Continuăm seria „Nave celebre” cu un subiect frumos, de istorie navală, de altfel motivul pentru care m-am și apucat să scriu pe aici. Astăzi vom face o incursiune în secolul al XVIII-lea, o perioadă în care mările erau stăpânite de veliere. Epoca „marilor veliere” sau „Age of Sail” cum i s-a mai spus de către istorici și nu numai.
Navă de linie cu 74 de tunuri
În această perioadă, navele de luptă erau clasificate în funcție de numărul de tunuri. Datorită faptului că majoritatea tunurilor erau amplasate în borduri, navele luptau în „linie de șir” – de aici și denumirea de „navă de linie”. Acestea erau împărțite în mai multe categorii, în funcție de numărul de tunuri, în principiu de la categoria I până la IV. Aceste categorii au tot fost schimbate pe măsură ce tehnologia a evoluat (lent) de-a lungul a câteva secole.
La rândul lor, tunurile erau clasificate în funcție de greutatea proiectilelor măsurată în livre (1 livră = 0,453592 kg) și nu în funcție de calibrul țevii, așa cum facem astăzi. Artileria ambarcată era destul de eterogenă, navele fiind cel mai adesea dotate cu un mix de tunuri de diferite dimensiuni, cele mai grele fiind dispuse pe puntea inferioară, imediat deasupra liniei de plutire.
În primăvara lui 1747, în timpul războiului pentru succesiunea Austriei, Franța a trimis un convoi de 30 de nave încărcate cu muniții și provizii pentru trupele sale din America de Nord. Convoiul a plecat în secret și beneficia de protecția unei flotile navale compusă din patru nave de linie. Din păcate pentru francezi, britanicii au aflat și au dislocat un escadron din Flota Canalului Mânecii pentru interceptarea și distrugerea convoiului francez. Bătălia a avut loc pe 14 mai 1747 în zona Capului Finisterre, convoiul francez fiind distrus în ciuda eforturilor depuse de cele patru nave de linie franceze. Pur și simplu britanicii i-au copleșit pentru că au reușit să mobilizeze mai multe nave de luptă.
Adeseori, în luptă, cantitatea prevalează în fața calității.
Acest angajament naval ar fi rămas poate doar una din multele bătălii navale ale acelei perioade dacă, cu această ocazie, n-ar fi fost „descoperit” un nou tip de navă. În timpul luptei, britanicii au făcut mari eforturi pentru a distruge nava franceză „Invincible”, o navă de linie cu două punți, fiind nevoie de nu mai puțin de șase nave britanice pentru a o învinge. Ca de obicei, avea să fie identificată și clasificată după numărul de tunuri amplasate pe cele două punți principale – 74.
Mai jos aveți machetele a două nave de linie cu 74 de tunuri, franceze, Protecteur și Conquerant, fotografiate de subsemnatul la unul din muzeele din Bordeaux.
Impresionat de calitățile navei franceze, Viceamiralul George Anson a capturat-o și chiar a scris Amiralității despre calitățile ei prin comparație cu nava sa de linie de 90 de tunuri (la acel moment încadrată în categoria a II-a). Astfel, nava franceză era mai lungă cu circa 2 m și mai lată cu circa 60 cm decât nava Viceamiralului având deplasamentul mai mare cu aproximativ 200 tone. Prin comparație cu nava britanică, nava franceză avea doar două punți față de cele trei ale britanicei și, deși avea mai puține tunuri, avea o forță de lovire mai mare pentru că tunurile sale erau mai grele și mai puternice. Pe cea de-a treia punte nava britanică nu putea duce decât tunuri ușoare din considerente de stabilitate. În plus, nava franceză avea un profil mult mai redus, era mai rapidă, mai manevrabilă și mai stabilă decât cea britanică. De asemenea, nava franceză avea sabordurile amplasate mai sus deasupra liniei de plutire ceea ce lăsa mai mult bord liber pe mare montată și permitea folosirea tunurilor amplasate pe puntea inferioară. Pe mare montată, o navă de linie precum „Prince George” a Viceamiralului Anson nu-și putea folosi tunurile amplasate pe puntea inferioară pentru că risca să fie inundată. Iar de astfel de cazuri istoria navală nu duce lipsă.
Sesizând multiplele avantaje ale proiectului francez, Viceamiralul Anson a recomandat ca Marina Regală britanică să fie construită în jurul acestui nou tip de navă de linie de categoria a II-a cu 74 de tunuri. Deși propunerea sa a fost la început respinsă pe considerentul că britanicii nu puteau copia o navă franceză (deși asta se întâmpla adeseori), atunci când Anson a fost numit Prim Lord al Amiralității a reușit să impună noul tip în Marina Regală.
