a încercat localizarea convoiului, fără succes însă. Marea era montată, vremea destul de rea (condiţii de noapte polară), astfel încât gruparea lui Erich Bey nu a putut beneficia de ajutorul Luftwaffe. Pentru a înlesni găsirea convoiului, pe care credea că l-a depăşit, Bey a trimis distrugătoarele spre sud pentru a putea lărgi aria de căutare.

Imediat după ora 09:00, Scharnhorst, rămasă singură, se întâlneşte cu navele lui Burnett care, fără prea multe formalităţi, deschid focul de la o distanţă de aproximativ 12.000 de metri. Scharnhorst răspunde, fără a lovi însă niciuna din navele britanice, dar este lovit de două ori, unul dintre proiectile lăsând cuirasatul german fără radar, în noaptea polară, într-o furtună de zăpadă. Prin urmare focul germanilor a devenit destul de imprecis întrucât erau nevoiţi să estimeze distanţele şi localizarea navelor britanice pe baza flăcărilor de la gura ţevilor, lucru destul de dificil în condiţiile în care britanicii începuseră să folosească o pulbere care nu mai producea la fel de multă lumină. Singura care nu folosea această pulbere era Norfolk şi putem presupune că focul germanilor s-a concentrat îndeosebi asupra ei.

Crezând în mod eronat că are de-a face cu un cuirasat, Scharnhorst a întors spre sud încercând să se distanţeze de urmăritori şi, în acelaşi timp să-i îndepărteze de convoi. Burnett, aflat la comanda celor trei crucişătoare, nu a urmărit cuirasatul german ci a preferat să se poziţioneze între el şi convoi. Bey, după ce s-a distanţat de crucişătoarele lui Burnett a întors din nou către nord cu intenţia de a le ocoli, dar, imediat după 12:00 s-a întâlnit din nou cu ele, deschizând focul. De data asta Scharnhorst a reuşit să lovească pe Norfolk, scoţându-i din funcţiune o turelă şi radarul. După care a întors spre babord (stânga) accelerând către sud şi a ordonat distrugătoarelor să atace convoiul a cărui poziţie fusese transmisă de un submarin. Din păcate pentru germani, informaţia transmisă de submarin era depăşită, astfel încât distrugătoarele au ratat convoiul.

De data aceasta crucişătoarele britanice comandate de Burnett au încercat să urmărească nava germană, însă şi Sheffield şi Norfolk au avut probleme la motoare lăsând practic doar pe Belfast să continue singură urmărirea.

Din nou, lipsa radarului (radarele erau mai puţin protejate pe navele germane spre deosebire de cele britanice) a adus mari deservicii navei germane care ar fi putut astfel profita de faptul că singurul său urmăritor rămăsese doar Belfast, o nava inferioară din punct de vedere al puterii de foc. Belfast în schimb, a reuşit curând să prindă cuirasatul german din nou pe radar, păstrând astfel o distanţă sigură faţă de nava germană. E ceea ce încercăm să denumim astăzi „situational awareness”, pe lângă radar britanicii având şi avantajul decriptării Enigma putând astfel intercepta şi descifra mesajele germanilor.

Scharnhorst se îndrepta spre Altafjord când, la 16:17, Duke of York, venind cu viteză maximă, a interceptat-o pe radar la o distanţă de 41.500 de metri, distanţă care avea să scadă până la 27.700 de metri la 16:32.

La 16:48, Belfast a tras cu proiectile luminoase, silueta lui Scharnhorst devenind astfel perfect vizibilă de pe Duke of York care a deschis focul de la 10.900 de metri, lovind din prima salvă turelele Anron şi Bruno, iar la următoarea salvă distrugând hangarul avionului navei germane.

În aceste condiţii Bey a decis să întoarcă spre nord, dar a fost imediat angajat de Norfolk şi Belfast aşa că a întors din nou spre est accelerând până la 31 de noduri. Viteza lui Scharnhorst era superioară celei a lui Duke of York, de doar 29 de noduri.

În timp ce fugea, Scharnhorst a tras mai multe salve către Duke of York, două dintre proiectilele sale de 280 mm avariind radarul de artilerie al cuirasatului britanic. Radarul a fost reparat şi, la limita razei tunurilor sale, la 18:20, Duke of York a tras o nouă salvă. A fost o salvă norocoasă şi cu consecinţe dramatice pentru cuirasatul german a cărui armură a fost penetrată de un proiectil care a distrus camera cazanului nr. 1, reducându-i astfel viteza iniţial la doar 10 noduri, ulterior la 22 de noduri.

