Mica marină militară română s-a resimțit semnificativ după terminarea Războiului de Independență. Navele restituite de fostul său aliat fuseseră utilizate intensiv și necesitau reparații majore. În acest scop, la 7 Februarie 1879 a fost promulgată o lege prin care s-a alocat Ministerului de Război un credit extraordinar de 276836 lei pentru repararea vapoarelor, șlepurilor și extinderea arsenalului flotilei. Pe lângă sumele acordate de statul român, guvernul rus a plătit și el suma de 165065 lei drept despăgubire pentru utilizarea navelor românești.
Alipirea Dobrogei și dobândirea accesului la Marea Neagră precum și granița lungă de pe Dunăre nu mai puteau fi apărate cu puținele mijloace navale care participaseră la Războiul de Independență. În plus, efectivele de marinari se măriseră însă navele lipseau cu desăvârșire (vă sună cunoscut?). Prin urmare, la insistențele lui N. Dumitrescu Maican se decide achiziția de noi nave, un prim program desfăşurându-se între 1882și 1885.
Astfel au ajuns în flota română „Șoimul” și „Vulturul”. Cele două șalupe torpiloare înglobau experiența dobândită de marinarii români pe parcursul Războiului de Independență, fiind construite de firma „Thornycroft”. Din păcate, datorită resurselor financiare limitate, cele două nave nu au fost dotate cu mai modernele lansatoare de „torpile automobile” ci tot cu torpile cu şcondru, deja depășite moral la acea dată.
Soimul – preluare rchforum.ro
A fost mare păcat, pentru că navele sunt, din punctul meu de vedere, superbe, „Thornycroft” fiind un constructor recunoscut pentru realizările sale.
Cele două șalupe aveau o lungime de 18,8 m, o lățime de 3 m și un pescaj de 1,3 m, deplasând 26 de tone. În termeni de viteză navele dezvoltau 18 Nd, o viteză dublă față de cea a „Rândunicii”.
Torpila cu şcondru era montată pe un sistem de pârghii și scripeți ce permitea acționarea din reduta blindată. La executarea ordinului de atac, se manevra sistemul menționat și şcondrul executa o mișcare de avans și imersare a încărcăturii explozive. Membrii echipajului erau protejați la explozie de către reduta plasată în pupa. Mașina cu aburi avea un mecanism inversor cu acționare rapidă, ce permitea retragerea și degajarea de nava inamică după lovire.
Din păcate însă, navele s-au născut bătrâne și, la 1900, au fost retrase.
„Rândunica” a continuat să servească în tânăra marină română trecând printr-o primă reconstrucție în 1880. În anul 1900 o găsim la Galați unde i se fac reparații capitale. Este puntată și i se construiește o suprastructura ce o acoperă de prova la pupa, în prova fiind amenajată cazarma micului echipaj, iar în pupa un mic careu. Depășită moral din punct de vedere al capabilităților militare, nava va fi folosită ca șalupă de inspecții fluviale până în preajma primului război mondial când, surprinzător, va avea din nou parte de acțiune.
Macheta „Randunica” dupa 1900
Mai mult decât atât, „Rândunica” a fost prima nava românească din marina militară care a deschis focul în Primul Război Mondial, marcând intrarea României în război. Este vorba de atacul asupra escadrei de monitoare austriece staționate la Rusciuc (actualul Ruse) din seara zilei de 14 – 15 – 16 August 1916, nu mi-e foarte clară data exactă pentru că sursele mele insistă să ofere date diferite pentru data atacului.
Dar ce s-a întâmplat de fapt? În acea perioadă, la Rusciuc (Ruse), deci în apele teritoriale bulgărești, erau ancorate cinci monitoare austriece („Bosna”, „Sava”, „Bodrog”, „Szamos” şi „Leitha”) și patru vedete. Hotărârea de a ataca flotila austriacă la Giurgiu, în același fel în care în 1903 torpiloarele japoneze atacaseră flota rusă aflată în rada de la Port Arthur, fusese luată la Marele Stat Major: „În primele zile ale lunii august am fost chemat la M.St.M. Aici maiorul Rosetti Radu, din infanterie, în lipsa șefului Biroului operații, mi-a comunicat verbal că războiul va izbucni în curând și că marina va da prima lovitură. Ea trebuia să atace și să distrugă flotila austro-ungară aflată la ancoră la Rusciuc asigurând, prin succesul atacului, întreaga libertate pentru propriile noastre nave. Comandorul Niculescu Rizea era desemnat să conducă operația.