Dar ce era atât de special la aceste nave de linie cu 74 de tunuri? Este general acceptat că navele sunt rezultatul unui compromis între putere de foc, calități nautice și manevriere pe de-o parte și deplasament și costuri pe de alta. Lucru cât se poate de valabil și astăzi. Ei bine, se pare că în acele vremuri, nava de linie cu 74 de tunuri reprezenta compromisul perfect.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a impus tunul de 32 de livre (36 în marinele franceză și spaniolă), cunoscut în Marina Regală sub numele de „distrugătorul de nave”. Evident, existau și tunuri mai mari. De pildă, celebra HMS Victory a lui Nelson, o navă de linie din categoria I, a fost inițial dotată tunuri de 42 de livre. Dar acestea au fost curând înlocuite cu tunuri mai ușoare. De ce? Pentru că greutatea suplimentară a proiectilului, încărcăturii și a țevii a scăzut atât de mult cadența încât, în final, a determinat un efect mai redus pe țintă în ciuda proiectilului care avea o forță de lovire mai mare.
O dilemă pe care o vedem și astăzi, și nu doar la tunurile navale.
Tunurile de 32 de livre au fost în final preferate, iar navele de linie cu 74 de tunuri erau suficient de mari pentru a le transporta. Bineînțeles, chiar și după adoptarea navelor de linie cu 74 de tunuri, marinele au continuat să construiască și nave mai mari, dar acestea erau disproporționat de scumpe. De ce? O navă de lemn avea un număr semnificativ de subansamble care trebuiau să provină dintr-o singură bucată de lemn de o anumită formă. De pildă, suporții punții erau făcuți din îmbinarea în unghi drept dintre trunchiul unui copac și una dintre ramurile sale mari. Cu cât era mai mare nava, cu atât a devenit mai greu (și mai scump) de obținut aceste componente. De asemenea, navele de război cu trei punți tindeau să fie mai lente și mai puțin stabile decât cele cu două punți. Mai aveau un rol de jucat, în special ca nave amiral, cu spațiu suplimentar pentru a găzdui un amiral și personalul său precum și puterea de foc suplimentară pentru a-i proteja, dar majoritatea flotei urma să fie compusă din navele de linie cu 74 tunuri.
Mai jos aveți un tun naval recuperat de pe nava poștală britanică Queen Charlotte, care s-a scufundat în 1814. Tunul este amplasat la intrarea în muzeul maritim din San Sebastian.
Iar aceste nave erau cu adevărat impresionante. Echipajul era alcătuit din 650 de oameni, marinari, marangozi, artileriști și pușcași marini. Autonomia (dată de rezervele de apă și hrană ce puteau fi luate la bord) era de circa cinci luni. Erau dotate cu șase ambarcațiuni folosite pentru debarcarea celor 90 de pușcași marini iar artileria ambarcată nu era cu nimic mai prejos decât artileria armatei Ducelui de Wellington la Waterloo.
Aceste nave de linie au beneficiat și de schimbările care tocmai aveau loc în acea perioadă și pentru care erau mult mai potrivite decât navele pe care le înlocuiau: începea revoluția industrială iar lumea devenea încet-încet un mare sat global în care comerțul maritim juca un rol din ce în ce mai important. Prin urmare, blocarea porturilor inamice va deveni o armă strategică semnificativă iar navele de linie cu 74 de tunuri s-au dovedit foarte potrivite pentru astfel de misiuni.
La data (1747) când escadra navală a lui Anson a capturat nava de linie cu 74 de tunuri „Invincible”, marina franceză deținea singurele astfel de nave din lume. Până la sfârșitul secolului, trei sferturi din navele britanice de linie erau nave de linie cu 74 tunuri și deveniseră coloana vertebrală a oricărei marine europene importante. La data la care Nelson i-a bătut pe francezi în bătălia de pe Nil, majoritatea navelor de linie din escadra sa erau nave cu 74 tunuri.
La acel moment, marile veliere erau navele capitale, echivalentul submarinelor nucleare purtătoare de rachete balistice nucleare. Aceste imense veliere nu aveau niciun alt adversar decât ele însăși. Totuși, în ciuda puterii lor imense (pentru acele vremuri), erau la fel de vulnerabile ca oricare altă armă atunci când nu erau folosite corespunzător sau, și mai rău, se confruntau cu noi tactici navale radicale.
În ciuda faptului că făceau constant nave mai performante decât englezii, francezii au reușit rareori să-i bată pe aceștia. Una din puținele victorii franceze este cea din 1781, din largul coastelor Americii de Nord, care a marcat ziua în care Marina Regală britanică a pierdut Revoluția Americană. Acest dezastru naval a condus la victoria generalului George Washington asupra locotenentului-general Charles Cornwallis la Yorktown.
“Nothing equals the beautiful order of the English at sea. Never was a line drawn straighter than that of their ships; thus they bring all their fire to bear upon those who draw near them.”
