Nave celebre – Episodul 11: Să facem o navă celebră!

„When the past no longer illuminates the future, the spirit walks in darkness.” – Alexis de Tocqueville

 

În secolul al XIX-lea, de-a lungul domniei Reginei Victoria (1837 – 1901), Marea Britanie a devenit încet – încet stăpâna absolută a mărilor, toată această perioadă de prosperitate şi progres fiind cunoscută şi sub denumirea de „Pax Britannica”.

Arhitectura navală a secolului a cunoscut schimbări dramatice: popularizarea motorului cu abur a eliminat velierele de pe mările lumii, lemnul a fost înlocuit cu metalul în construcţia navelor iar artileria a făcut paşi importanţi, loviturile artileriei navale crescând din punct de vedere al distanţei, preciziei şi puterii de lovire.

Spre sfârşitul secolului apar şi primii contestatari ai puterii britanice. Conceptul de „capital ship” despre care am vorbit în episodul trecut, formulat de Alfred Thazer Mahan în lucrarea sa, „The Interest of America in Sea Power, Present and Future”, scrisă în 1897, a înfierbântat la rândul său spiritele şi aşa din ce în ce mai încinse.

În anul în care Mahan îşi publica teoria, la cârma Marinei Imperiale Germane era numit Amiralul Alfred Friedrich von Tirpitz. Germania, unul din principalii contestatari ai puterii britanice, realiza că nu are resursele şi timpul necesare pentru a construi o flotă pe măsura Royal Navy, aşa că a dezvoltat celebra „teorie a riscului” conform căreia: „flota germană ar trebui să fie suficient de puternică astfel încât, dacă s-ar confrunta cu cea britanică, să-i provoace suficiente daune încât Royal Navy să nu mai poată rezista împotriva francezilor sau rușilor. Astfel, riscul confruntării cu Germania ar fi suficient pentru a-i împiedica pe britanici să atace.”[1] Această teorie se aplică şi în ziua de astăzi într-o anumită formă, unii îi spun „detterence”, sau, mai pe româneşte, „descurajare”…

Urmând această doctrină, Tirpitz, care se bucura de sprijinul deplin al Kaiserului, reuşeşte să construiască o flotă de 20 de cuirasate până în 1904, an în care, la conducerea Royal Navy vine Amiralul Sir John „Jackie” Fisher.

Bătălia de la Tsushima din 1905 avea să producă schimbări majore în arhitectura navală a timpului dar şi în ceea ce priveşte tactica şi modul de a purta bătăliile pe mare. Cu această ocazie, o flotă japoneză inferioară celei ruseşti a repurtat o victorie categorică. Fisher a tras concluziile necesare, remarcând distanţele fără precedent de la care s-a deschis focul (6400 m) dar şi faptul că, în circa 20 de minute, japonezii înregistraseră deja lovituri decisive. O menţiune: navele japoneze erau de provenienţă britanică.

Concluziile lui Fisher s-au concretizat în proiectarea şi construcţia navei care a dat numele unei întregi clase: HMS „Dreadnought”, o navă de linie care, în locul mix-ului tradiţional de calibre, se remarca prin tunurile principale şi cele secundare de acelaşi calibru, fapt care facilita reglarea tirului. Dintr-o dată, toate cele 50 de cuirasate britanice din epoca pre-dreadnought deveneau perimate! Însă această evoluţie tehnologică în materie de nave a mai prins pe picior greşit o persoană: Von Tirpitz.

Ca o scurtă paranteză amuzantă, dintr-o eroare de proiectare, primul coş de fum al lui HMS „Dreadnought” era amplasat în faţa gabiei de pe primul catarg, gabie folosită pentru reglarea tirului… Probabil săracii mateloţi coborau de acolo plini de funingine, eficienţa lor în reglarea tirului fiind cel puţin discutabilă în aceste condiţii…

HMS „Dreadnought”

Pentru a putea recupera diferenţa faţă de Marea Britanie, Germania a trebuit mai întâi să facă unele lucrări de lărgire a Canalului Kiel, lărgire de natură a permite construcţia unor nave mai mari. Primul dreadnought german, SMS „Nassau”, a fost lansat la apă în 1910, cu doar patru ani înainte de începerea războiului.