Realizând cele tocmai întâmplate, Bey a trimis un mesaj în Germania spunând că vor lupta până la ultimul proiectil. Scharnhorst era pierdută!

Între timp, distrugătoarele Savage, Saumarez, Scorpion şi Stord au încolţit cuirasatul german atacându-l cu torpile şi înregistrând lovituri directe ceea ce a încetinit din nou nava germană până la 10 noduri fapt care a permis lui Duke of York si Jamaicăi să se apropie şi să deschidă focul de la o distanţă de 9.500 de metri. La 19:15 li s-a alăturat şi Belfast.

Ceea ce a urmat poate fi cu uşurinţă descris drept un carnagiu. La 19:45, Scharnhorst se scufunda luând în adâncuri aproape tot echipajul de 1.968 de oameni, cu excepţia a 36 de marinari foarte, foarte norocoşi.

Statisticile sunt seci, dar edificatoare: Duke of York a tras 80 de salve iar toate navele britanice au tras în total 2.195 de proiectile şi aproximativ 55 de torpile, dintre care se crede că 11 torpile şi-au atins ţinta. Ceea ce a condus la scufundarea rapidă a lui Scharnhorst pare să fi fost o masivă explozie internă cauzată de penetrarea uneia dintre magaziile sale de muniţie.

Una dintre navele care a avut un rol determinant în această bătălie este HMS Belfast, o navă ce poate fi văzută şi vizitată şi astăzi întrucât britanicii au transformat-o într-o navă muzeu, fiind ancorată pe Tamisa, în apropiere de Tower Bridge.

HMS Belfast a fost lansată la apă în preajma începerii celui de-al doilea război mondial, de ziua Sfântului Patrick, patronul navei, în data de 17 Martie 1938. Nava a fost botezată de Anne Chamberlain, soţia primului ministru de atunci, Neville Chamberlain, ulterior parcurgând mai multe teste şi probe pe mare în vederea operaţionalizării, care a fost declarată în 5 August 1939, cu nici o lună înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Nava era un crucişător „uşor” de clasă „Town”, clasă concepută în 1933 ca răspuns al britanicilor la crucişătoarele de clasă Mogami aparţinând Japoniei. Belfast avea o lungime de 187 de metri, lăţimea de 19,3 metri, pescajul de 5,3 metri şi un tonaj de 10.420 de tone. Capabilă să atingă o viteză maximă de 32,5 noduri, nava avea o autonomie de 8.664 mile marine, la o viteză economică de 13 noduri.

Armamentul principal era compus din 12 tunuri de 152 mm, dispuse în patru turele triple, întreaga baterie principală fiind capabilă de nu mai puţin de 96 de proiectile trase pe minut. Armamentul secundar, cuprindea în 1939, 12 tunuri de 100 mm, dispuse în 6 posturi duble. Nava mai dispunea de artilerie anti-aeriană, două hidroavioane Supermarine Walrus lansate cu ajutorul unei catapulte şi tuburi lans-torpile.

Protecţia era repartizată astfel: 110 mm centura la nivelul cocii, 76 mm la nivelul punţii deasupra magaziilor şi 51 mm deasupra maşinilor iar turelele erau protejate de 100 mm de oţel.

În 3 Septembrie 1939, când Marea Britanie a declarat război Germaniei, HMS Belfast făcea parte din 18^th Cruiser Squadron cu baza în celebra Scapa Flow, din insulele Orkney.

Cum cam toată lumea credea că lucrurile se vor repeta şi vor fi la fel ca-n primul război mondial, escadronul unde era arondată şi Belfast urma să demareze o amplă acţiune de blocadă navală împotriva Germaniei. În acest sens, Belfast, aflată în patrulare în Marea Nordului, a capturat în data de 9 Octombrie 1939 un pasager german camuflat ca navă suedeză neutră, Cap Norte. Acţiunea a avut loc la circa 50 de mile nord-vest de Insulele Feroe. Tot în aceeaşi zi, Belfast a mai capturat alte două nave germane pe care le-a escortat până în Scapa Flow. În buna tradiţie britanică, echipajul lui Belfast a fost recompensat pentru captură.

Foarte curând însă, britanicii au aflat că lucrurile nu mai stăteau deloc la fel ca-n primul război mondial.