Aceste cuvinte au fost scrise de un amiral francez în 1666, într-un moment în care Marina Regală britanică își începea ascensiunea către statutul de cea mai mare putere navală a lumii. Momentul de început al acestei ascensiuni poate fi stabilit în timpul bătăliei din 1588 cu Invincibila Armadă spaniolă. Englezii au beneficiat de aportul unor nave mai mici, mai manevrabile, de aportul unor marinari mult mai bine instruiți și de aportul unor artileriști de excepție. Totuși, în 1588, un angajament naval nu presupunea o acțiune coordonată a navelor flotei. Fiecare comandant de navă își alegea un adversar pe care încerca fie să-l abordeze ca să preia controlul asupra navei (pradă de război), fie să-l scufunde.
Conceptul de „formațiunii în linie de șir” se va cristaliza pe vremea lui Oliver Cromwell. O flotilă aflată sub conducerea unui amiral își organiza navele într-o singură linie, între nave fiind cam 200 de metri. Aceasta va deveni formațiunea standard a Marinei Regale britanice și va fi preluată de toate marinele lumii. Această doctrină de organizare a formațiunilor de luptă este publicată în „Instrucțiunile de luptă” din 1663, Biblia marinei britanice.
De la sfârșitul secolului al XVII-lea și până la jumătatea secolului al XVIII-lea, nicio națiune maritimă de pe glob, inclusiv Franța și Spania, adversarii dintotdeauna ai Angliei, nu au reușit să învingă cu succes în luptă o flotă sau o escadră a Marinei Regale britanice. Rezultatele excelente obținute pe câmpul de luptă de conceptul formațiunii în linie de șir au determinat Amiralitatea britanică să sancționeze extrem de dur orice abatere de la utilizarea acestui concept. Pe scurt, orice amiral sau căpitan al flotei care nu respecta această regulă în luptă săvârșea o infracțiune. În timp, aplicarea acestei reguli a suprimat orice inițiativă și orice inovație britanică în materie de tactici navale.
Existau trei factori esențiali în războiul naval din secolul al XVIII-lea. În primul rând, direcția vântului, adică dobândirea unei poziții favorabile în raport cu vântul (engleză „weather gauge”), poziție care-i permitea unei flote să se apropie de adversar sau să refuze lupta. În al doilea rând, numărul de tunuri, puterea de lovire a navelor, cu cât mai multe, cu atât mai bine. În sfârșit, și cel mai important, experiența și îndemânarea comandantului și a căpitanilor săi. Având în vedere că viteza maximă a navelor de linie era cuprinsă între șase și opt noduri, aducerea unei flote pe poziție putea dura câteva ore, timp în care adversarul încerca să facă același lucru. Nimic nu se întâmpla repede într-o bătălie navală din secolul al XVIII-lea.
După ce a pierdut mai multe bătălii, semn că puțină umilință nu strică niciodată, marina franceză a început să studieze cum ar putea obține un avantaj în fața Marinei Regale britanice, care era pur și simplu superioară din mai toate punctele de vedere. Începând cu 1765, francezii au proiectat și construit zeci de nave de război mari, puternic înarmate și rapide. Au fost înființate noi școli de pregătire pentru ofițeri, marinari și artileriști. În urma unui efort susținut de 10 ani, în 1775, Franța deținea cea mai avansată marină din lume. 64 de nave de linie și mai mult de 50 de fregate erau deservite de peste 10000 de militari foarte bine instruiți.
Artileriștii britanici, unii dintre cei mai buni din lume, erau antrenați să tragă în zona carenei cu intenția de a scufunda nava inamică. Ceea ce, în cazul tunurilor de 32 de livre necesita destul de mult timp pentru obținerea efectului scontat. Artileriștii francezi trăgeau însă cu predilecție asupra pânzelor, catargelor, vergilor și punților, mult mai ușor de distrus decât elementele structurale masive care formau coca și scheletul unei nave de linie. O singură lovitură bine plasată putea afecta grav capacitatea unei nave de a manevra sau de a-și menține poziția în linia de luptă. Pe scurt, francezii au ales să distrugă capacitatea de a naviga a unei nave cu vele inamice. Cu pânzele și catargele distruse era imposibil pentru britanici să mai țină pasul cu navele franceze, oricum mai manevrabile și mai rapide.