Tot în acea perioadă se mai face remarcat un personaj cu adevărat deosebit. La 1 Iulie 1911, Kaiserul, în scopul „protejării intereselor” cetăţenilor germani (sună cuiva cunoscut?), proclamă un protectorat german asupra Marocului, dorit cu ardoare şi de Franţa, şi, în acest scop, trimite canoniera SMS „Panther” în portul Agadîr, situat pe malul Atlanticului.

SMS „Nassau”

„Şocul” internaţional al acestei mişcări avea să aducă Marii Britanii un nou Prim Lord al Amiralităţii, în vârstă de „numai” 37 de ani, un personaj devenit celebru de-a binelea nici 30 de ani mai târziu: Winston Churchill. Energic cum îl ştim, Churchill s-a implicat foarte mult în activităţile flotei, a creat un stat major naval pentru planificarea campaniilor, a creat un departament pentru aviaţia navală, a îmbunătăţit condiţiile marinarilor de pe punţile de jos, a înlocuit cărbunele cu petrolul în alimentarea navelor flotei şi a contribuit din plin la construcţia de noi cuirasate.

Winston Churchill

Pe parcursul acestei serii nu am vorbit deloc despre Primul Război Mondial. Fără a dori să bagatelizez importanţa sa, dacă aş încerca să reduc totul la o singură frază, ea ar suna cam aşa: Puterile Centrale au contestat statutul de mare putere al Antantei şi, 35.000.000 de morţi mai târziu, ambele părţi beligerante au asistat neputincioase şi falite, la apariţia celei mai noi mari puteri pe harta lumii: Statele Unite ale Americii.

Din punct de vedere naval, Primul Război Mondial a consemnat maturizarea şi confirmarea unor noi arme, submarinul, minele navale, torpila şi, bineînţeles, nava supremă, dreadnought-ul. Totul sub auspiciile lucrării lui Mahan şi a celebrei curse a înarmărilor. Războiul a fost total, fiecare parte căutând pe parcursul războiului lovitura decisivă, niciuna dintre părţi găsind-o însă, deşi se poate spune că au încercat-o, cel puţin o dată, cu ocazia bătăliei din Iutlanda.

Însă adevăratul război naval s-a purtat de-a lungul nenumăratelor linii comerciale, puterile Antantei aducând multe din resursele necesare efortului de război din colonii. Ca de obicei, greul a fost dus de navele comerciale şi de micile escortoare care încercau să le apere. A fost prin urmare un război de uzură, un război al navelor comerciale, un război al navelor mici, al submarinelor, un război în care singura bătălie navală de amploare, Iutlanda, s-a terminat de fapt indecis. Evident, fiecare dintre cei doi beligeranţi şi-a asumat victoria, probabil mai mult pentru moral…

Încă de la începutul războiului, Marea Britanie şi-a folosit formidabila flotă de suprafaţă pentru a institui o blocadă împotriva Germaniei şi aliaţilor săi, în esenţă puteri continentale. Prin urmare accesul navelor Puterilor Centrale a fost drastic limitat în Marea Nordului şi Canalul Mânecii, britanicii încercând să forţeze o confruntare majoră cu Germania.

Însă, primul şoc avea să fie administrat chiar britanicilor în Septembrie 1914 când, un singur submarin german a torpilat şi scufundat pe HMS „Aboukir”, „Hogue” şi „Cressy”, forţând Amiralitatea să pună o nouă armă pe lista de ameninţări împotriva Marii Flote: submarinul.