Euforia primelor zile de război avea să ia o turnură foarte gravă chiar la câteva zile de la prima captură de război a lui Belfast când, în data de 14 Octombrie 1939, cuirasatul HMS Royal Oak a fost torpilat de U-47, comandat de celebrul Gunther Prien, chiar în rada bazei de la Scapa Flow. A fost o lovitură puternică aplicată de germani britanicilor, în special moralului de război al acestora din urmă.

La puţin mai mult de o lună de la scufundarea lui HMS Royal Oak, în data de 21 Noiembrie 1939, Belfast loveşte o mină magnetică pe când părăsea estuarul Firth of Forth pentru a participa la un exerciţiu cu 2^nd Cruiser Squadron, căruia îi fusese proaspăt arondată.

Nava a fost remorcată pentru evaluarea pagubelor şi efectuarea reparaţiilor preliminare. Constatările mecanicilor au condus la scoaterea HMS Belfast din serviciul operaţional în data de 4 Ianuarie 1940, nava fiind trimisă la reparaţii. Pe parcursul efectuării reparaţiilor s-au efectuat şi modernizări ale armamentului anti-aerian, instalarea unor radare de control şi ghidare a tirului de artilerie, principală, secundară şi anti-aeriană.

                                                                              Type 284 

Spre deosebire de germani, cel puţin în domeniul naval, britanicii au preţuit mult mai mult această invenţie care a fost radarul, în Noiembrie 1942 Belfast având instalate un radar Type 284 şi patru radare Type 283 pentru direcţionarea tirului artileriei principale, trei Type 285 pentru artileria secundară şi 2 Type 285 pentru artileria anti-aeriană. A primit de asemenea şi un radar Type 273 pentru avertizarea împotriva ţintelor navale, radare Type 251 şi 252 pentru identificare „prieten – duşman” (IFF) şi radare Type 281 şi 242 pentru avertizare aeriană. Pentru lupta anti-submarin, Belfast era dotată cu un sonar Type 270. Încet, încet, pe măsură ce modernizările avansau, nava lua în dimensiuni şi greutate, ajungând la 11.550 de tone.

                                                                                Type 273

După re-operaţionalizare, în Davenport în 3 Noiembrie 1942, Belfast a devenit nava amiral a 10^th Cruiser Squadron, grup aflat sub comanda Rear-Admiral Robert Burnett, primind misiunea de a escorta convoaiele arctice ce conţineau ajutoare vitale pentru Uniunea Sovietică. Pentru această misiune baza principală era la Scapa Flow dar existau şi baze secundare în Islanda.

Pe parcursul anului 1943, Belfast a participat la numeroase operaţiuni de escortă şi de impunere a blocadei împotriva Germaniei. Dintre misiunile mai deosebite, de parcă operarea în condiţiile extreme ale Oceanului Arctic ar fi, aşa, o plimbare în parc, putem menţiona participarea la operaţiunea Leader şi la Bătălia Capului Nord, descrisă pe larg la începutul acestui articol.

După bătălia Capului Nord, Belfast a alimentat în Kola, după care s-a întors în Marea Britanie. Luna februarie a anului 1944 a însemnat reluarea convoaielor arctice până în 30 Martie 1944 când Belfast a fost desemnat să participe la Operaţia Tungsten al cărei succes a dus la imobilizarea pentru două luni a cuirasatului Tirpitz, în 3 Aprilie 1944. Se elimina astfel şi ultima ameninţare a flotei de suprafaţă a Germaniei, Tirpitz fiind ultimul cuirasat care mai putea efectua acţiuni de natură a periclita siguranţa convoaielor arctice, după scufundarea lui Scharnhorst.

                                                                          HMS Belfast

Următoarea operaţiune majoră la care a participat şi HMS Belfast, în calitate de navă comandament a Forţei E de bombardament, a fost debarcarea aliaţilor în Normandia. La bordul ei trebuia să se afle şi Primul Ministru Winston Churchill care dorea să vadă cu proprii ochi debarcarea aliaţilor, convins cu greu de rege să renunţe la intenţiile sale belicoase.

Astfel, în data de 6 Iunie 1944, orele 05:30, HMS Belfast a deschis foc de acoperire în sprijinul unităţilor care debarcau, lucru consemnat de altfel şi în jurnalul de bord al navei, a cărui copie este expusă astăzi la bordul său. Operaţiunea s-a terminat în 10 Iulie, când frontul era deja în afara razei tunurilor sale. Pe parcursul celor cinci săptămâni în care Belfast a executat foc de sprijin s-au tras nu mai puţin de 1.996 de salve.