În acest context, în 1778 Franța încheie o alianță cu coloniile americane care luptau cu Marea Britanie. Momentul de glorie și răzbunarea marinei franceze aveau să vină în 1781 cu ocazia bătăliei de la Yorktown („Battle of the Capes”), unde armata lui George Washington se lupta cu cei 7000 de militari ai generalului-locotenent britanic Cornwallis cantonați în Peninsula Yorktown, de-a lungul țărmului vestic al Golfului Chesapeake. Alături de Washington se aflau trupele franceze conduse de generalul-maior Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette. Dacă armata continentală putea fi întărită cu mai multe trupe, artilerie, cavalerie și provizii, existau șanse mari ca forța combinată americano-franceză să îi poată înconjura și învinge pe britanici. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple era nevoie și de o blocadă maritimă a peninsulei pentru că britanicii l-ar fi putut ajuta și aproviziona pe Cornwallis de pe mare. Flota britanică se afla în acel moment la New York. Cea mai mare parte a flotei franceze se afla în Indiile de Vest, unde Contraamiralul Francois Joseph Paul, Comte de Grasse, făcea planuri pentru a recuceri insulele capturate de britanici în timpul Războiului de Șapte Ani. Washington, care spera ca flota franceză să poată aduce întăririle necesare armatei continentale, blocând în același timp intrarea în Golful Chesapeake, i-a transmis lui de Grasse să vină cât mai repede posibil. Escadra lui de Grasse era formată din 24 de nave de linie (sursele sunt ușor contradictorii), care transportau trei regimente de infanterie și 350 de artileriști. Navele de război erau însoțite de 15 nave comerciale pe care de Grasse le navlosise din fonduri proprii, fiecare transportând o parte din provizii, tunuri și muniții.
Contraamiralul Samuel Hood, comandantul britanic din Caraibe, a aflat de plecarea lui de Grasse și a presupus, pe bună dreptate, că francezii se îndreptau spre Washington și Lafayette pentru a-i sprijini. La bordul navei sale amiral de 92 de tunuri, HMS Barfleur, Hood a plecat din Antigua pe 10 august 1781 cu 14 nave de linie și a stabilit un curs direct spre Virginia. De Grasse însă a urmat o rută ocolitoare înainte de a se îndrepta spre vest, spre Golful Chesapeake. Prin urmare, când Hood a ajuns la intrarea în golf, pe 25 august 1781, nu a găsit nici urmă de francezi așa că a continuat spre nord, către New York.
Aceasta avea să fie o decizie greșită.
Patru zile mai târziu, navele de război și de transport franceze au intrat în Golful Chesapeake. Navele de transport s-au deplasat către nord, spre întâlnirea cu forțele aliate, în timp ce navele de război au ancorat în Lynnhaven Roads, în zona Capului Henry.
Ajuns la New York, Hood s-a întâlnit cu șeful forțelor navale britanice din America de Nord, Contraamiralul Thomas Graves. Aceștia au pornit împreună către Virginia în fruntea unei flote compuse din 19 nave de linie, condusă de nava amiral, HMS London, cu 90 de tunuri. De asemenea, flota mai transporta și întăriri pentru Cornwallis (circa 2000 de oameni). Graves a ajuns la intrarea din golf în dimineața zilei de 5 septembrie 1781 și, spre completa surpriză a britanicilor, oamenii de veghe în gabie au raportat că se vede o „pădure de catarge”. Erau cele 24 de nave de linie ale lui de Grasse, mult mai multe decât se așteptau britanicii.
Marea majoritate a navelor de linie din ambele flote aveau 74 de tunuri…
Reprezentarea bătăliei cu manevrele executate de cele două flotile. De notat că britanicii aveau „avantajul vântului” – weather gauge cum zic anglo-saxonii, venind dinspre New York cu vântul din pupa.
În sfârșit, francezii ajunseseră!
Victoria francezilor în această bătălie navală a contribuit decisiv la predarea lui Cornwallis dar și la victoria Revoluției americane și la nașterea Statelor Unite ale Americii. A fost una din puținele victorii navale ale francezilor împotriva britanicilor, dar cu ce consecințe!… Iar navele de linie cu 74 de tunuri au jucat un rol de frunte!
Surse bibliografice:
https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Chesapeake
https://www.usni.org/magazines/naval-history-magazine/2019/february/74-perfect-age-sail-ship
https://www.usni.org/magazines/naval-history-magazine/2022/october/great-britains-great-blunder
https://hamptonroadsnavalmuseum.blogspot.com/2018/08/the-repulse-off-capes.html
multumesc, fain articol!
La Musee Mer Maritime, Bordeaux am fost in septembrie cu prilejul CM de rugby. Pitoreasca zona, am nimerit un hotel cam la 10 minute de acest muzeu, aproape de Cite du Vin si Halles de Bacalan (ca sa avem unde sa vedem meciurile). Pacat ca a lasat de dorit organizarea, in comparatie cu Anglia 2015.
Foarte fain articolul, mulțumim Nicolae.
Întâmplarea face ca acum sa citesc a doua carte din seria Aubrey-Maturin „Post Captain” și tocmai se confrunta Polychrest și fregata franceză Bellone.
Din păcate nu a fost tradusa în romana și engleza e plina de termeni nautice velieri ceea ce face citirea mai greoaie.
Scuze de offtopic
@steppewolf Daca mai ajungi pe-acolo, du-te si la Baza de submarine (WWII), e pe langa Musee Mer Marine, asta daca n-ai fost deja…
Eu am fost de 2 ori la Bordeaux, imi place mult zona, a doua oara am stat in zona rurala, la ceva castel reconvertit in hotel prin Sauternes.