Chiar dacă Antanta deţinea propriile submarine, active în Adriatica, Marea Baltică şi în zona strâmtorii Dardanele, nimeni nu gândise încă o strategie de apărare împotriva lor. Inovativi cum îi ştim, britanicii au apelat inclusiv la publicul larg pentru găsirea unor soluţii: câmpuri de mine, plase de baraj, încărcături de adâncime, toate destul de ineficiente, poate şi din cauză că, sonarul fiind în fază incipientă, cea mai sigură modalitate de a localiza un submarin era să zăreşti siajul periscopului în valuri.

Germanii au început să folosească submarinele împotriva navelor comerciale care aprovizionau Marea Britanie în Februarie 1915, îndeosebi că măsură de represiune la blocada instituită de britanici. La început, submarinele au atacat navele comerciale respectând un soi de procedură, onorabilă, însă nu foarte eficientă pentru atacator.

În Octombrie 1916, submarinele au început o nouă campanie pe liniile comerciale împotriva Antantei şi, începând cu 1 Februarie 1917 nu au mai avut nicio restricţie, cauzând furia americanilor şi intrarea SUA în război, în 6 Aprilie. În Aprilie, pierderile aliaţilor s-au ridicat la peste 860.000 de tone. Pierderile uriaşe i-au determinat pe aliaţi să formeze primele convoaie protejate de nave de luptă. Introducerea sistemului convoaielor s-a făcut gradual şi a fost un succes întrucât, până la sfârşitul lui 1917, pierderile lunare datorate loviturilor submarinelor au scăzut la jumătate.

Istoria navei despre care voi vorbi astăzi începe acum mai bine de 100 ani, în Franţa. Iar eroul nostru de astăzi este precum soldatul necunoscut… Anonim, lipsit de romantism şi spectaculozitate, soldatul necunoscut fiind de fapt adevăratul erou al războaielor.

Franţa a răspuns ameninţării submarinelor germane prin construcţia unor nave mici, relativ rapide şi bine înarmate denumite „gunboats”, „canonniere” sau, mai pe româneşte, canoniere.

Conform dicţionarului cu care v-am obişnuit deja, o canonieră este o „navă de luptă destinată să acţioneze în zonele costiere proprii. Are un deplasament de 700 – 800 de tone, fiind echipată cu II – V tunuri de calibru mijlociu (85 – 152 mm). După cel de-Al Doilea Război Mondial a început să fie scoasă din înzestrarea unităţilor navale, fiind înlocuită treptat cu escortoare şi cu nave aparţinând altor clase. Canoniera cuirasată este nava cuirasată destinată apărării coastelor (1890 – 1900), având un deplasament relativ mic (circa 2000 de tone) şi fiind armată cu două – trei piese de artilerie de calibru mare.”[2]

Franţa a construit circa 30 de canoniere în anii 1916 – 1917, utilizate preponderent ca escorte anti-submarin. Navele făceau parte din așa numita serie (clasă) „B”, fiind destul de apreciate pe timpul marelui război, dar şi după încheierea sa, Franţa însăşi păstrând în flotă patru astfel de canoniere. Navele clasei au fost repartizate preponderent flotei Atlanticului, flotei Mediteranei şi flotei detaşate în Marea Egee.

Nava de care vorbim astăzi a fost construită în şantierul naval din Lorient pe parcursul lui 1916, an în care a intrat în efectivele flotei. Noua canonieră avea 450 de tone deplasament, o viteză maximă de 15 noduri, propulsia realizându-se cu ajutorul a două motoare Sulzer Diesel.

Mulţumită celor 30 de tone de combustibil, autonomia navei era de 3000 de mile marine la viteza de 10 noduri şi de 1600 de mile marine la viteza maximă de 15 noduri. Armamentul era format din 2 tunuri de 100 mm, 2 mitraliere anti-aeriene şi un aruncător de bombe anti-submarin. Echipajul canonierei se compunea din 50 de marinari.