Finalizarea operaţiunii din Normandia a găsit Belfast cu un nou comandant, numit în 29 Iulie 1944, moment din care nava a fost trimisă la re-echipare până în Aprilie 1945 în vederea trimiterii sale în Orientul Îndepărtat pentru a participa la lupta împotriva Japoniei. Re-echiparea a inclus noi piese de armament anti-aerian pentru a putea face faţă atacurilor kamikaze dar şi radare modernizate, de suprafaţă şi anti-aeriene.

A ajuns în Sydney în data de 7 August 1945, predarea japonezilor găsind-o tot acolo.

A mai participat şi la războiul din Coreea, fiind retrasă din serviciu în 24 August 1963, după aproape 24 de ani de serviciu activ.

În 1967, personalul Imperial War Museum (Muzeul Imperial de Război) a vizitat HMS Belfast, concluzionând că starea general bună a navei o făcea pretabilă transformării în navă muzeu. În ciuda faptului că operaţiunea era fezabilă din punct de vedere tehnic şi economic, guvernul de atunci a decis în 1971 ca Belfast să ia drumul tocătoarelor de metal ale şantierelor de reciclare.

Cum Marea Britanie este cunoscută pentru pragmatism şi iniţiativă privată, s-a format destul de repede o fundaţie, „HMS Belfast”, condusă de Rear-Admiral Sir Morgan Morgan-Giles, căpitanul lui Belfast din Ianuarie 1961 până în Iulie 1962, care a promovat şi susţinut iniţiativa Imperial War Museum de a transforma HMS Belfast în navă muzeu. Morgan-Giles, care era şi parlamentar, a adus problema pe ordinea de zi a parlamentului, având şi sprijinul lui Gordon Bagier, un alt parlamentar, care fusese tunar pe Belfast şi prezent la bordul ei cu ocazia scufundării lui Scharnhorst şi a debarcării din Normandia.

După îndelungi eforturi de lobby, guvernul a încredinţat HMS Belfast fundaţiei care a restaurat-o, muzeul fiind deschis oficial în data de 21 Octombrie 1971, de Trafalgar Day. În primul an nava a fost vizitată de cca. 1.500.000 vizitatori, elementul de noutate spunându-şi cuvântul.

Nava este andocată şi azi în apropierea Tower Bridge, muzeul fiind interactiv şi interesant, scene din viaţa de zi cu zi a echipajului fiind bine prezentate şi reprezentate. În jur de 250.000 – 300.000 de oameni vizitează anual HMS Belfast ceea ce, având în vedere că nava nu se înscrie în cadrul atracţiilor clasice gen British Museum, poate fi considerat un succes.

Mărturisesc că am ales această navă ca subiect al articolului şi pentru a readuce în faţa voastră un of mai vechi de-al meu, şi anume canoniera Eugen Stihi, despre care am mai scris pe acest site. http://www.rumaniamilitary.ro/pledoarie-pentru-salvarea-a-94-de-ani-de-istorie-canoniera-eugen-stihi

Evident, este greu sa compari tradiţia navală britanică cu cea autohtonă, dar mi se pare un exemplu demn de urmat. De ce? Pentru că în acest fel se formează tradiţiile şi patriotismul (am exagerat poate puţin cu ultimul cuvânt)! Este şi un bun mod de a nu-i uita pe cei care şi-au riscat viaţa la bordul navelor româneşti pentru noi, cei de azi…

De la data la care am scris articolul despre canoniera Stihi şi până azi nu s-a schimbat mai nimic dar măcar acum este îngrijită cât de cât…

Şi da, îmi puteţi spune că priorităţile marinei române sunt altele. Dar eu vă pot spune că, o marină, o armată fără tradiţie, fără spiritul apartenenței la istorie, la corpul din care face parte, este mulţimea vidă, zero barat, spuneţi-i cum vreţi, oricât de bine ar fi echipată!

Nicolae

Surse:

http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/scharnhorst_01.shtml

https://en.wikipedia.org/wiki/Convoy_JW_55B

https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Belfast_(C35)

https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_North_Cape

http://alva.org.uk/details.cfm?p=605

http://www.iwm.org.uk/visits/hms-belfast

http://www.safn.ro/publicatii/publicatiiproprii/Aspirantul.pdf