@Dinu, am si eu cartile 🙂 , dar inca n-am avut timp de ele.
nu am vizitat baza de submarine, in oras am vazut doar cele doua muzee, am avut doar doua perioade de cate 3 zile cu cate doua meciuri, zi de meci nu prea ai ce face altceva, un muzeu si cam atat; mi-a placut Halles de Bacalan, mi-ar placea sa avem un loc de asta si-n Bucuresti;
in rest am schimbat localitatile si am facut road trip-uri in zona rurala si pe unde mai aveam amici/cunostinte (Arcachon, Bayonne- Biarritz, Pau, Bergerac, Saint Emillion, Pomerol) ; eu m-as mai duce dar neveste-mii nu i-a placut Franta nici de data asta, din pct ei de vedere pacat ca e locuita.
in general cam neprimitori francezii si niste preturi pana la cer, uneori era dublu fata de Germania; am vrut sa ma duc si la Lille un week-end dar cea mai ieftina camera de hotel de 3* era deja peste 350 EUR/noapte
ajung insa la Bilbao anul asta si-o sa stau o saptamana si nu stiam de muzeul naval din San Sebastian despre care ai scris in articol asa ca am un motiv in plus sa fac o calatorie si acolo.
Halles de Bacalan, da, foarte misto! 🙂 Am mai vazut chestii similare si prin Spania si prin Portugalia. Nevasta-ta are dreptate in privinta „pacat ca-i locuita”, nici eu nu-i „iubesc” pe francezi dar la capitolul peisaje, arhitectura, mancare si bautura sunt top. In zona Bordeaux mai era Cap Ferret de vazut, mai ales daca mananci stridii. Dar sa stii ca si Franta, si Italia sunt din ce in ce mai scumpe.
Spania insa (sau Portugalia) este alta poveste. In primul rand, cu exceptia Barcelonei, care este infiorator de scumpa (d-aia eu nici n-am fost acolo), Spania si Portugalia sunt faine si accesibile. Tara Bascilor e foarte misto. Si in Bilbao am fost o zi, bineinteles ca n-am ratat muzeul local al marinei.
In San Sebastian e superb, mancarea si bautura sunt accesibile si bune, asta daca nu mergi la stele Michelin, ca e cea mai mare densitate din lume la asa ceva pe-acolo. Daca vrei pinchos (tapas) bune, mergi la Bar Sport in centrul vechi in San Sebastian, e foarte misto si, cel putin cand am fost eu, nu mi s-a parut nici scump. Nu se face rezervare, se sta la coada, dar merge repede. Ma rog, ar trebui sa mergi la o ora usor atipica pentru ei ca sa nu fie vreo coada kilometrica. Muzeul marinei e si el relativ aproape. Cred ca asta e:
https://www.tripadvisor.com/Restaurant_Review-g187457-d1153179-Reviews-Bar_Sport-San_Sebastian_Donostia_Province_of_Guipuzcoa_Basque_Country.html
Ma rog, sunt si eu de acord cu ea, am intalnit niste persoane tare nepoliticoase in Franta si crede-ma ca nu-s genul de turist sa deranjez, dimpotriva si nici sarac sau zgarcit nu sunt insa cu ocazia CM s-a abuzat la greu, ceea ce nu mi s-a intamplat in UK in 2015.
Inn Tara Bascilor spaniola n-am fost inca, dar din moment ce mi-au placut Biarritz si Bayonne cred ca o sa-mi placa si acolo; Barcelona o evit si eu demult, din cauza de turism considerat problematic de localnici si nationalism excesiv; cand am fost prin 2008 si 2012 ma cam enervau steagurile catalane peste tot cuplate parada de separatism cu orice ocazie;
multumesc de ponturi, am o saptamana acolo bine ca am si ce vedea.
Ott topic: superba zona. Am fost cu ocazia unui stagiu la UnivBordeaux-Talence. Orasul in sine, muzeele si Halele rup total (si oamenii sunt un pic altfel, mai aspri dar mult mai calzi), iar zona „rurala” (Archacon/Bergerac/Saint Emillion) e o lume total noua. Iar Saint Emillion are cel mai bun vin din zona 😀 Si sa nu uit de Dunes du Pilat, care e ceva total neasteptat.
Dragutz, chiar romantic 🙂
La San Sebastian ai fost la bateria de sus, de pe deal (muntele Urgull), langa orasul vechi ?
https://www.sansebastianturismoa.eus/fr/que-faire/que-voir-a-san-sebastian/mont-urgull
Frumos San Sebastian, dar putin prea incarcat… chiar sufocant… pentru Tara Bascilor prefer St. Jean de Luz (Donibane Lohizune) .
Prefer duna lui Pyla in locul capului Ferret, dar daca ai facut o plimbare in golful Arcachon cu barcuta, le vezi pe amandoua 🙂
Am fost la ambele pentru ca 6 zile am stat la Arcachon; am avut un an plin si n-am facut research decat pe fuga inainte sa plec si mi-a povestit un amic care fusese acolo cat de tare e bazinul Arcachonului…si-am zis stau acolo mai mult si trag o fuga la basci pana ma mut mai in interior.