A fost botezată „Friponne” şi repartizată în Mediterana de Vest, cu baza în Tunisia, la Bizerte. Marie Joseph Bertrand de Monts de Savasse a fost comandantul lui “Friponne” din Septembrie 1916 până în Octombrie 1917. Comanda lui „Friponne” a fost ulterior preluată de Journé Jules Ollivier.

Operaţiunile navei desfăşurate între 24 Septembrie – 1 Octombrie 1916 mi se par o frescă elocventă a modului în care se purta războiul pe mare în 1916.

Pe 23 Septembrie 1916, la ora 17:00, locotenentul care comanda vasul, Marie Joseph Bertrand de Monts de Savasse, căruia o să-i spunem pe scurt Bertrand, primește o telegramă de la Amiralul Atmah, prin care i se ordona să iasă în larg pentru a patrula la Sud de Insulele Baleare unde un submarin fusese semnalat pe 22 Septembrie. „Catapulte”, un torpilor de 300 de tone, urma să i se alăture.

Totodată, „Catapulte” îi comunică lui„Friponne” ca, după ce o ajunge pe „Bouffonne”, o canonieră din aceeaşi clasă cu „Friponne”, să patruleze până la punctul M iar mai apoi să revină pe ruta Insulelor Baleare, dacă primesc informații care să le sugereze că submarinul se găsește la Nord deoarece ar putea continua cercetările în Nord. În caz contrar, va coborî înapoi spre Alger.

Mișcările de intrare și ieșire din baza Bizerte fiind interzise noaptea, „Friponne” pornește a doua zi (24 Septembrie 1916) la ora 6:00 de la Séti Mérien, către Vest, după ce s-a încrucișat în larg, departe de Bizerte cu două torpiloare.

Pe 25 Septembrie, la ora 8:20, „Bouffonne”urmând-o pe „Friponne”, patrulează la câteva mile de aceasta din urmă apropiindu-se până la 5 mile de punctul „M”. La 15:00,ambele nave se îndreaptă către Insulele Baleare cu o viteză de 12 noduri.

Pe 26 Septembrie, la ora 10:00, situate la punctul „Fragonere”, cele două nave continuă cercetările în direcția Capului Sf. Sebastian, întrucât informaţiile primite indicau prezenţa unui submarin la circa 20 de mile marine de capul spaniol. La ora 11:30 cele două nave primesc ordinul să patruleze în regiunea de la nordul paralelei 40 și de a acționa sub ordinele Comandantului Hussard. La ora 16:10,„Friponne” se încrucișează cu „Transylvania”, un transportor de trupe englezesc, escortat de un torpilor de aceeaşi naţionalitate. La ora 16:45 se încrucișează cu un al doilea transportor englezesc escortat de o navă de gardă. La ora 18:45 ajunsă la rândul ei în punctul „M”, „Bouffonne” ancorează, iar Bertrand îi ordonă prin semnale cu brațele: „Urmați o rută paralelă și la 2 mile Est de ruta recomandată / Întâlnire mâine dimineață la ora 10 la 10 mile Vest de „Dragonnera”. La ora 19:00, „Friponne” pleacă iar spre Nord, menținându-se la 2 mile Vest de rută.

Distrugator din clasa „Spahi”

Spre seară, lui „Bouffonne” şi „Friponne” li se raliază şi „Bellatrix”, un sloop și „Hussard”, un distrugător de clasă „Spahi”, detaşate de la Toulon, mica flotilă discutând şi stabilind planul cercetărilor pentru a doua zi. Pe la22:00, rămasă singură, „Friponne” se încrucișează cu o canonieră armată și își continuă croaziera urcând spre Capul Sf. Sebastien.