Well dragii mei, Cap Ferrert (vaporas) si duna lui Pilat sunt spectaculoase, la ultima am stat doua zile, am coborat pe toate partile, am facut baie ca ma plictiseam de moarte in Arcachon sat si catunele inconjuratoare. Ajungand pe 10 septembrie era cam extra sezon si erau toti pensionarii si venerabilii pe acolo iar toate in afara de vreo doo baruri se inchideau pe la 11. obisnuit cu viata de Bucuresti cand pe la 8- 9 abia iesi din casa la crashma marturisesc ca m-am cam plictisit la Arcachon, noroc ca au compensat Bordeaux-ul si Saint Emillion-ul.
In general cu bastinasii a fost ok dar au fost cateva chestii enervante, de pilda mi se blocase cardul intr-un aparat de alimentat cu benzina si ala de la benzinarie imi zicea ca nu-l intereseaza ca el nu se ocupa de carduri si chestii de astea si-am stat vreo 10 minute pe acolo
Zona e faina, merita vizitata iar vinul e de-a dreptul spectaculos desi dupa 2 saptamani de vin imi doream un Ursus pt ca am gasit un singur lager decent la draft, in rest or Asahi berea oficiala slaba rau, fada sau niste chestii frantuzesti dulci si parfumate
ah, bingo, ai zis St. Emilion 🙂
Era urmatorul la enumerat, dar am zis sa nu ma intind cu comentariul. Bergerac banuiesc ca nu ai mai ajuns… Eu am mers incolo spre Lascaux.
si Bergerac bifat o zi, foarte pitoresc, mi-a placut zona dinspre interior si mai inspre sud, foarte verde; am luat micul dejun in curtea unei case medievale de aveam impresia ca o sa cada la un vant mai puternic :))
in general country side mi-a placut, as mai fi stat pe acolo desi parea destul de slab populat (ori era lumea la munca ziua)
m-a frapat diferenta dintre Garonne si Dordogne. Primul, industrializat, e maro inchis la Bordeaux, nu te-ai apropia de el. Al doilea pare complet natural, nici macar dragat, atingeam iarba de pe fund cu mana.
As mai fi vrut sa stau cateva zile la Bordeaux pentru ca acolo am cam ratat tot in afara de cele doua muzee; in zilele de meci era oricum nebunie, nu prea apucai sa vezi nimic; mai aveam cate ceva pe lista (e.g. Medoc) dar cateodata preferi sa stai si sa savurezi, parca e mai bine decat sa bifezi tot.
Mulțumesc @Nicolae pentru articol, ai talent de scriitor! Aye-aye captain!
Salut un astfel de articol! Istorie frumoasa, pentru noi cititorii, ca viata marinarilor era foarte grea.
Cred ca am fi ingroziti sa aflam cam ce rata de mortalitate aveau marinarii in vremurile acelea. „Noroc” ca nu s-au prea tinut „statistici”. Dieta nasoala, boli, accidente, pirati…
Daca nu ma insel cea mai mare „Ship of the Line” a fost turceasca.
HMS Victoria was the last British wooden first-rate three-decked ship of the line commissioned for sea service.
With a displacement of 6,959 tons, she was the largest ever wooden battleship. She was also the world’s largest warship until the completion of HMS Warrior, Britain’s first ironclad battleship, in 1861.
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Victoria_(1859)
https://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_ship_Mahmudiye
Stiam eu ceva. Chiar a fost la vremea ei cea mai mare. Nu din toate timpurile.
Multam fain de articol!
Acum vad cu alti ochi bataliile navale din Total War. Multumesc pentru articol
Foarte fain articolul Nicolae, multumesc.
Salut. Frumoasa e istoria.
@Nicolae, multam fain. Istoria e cel mai frumos roman si adevarat ! Permanent te face sa gandesti la conditii & consecinte.
Mi-a plăcut. Încet, încet ne convertești pe toți la marines?
Este o misiune pe care mi-am asumat-o si principalul motiv pentru care mai scriu p-aci’… 🙂
Dacă reușești sa găsești goeleta Speranța naufragiata la Sulina,poate vin cu tine în Tara de Foc 🙂
@all Domnilor, va multumesc frumos si ma bucur ca v-a placut lectura!
@nicolae
Mulțumesc pentru articol!
Mi-ai adus aminte de vremea când citeam „Odiseea căpitanului Blood”.
Părerea mea, hâc….
„Capitanul Lafortune” nu? 🙂 Ambele inca mai au un loc in biblioteca mea si inca reusesc performanta de a ma relaxa dupa o saptamana grea.
@nicolae
Le-am avut pe amândouă în biblioteca copilăriei.
Nu le mai am, din păcate.
Părerea mea, hâc…
PDF ori epub?