Pe 27 Septembrie, mica flotilă din care face parte şi „Friponne” va patrula între paralele 41^o și 42^o20’, pe ruta convoaielor, ţinând cont şi de orele de trecere a vapoarelor care urmau să treacă prin zonă. „Friponne”naviga şi supraveghea la Estul rutei, iar tovarășa sa, „Boufonne”, naviga la Vestul rutei. La ora 10:00 mai multe canoniere armate sunt văzute.

La 12:20 se dă alarma de luptă datorită celor două obiecte plutitoare observate de veghea navei la aproximativ 1500 metri, foarte aproape unul de celălalt. „Friponne” se pune în mișcare cu toată viteza. Apropiindu-se, marinarii recunosc două ambarcațiuni. La ora 13:00, aflată la latitudine N41° şi longitudine E3°, „Friponne” recuperează 16 oameni de pe carbonierul englezesc „Roddam”. Vaporul englezesc a eșuat în ajun la ora 17:00 la latitudine N 41°10’ şi longitudine E 3°40’ (de fapt la Est- Sud Est de Barcelona: ESE Barcelona 40^o53^’N, 03^o18’ E la 5:10 P.M.) datorită unui submarin austriac gri verzui de mici dimensiuni, care deține 2 tunuri, după ce l-au luat prizonier pe căpitanul vasului englezesc. O altă ambarcațiune cu 11 naufragiaţi nu a fost găsită, căutările desfăşurându-se la aproximativ 25 mile la Sud de Capul San Sebastian.

Mameluck – Spahi class

Iată un scurt extras din „Registrul istoric de corespondență care interesează personalul și materialul clădirii – Nota nr. 4 a locotenentului Marie Joseph Bertrand de Monts de Savasse, comandant de vas: Serviciu istoric al Apărării, S.G.A. «Mémoire des hommes», Cote SS Y 240, pag. num. 770, 772 și 773, Canoniera „Friponne”.

No. 8. – [Raport de mare nedatat] Raport al croazierei dintre 24 Septembrie – 1 Octombrie [1916].

 27 Septembrie 1916

6:00 – Se văd mai multe traulere.

7:20 – „Bouffonne” se apropie de pământ. Îi prescriu să patruleze pe ruta dintre paralelele 41° și 42° 20’, „Friponne” la estul rutei, „Bouffonne” la vest.

10:00 – Se văd mai multe traulere.

10:20 – Alertă! Toată lumea la posturile de luptă. Zărim la aproximativ 1.500 de metri două obiecte suspecte foarte aproape unul de altul. Ne-am îndreptat către ele în mare viteză. Apropiindu-ne, recunoaștem două ambarcațiuni. Am adunat 16 oameni de pe carbonierul englezesc „Roddam”. E vreme rea. Am primit ordinul să patrulez în direcția Marsiliei. Mă decid să îi transport acolo pe naufragiații pe care nu aș fi putut să-i transbordez fără pericol pe un alt vas și pe care nu puteam să-i mai țin la bord din multiple motive.

13:20 – Fac semne cu mâna către „Bouffonne”: „Tocmai am recuperat 16 oameni de pe Roddam. Vaporul a eșuat.”

16:30 – „Friponne”, „Athmah”, ”Bacchante” și „Hussard”: „Friponne” a acumulat astăzi 13 ore, la 41° latitudine nordică, 3° longitudine estică, 16 oameni de pe vaporul englez „Roddam” eșuat în urma unei lovituri de tun ieri la ora 17 la 41° 10’ latitudine nordică şi 3° 40’ longitudine estică. Submarin austriac gri-verzui, de mici dimensiuni, două tunuri. Căpitanul vaporului a fost luat prizonier. O ambarcațiune cu restul de naufragiați, unsprezece oameni, nu au fost găsiți. Duc echipajul înapoi în Marsilia.”Bouffonne” continuă cercetările.(…)

Vasul „Roddam” a fost scufundat de submarinul german U35 comandat de asul mondial al submariniştilor, redutabilul locotenent-căpitan Lothar Von Arnault de la Périère (are cel mai important palmares de nave doborâte, care nu a fost depășit niciodată până acum!). U 35 ar fi scufundat 15 vapoare și trei veliere, respectiv 18 nave reprezentând un tonaj net de 31000 tone pentru vapoare și 2500 tone pentru veliere în a doua parte a lunii Septembrie 1916.

La 13:20, „Friponne” comunică lui „Bouffonne” acțiunea sa de salvare, aceasta din urmă rămânând în sector pentru a putea continua cercetările submarinului și a naufragiaților.

După scurta pilulă cu adrenalină, „Friponne”, care-şi reluase cursul, întâlnește două carboniere la ora 16:00, dintre care unul este „l’Aiglon”. De la 21:23, bruma devine deasă, iar „Friponne” se îndreaptă către Marsilia conform ordinului primit. Vremea este urâtă iar comandantul decide să evacueze naufragiații neputând să-i transfere pe un alt vas fără pericol.

Pe 28 Septembrie, la ora 6:00,„Friponne” se întâlnește cu o navă de gardă englezească iar la 7:05 primește ordinul de a debarca naufragiații pentru ca mai apoi să patruleze pe ruta de Vest până la Capul Creus. La ora 8:00, „Friponne” amarează cu spatele la cheiul Fraternité din Marsilia.

„Friponne” iese din Marsilia în aceeaşi zi, după ora 16:00, pe o vreme destul de rea. Avansează totuși spre Cap Sf. Sebastian. Noaptea, marea se mai calmează, dar și spre dimineață este agitată, cu valuri mici.

Pe 29 Septembrie, la ora 9:00, canoniera noastră se încrucișează cu „Bouffonne”, apoi la 11:00 cu o altă canonieră. Încă din 28 Septembrie, Bertrand nu mai găsea nicio utilitate să patruleze la Nord de Baleare iar la ora 12:00 primirea unui S.O.S îi dă dreptate: „Nellore”cere ajutor, poziţia sa fiind 37°47’ Nord şi00^o 02’ Est. Fără a mai aștepta ordinele de la comandament, „Friponne” se îndreaptă către Sud acolo unde fusese raportat un submarin pe 28 Septembrie (ordinul îi ajunge jumătate de oră mai târziu).

Pe 30 Septembrie, „Friponne” trece prin punctul Dragonnera pe la 8:20, apoi patrulează în direcția Sud, iar la ora 16:00 „Rigel”, un sloop care va fi lovit în curând, le semnalează că Statul Major a anunțat că este posibil să fie submarine franceze la Vest de Capul Palos. „Friponne” intenționează să patruleze până pe 2 Octombrie cel mai târziu, trebuind să se aprovizioneze la Toulon pentru a-și lua un dinam de schimb și, mai ales, plute. Dar submarinul inamic fiind în bazinul vest-mediteranean, le este interzis să se îndrepte spre Toulon, le este permisă doar aprovizionarea la Bizerte. Vasul primește ordinul de a patrula de la Dragonnera la punctul M până la 1 Octombrie. La ora 23:40 „Friponne” primește ordinul de a se întoarce la Oran pentru aprovizionare în timp ce celelalte nave continuă cercetările.

Pe 1 Octombrie la ora 4:11 trece de punctul M și se îndreaptă către Oran, la 8:20 se încrucișează cu „Rapière”, un distrugător, andocând în final la cheiul Dugay-Trouin din Oran pentru aprovizionare cu petrol, alimente și apă.

O altă misiune a navei despre care am găsit informaţii se desfăşoară în jurul datei de 24 Ianuarie 1918 când are loc o întâlnire cu un submarin inamic, la acel moment nava aflându-se sub comanda lui Journé Jules Ollivier, al cărui raport îl vom prezenta mai jos.