@mihaistoian
Nu mă pasionează.
Prefer să bag dejtu-n gură și să dau pagina, și să simt mirosul hârtiei.
Părerea mea, hâc…
P.S. o singură carte am citit în format PDF, Războiul etern, de Joe Haldeman, pentru că am avut-o, am dat-o, și nu s-a mai întors. Frate-meu îmi face chestii d-astea de mic. Și voiam să o recitesc, și nu o găseam pe nicăieri, peste tot „stoc epuizat”.
Am descărcat-o de undeva, am stat o noapte să o recitesc și…am rămas așa…neterminat. Nu a avut farmecul ăla…
@sharky apreciez pasiunea, am avut-o și eu de prin anii 1980 până acum 4-5 ani. Adunasem circa 1200 de volume în bibliotecă, dar problemele de alergie de la miros și praf au devenit mai serioase și atunci o parte am vândut-o la un anticar, restul donată la o bibliotecă sătească. M-am obișnuit cu cititul în format pdf, am acum peste 2000 de volume în laptop. Și lui Nicolae i-am trimis două volume vechi găsite și transformate în format pdf. Scuze de off-topic!
Interesant
Totuși în perioada secolelor 17-18 marina britanica are parte de destule înfrângeri în special în cadrul războaielor anglo- olandeze.Din ce știu proeminenta Royal Navy are la baza mai puțin caracteristicile navelor cat adoptarea în secolul 18 a unui sistem nou de aprovizionare a navelor aflate pe mare care a permis blocarea porturilor adverse si creșterea rapida a experienței marinarilor britanici.
Da, si-au furat-o de la olandezi in sec. XVII, dar dupa aia n-au mai prea avut rival. Erau marinari foarte buni si reuseau de cele mai multe ori sa obtina superioritatea numerica coplesindu-si inamicul.
Si la logistica au fost priceputi, de exemplu, asa a aparut Singapore pe harta ca sa dau un scurt exemplu.
Au avut reusite dar si esecuri memorabile.
@autor
” În urma unui efort susținut de 10 ani, în 1775, Franța deținea cea mai avansată marină din lume. 64 de nave de linie și mai mult de 50 de fregate erau deservite de peste 10000 de militari foarte bine instruiți.”
Care este sursa acestor cifre?
In 1775 Franta avea 75 nave de lupta in total, iar Marea Britanie 108!
Singurele perioade in care Franta a depasit 100 de nave de lupta au fost 1690-1707 si 1812-1813.
La sfarsitul articolelor gasesti sursele. Nu toate navele cu vele erau considerate nave de linie si conteaza mult ce iei in considerare cand faci numaratoarea. In principiu, nave de linie sunt socotite navele de rangul 1-3 dar de-a lungul timpului s-au tot schimbat si au evoluat.
Tu ce sursa ai pentru cifrele de mai sus?
@nicolae
Sursa mea este asta:
https://www.amazon.com/Seapower-Global-Politics-1494-1993-Modelski/dp/0295965029/ref=sr_1_1?crid=AZ6Z7RAS4Q1Z&keywords=seapower+in+global+politics&qid=1704818582&sprefix=seapower+in+global+politic%2Caps%2C192&sr=8-1
Ca metodologie a numaratorii, pentru perioada post-1757 autorii considera ca orice nava cu minim 60 de tunuri la bord e o nava de razboi/nava de linie.
Daca francezii aveau 64(sursa ta)/75(sursa mea) nave de razboi, iar britanicii 108(sursa mea)/(sursa ta cifra lipsa), cum sa aiba francezii cea mai avansata marina din lume?
Sunt sigur ca si britanicii aveau puzderie de fregate… deci nu fregatele mentionate in articolul acela pot inclina balanta in aceasta comparatie.
Bine, nu e deloc clar nici ce vrea autorul acela sa zica prin „avansata” in articolul acela USNI…
Francezii au construit mai mereu nave mai bune dpdv tehnic decat englezii. Majoritatea autorilor de istorie navala sunt unanimi cand vine vorba de urmatoarea afirmatie: multe din navele frantuzesti capturate de britanici erau adoptate si incluse in marina britanica. Adeseori chiar si copiate dpdv plan de forme etc samd Cand se mai intampla ca francezii sa captureze o nava de lupta britanica, aceasta de obicei sfarsea ca furnizor de cherestea sau era de-a dreptul aruncata pe foc.
Asa ca, in acest context, „avansata” trebuie interpretat intr-o cheie calitativa, nu cantitativa.
P.S. Am observat si eu ca majoritatea autorilor clasifica o nava de peste 60 de tunuri ca fiind nava de linie.
@nicolae
Da, am luat in calcul si interpretarea in cheie calitativa si nu cantitativa, dar sursa ta nu da nicio sursa pentru afirmatia respectiva. Pe ce isi bazeaza el afirmatia ca flota Frantei era cea mai avansata? Probabil s-a bazat pe ceva, dar… pauza, nu ne spune.
Stiu, sunt poate carcotas, nu te supara pe mine, dar e mai bine carcotas cand vorbim de afirmatii/lucrari/surse.
Sursa mea, desi discuta si despre Franta intr-un capitol, nu precizeaza niciunde ca era cea mai avansata flota a perioadei. Numeric nici atat, cum am aratat.
Deci mi s-a parut un pic ciudat. Ramane sa mai cercetam.
Nu ma supar, discutam. Din tot ce am mai citit de-a lungul timpului pe subiect, navele franceze erau mai „avansate” in sensul in care, 1 la 1 cu o nava similara britanica, erau mai performante in majoritatea privintelor e.g. manevrabilitate, calitati nautice, pregatirea echipajelor. Francezii si spaniolii foloseau preponderent tunuri de 36 de livre vs. 32 de livre la englezi.
Francezii au avut si o abordare mai structurata a constructiei de nave, au fost printre primii care au inceput sa construiasca in baza unor planuri de forme concepute de ingineri navali intr-o vreme in care majoritatea construiau dupa „ureche”, in baza experientei dobandite in timp.
Vezi ce spun si @iat & @mihais mai jos.
O sa ma bag ca muscan’n lapte insa nu ma pot abitine 🙂 (scuze Nicolae)
La navele de razboi, francezii aveau unul, doua avantaje fata de britanici: aveau multe paduri de stejar (Limousin, Vosges, Nevers, Bertranges, Allier, Tronçais) , care erau nu doar special intretinute ci si special plantate pt constructia de nave (nu doar pt butoaie de vin) : Tronçais si Limousin au fost plantatii de stejar initiate de Jean-Baptiste Colbert, ministru al lui Louis XIV
In al doilea rand stejarul din Franta – vezi “Guide illustré des chênes” – este un lemn cu o densitate mai mare decat stejarul din Marea Britanie, iar stejarul din US era cel cu densitatea cea mai ridicata
Anumite piese in constructia navei, in special “umerii” , in engleza cred ca ii numeau “genuchi” care sustineau puntile intermediare (https://www.pinterest.com/pin/284360163942681915/ ) nu puteau fi usor de gasit chiar si in paduri ce se intindeau pe suprafete mari – aici un link unde este figurat cum alegeau ramurile necesare confectionarii acestor “umeri” https://usnhistory.navylive.dodlive.mil/Recent/Article-View/Article/3114710/to-procure-the-most-durable-wood-in-the-world-the-live-oak-of-georgia-building/
In al treilea rand, din cate stiu, francezii aveau mai multe arsenale militare unde putea sa construiasca sis a amreze navele
Momentull de cotitura, in defavoarea francezilor a fost razboiul de sapte ani, cand si-au facut praf flota, englezii avand ascendentul numeric, dupa care flota franceza a fost gradual reconstruita, si chiar daca numeric nu a fost superioara a fost calitativ peste cea a britanicilor, de unde si victoriile impotriva acestora ce au dus la castigarea razboiului de independent (aici despre Hermione: https://www.cherrychapman.com/2015/04/21/lafayettes-ship-the-hermione-sailing-back-to-america/ ), doar ca in final, datorita revolutiei franceze, flota sa fie din facut praf
https://www.jstor.org/stable/3105474?origin=crossref
Dacă nu e cu jstor accesibil,merge cu pirateria,ca tot vb de veliere.Io-ho-ho și o sticla de rom.
Super! Mulțumesc, Nicolae!
Editat: Comentariul este offtopic. Pentru asa ceva ai la dispozitie sectiunea Permiteti sa raportez.
Exemplul clasic al pasiunii care trece dincolo de profesie este dl. Hariuc. Frumos articol! Ce nu am înțeles niciodată : cum se face că francezii au avut mereu inovații, putere, determinare, dar au pierdut bătălii navale sau terestre, fiind ridiculizati și în ziua de azi, mai ales de americani. Parcă Patton era cel care a spus că preferă o divizie germană în față în locul uneia franceze în spate.
Posibil sa fie si o componenta psihologica nu prea laudabila: e greu sa duci povara unei „recunostinte” eterne. Cum sa fi cel mai tare din parcare si sa sti ca o datorezi unui
tasti-basti ?
E simplu. Follow orders without questioning. Francezii sunt plini de ego și răfuieli personale între generali. Vezi ww2. La război nu poți fi poet sau filozof.
Naval vorbind este o discutie lunga ce nu poate face obiectul unui simplu comentariu.
frumos,sincere felicitari !….epoca romantica cumva a artei si maiestriei naval-militare.
…si totusi legatura dintre fostele colonii si imperiul britanic a evolut dincolo de asteptari chiar si dupa acest conflict,pragmatismul si realismul anglo-saxon.
https://youtu.be/4Nr1AgIfajI
O frumoasă lecție de istorie și o lectură plăcută.
Mulțumim frumos @nicolae!