Joi, 24 Ianuarie 1918, la ora 20:55, în marş pe meridianul de la Cassis urmând ordinele date de ANTARES, omul de veghe de pe pasarela de la babord a observat un submarin la aproximativ 2000 m, în babord. „Friponne” mergea spre Sud cu 10 noduri. Observat foarte clar cu binoclul, căci în ciuda nopții foarte senine, vederea era împiedicată de o brumă ușoară. Submarinul este de tipul U52-62. S-a îndreptat către Sud-Est cu 13,5 noduri. Pe „Friponne” se dă alarma iar echipajul trece la posturile de luptă.

 La ora 20:57, „Friponne” a tras un prim foc cu tunul de 100 mm din față, la înălțime joasă, 10° tribord, dar artileristul care direcționează tirul nu vede ținta și punctul de cădere nu este vizibil. Submarinul se scufundă. A doua lovitură de tun nu are nici un efect și submarinul dispare. Noi suntem abia la 800 m de el. Am încetat focul.

 La ora 21:00, extremitatea noastră frontală depășind punctul unde a dispărut submarinul, am lansat 2 grenade „Guiraud”, reglate la 25 m și la 30 secunde după, o grenadă de adâncime de 75 kg, reglată la 40 m. În sfârșit, am lansat o grenadă „Guiraud” 10 secunde mai târziu, reglată la 25 m. 3 minute mai târziu, am venit în întregime la stânga, cap la Nord-Vest.

 La ora 21:07, am observat periscopul submarinului la babord, la aproximativ 400 m. Bară (n.a. cârma) întreagă la stânga, cap la Sud-Vest. Am lansat la ora 21:07 o grenadă de adâncime de 45 kg reglată la 20 m și, la 21:08, 2 grenade „Guiraud”. Prima a explodat în același timp cu grenada de adâncime, iar a doua nu a explodat. Submarinul se afla exact în locul în care fusese lansată prima grenadă. Carcasa acestuia plutea într-adevăr la câțiva metri de periscop când l-am văzut. Dată fiind precizia cu care fuseseră lansate primele patru grenade, avem speranța că ele au explodat, ceea ce explică urcarea imediată a submarinului.

 După a doua serie, a dispărut complet. Timp de o oră, până la 22:05, m-am învârtit în mare viteză în jurul punctului în care a fost văzut ultima dată, lărgind cercul de cercetare. Apoi am urcat spre Nord pentru a mă plasa, căci bruma masca farurile și pământul. La ora 22:25, am reluat croaziera la 12 noduri fără să revăd nimic.

 Acest atac s-a prezentat în condiții excelente pentru că „Friponne” ajungea submarinul ceea ce ne-a permis de a-l aborda foarte de aproape. Pot fi sugerate următoarele aspecte:

• Faptul că nu scoatem fum a facilitat apropierea fără a fi văzuți;
• Dacă viteza noastră ar fi fost mai mare, ar fi fost posibil să-l fi abordat înainte ca acesta să plonjeze;
• O aprovizionare mai generoasă cu grenade (50 de exemplu) ne-ar fi permis de 4 sau 5 ori mai mult, în timp ce eu am crezut că trebuie să păstrez 3 „Guiraud” pentru cazul în care submarinul ar fi reapărut;
• Atacul în aceste condiții nu pare să fie favorabil utilizării tunului.

În orice caz, nu am decât să mă laud de rapiditatea cu care echipajul a fost pregătit pe poziție, de calmul și sângele rece al tuturor atât în sala mașinilor cât și pe comandă, în compartimentul frontal cât și la grenade. Sunt convins, în măsura în care acest lucru este posibil, și, fără alte dovezi, că submarinul a avut de suferit de pe urma grenadelor lansate.

 Submarinul observat de „Friponne” nu a fost identificat însă, unele surse sugerează că ar putea fi vorba despre UC67 al lui Karl Neumann care își lăsase minele în ajun în dreptul Marsiliei provocând pierderea navelor „Drome” și „Kerbihan”, încercase să torpileze „General Gallieni”, și care, pe 24 Ianuarie, avea să scufunde nava de patrulare „Corse” în dreptul lui La Ciotat. Putem concluziona prin urmare ca „Friponne” nu a reuşit să-l avarieze semnificativ.

Pe parcursul lui 1918, „Friponne” a îndeplinit mai multe misiuni de escortă în Mediterana: între 11 şi 16 Aprilie, împreună cu submarinele „Amazone” și „Antigone” de la Bizerte, Tunisia către Patras, Grecia, cu escală la Mesina în Italia, între 5 şi 10 Mai împreună cu submarinul „Volta”, de la Bizerte în Corfu, Grecia, cu escală în Mesina, comandantul Journé Jules Ollivier concluzionând: „Nimic deosebit de semnalat.”

Drumul între Bizerte şi Corfu, cu aceeaşi escală la Mesina a fost parcurs şi între 17 – 27 Mai, împreună cu submarinele „Floréal” și „Ventôse”, singurul eveniment notabil fiind că, „Ventôse” a lovit o epavă pe timpul nopţii care, avariat fiind, este nevoit să se întoarcă la Mesina.

După terminarea războiului, în Martie 1920, „Friponne”, împreună cu alte trei canoniere de aceeaşi clasă, avea să fie vândută României în contul unor datorii de război. Avea să-şi primească botezul în cadrul unei ceremonii desfăşurate în data de 15 Ianuarie 1920 fiind denumită, ca şi celelalte trei, după numele unor eroi căzuţi în Primul Război Mondial: Locotenent Comandor „Eugen STIHI”.

În loc de sfârşit… Vom începe o nouă serie de articole, de data asta despre navele celebre care, de-a lungul timpului, au arborat tricolorul la pic. În care scop vă solicităm ajutorul. Am făcut o adresă de e-mail la care vă încurajăm să trimiteţi materiale, cărţi, inclusiv oferte de vânzare carte veche cu şi despre marina română, poze din arhiva personală cu nave vechi, care nu mai sunt în serviciu, filme, planuri vechi, orice. Adresa este: ronavyhistoricships@gmail.com

 

Apoi, cu ocazia acestui articol am fi vrut să lansăm o campanie RoMilitary de susţinere a transformării canonierei STIHI într-o navă muzeu. Mărturisesc că, modul în care a debutat 2017 m-a demoralizat şi deprimat în aşa hal încât, cel puţin pentru moment, nu am energia necesară susţinerii unei cauze de o asemenea amploare. Chiar şiaşa, vom demara în scurtă vreme o petiţie online unde vă vom invita să susţineţi această cauză. Ştiu, din punct de vedere juridic, o petiţie online nu are relevanţă, însă vreau să văd pur şi simplu că mai există spirit civic în ţara asta, că ne pasă de valorile acestei ţări, că vom putea să arătăm mai departe că această cauză se bucură de susţinere. Sper, cel puţin…

 

Sfârşitul seriei

 

Nicolae Hariuc

 

Surse:

„The conquest of the ocean – The illustratedhistory of seafaring”, Brian Lavery, DorlingKindersley Ltd, 2013, pg. 280 – 287

http://pages14-18.mesdiscussions.net/pages1418/Forum-Pages-d-Histoire-aviation-marine/marine-1914-1918/dragueur-friponne-sujet_956_1.htm

http://www.navy.ro/media/revista_mr/numere/rmr70.pdf

http://www.naval-history.net/xGW-FrenchNavy1914-1918.htm#9

https://www.bl.uk/world-war-one/articles/the-war-at-sea

http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwone/war_sea_gallery_05.shtml

Jane’sFightingShips 1937, pag. 408

[1]http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/politica-narm-rii-navale-germania-sua-i-japonia

[2] Dicţionar Enciclopedic de Marină, Comandor (r) Anton Bejan (coordinator), Contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2006