La acel moment, marina noastră militară dispunea pe Dunăre de patru monitoare moderne și de opt vedete de siguranță afectate escadrei monitoarelor capabile să lanseze cu succes torpile automobile, lucru care nu poate fi spus și despre marina austro-ungară, care încercase să efectueze mai multe lansări, dar fără succes. Ceea ce este uşor ironic pentru că un austriac a inventat torpila automobilă…
Schema atacului – preluare Marina Romana in primul razboi mondial
La elaborarea planurilor de atac a participat și Serviciul Secret românesc care cunoștea foarte bine „realitățile locale”, mai ales pe cele din perioada neutralității României. Cum navele noastre militare erau extrem de familiare austro-ungarilor, Comandamentul românesc a luat decizia folosirii în acest atac a trei nave vechi, improvizate, toate șalupe rechiziționate de la Serviciul Hidraulic. Este vorba despre „Cătina”, „Bujorescu” și, mai vechea noastră cunoștință, „Rândunica”. La acel moment „Rândunica” avea venerabila vârstă de 41 de ani dar, chiar și în aceste condiții, originea sa militară își spunea cuvântul, „Rândunica” fiind mai rapidă cu 2 Nd decât celelalte două și având calități nautice evident superioare.
Probabil „Randunica” – preluare rhcforum.ro
Un scurt amănunt picant este că în perioada prealabilă atacului, cele trei șalupe circulau zilnic prin zonă și făceau chiar și contrabandă cu coniac, caviar și carne de porc cu echipajele navelor austro-ungare. Totul de la Serviciul Secret!
La comanda „Rândunicii” se afla locotenent-comandor Aurel Negulescu, „Cătina” era comandată de locotenent-comandor Petre Bărbuneanu iar la comanda lui „Bujorescu” se afla căpitanul Alexandru Gheorghiu. Conform unei surse, cei trei comandanți menționați mai sus au primit comanda în aceeași zi în care s-au montat lansatoarele de torpile improvizate, criteriile de atribuire a comenzii celor trei fiind cel puțin discutabile, în clasicul stil autohton.
Cum cele trei nu erau, sau nu mai erau nave militare, în ziua de dinaintea atacului li s-au atașat dispozitivele de lansare a torpilelor automobile, dispozitive corect instalate, însă realizate din lemn de brad în loc de metal, un amănunt care se va dovedi important cu ocazia atacului.
Monitoare austriece – preluare Cartula.ro
Ordinul de luptă prevedea ca șalupele, ieșite din portul de la Ramadan să navige în amonte, în linie de șir, până în dreptul monitoarelor inamice de unde, printr-o întoarcere toți odată la babord, să atace în linie de relevment, fiecare șalupă cu o țintă aparte. Torpilele trebuiau lansate de la 300 – 400 de metri distanță după care, întorcând spre tribord, șalupele urmau să se înapoieze la malul românesc. Împrejurările păreau foarte favorabile. Seara era calmă și se zăreau bine luminile portului Rusciuc. Monitoarele inamicului erau ancorate pe două coloane, în capul celei dinspre mal aflându-se „Bodrog”, la bordul căruia se desfășura o serbare; în tribordul acestuia era acostat un șlep cu materiale și combustibil pe care se instalase fanfara flotilei.
Monitoare austriece – preluare Cartula.ro
Cele trei șalupe pornesc în misiune la orele 21:30, atacul urmând a fi dat concomitent de toate cele trei nave. Planul nu este însă respectat de comandantul „Rândunicii”, Aurel Negulescu, care profită de viteza superioară a acesteia și se rupe de formație. Atacul său precipitat, dat înainte de sosirea celorlalte două nave va compromite iremediabil întreaga operațiune.
Cităm din relatarea ofițerului comandant al „Rândunicii”: „Noapte întunecată. Se vedeau minunat luminile din port. Liniște. Mașinile merg cu toată viteza. Oamenii, la posturi, sergentul Brînzilă, șeful șalupei Rândunica, la cârmă. Secundele par ani. Rândunica duduie…
Ne apropiem. Siluetele încep a se desena, contururile apar tot mai pronunțate… Mai mergem puțin și comand: Atențiune! Foc! Torpila din tribord țâșnește vijelios, elicea celei din babord huruie tot în tub; torpila se înțepenise… (n.n. „tubullans-torpilă” din lemn de brad se umflase…)
Înainte ca rondoul să fi fost angajat, o explozie puternică ne luminează prova; torpila atinsese… O flacără imensă, o bubuitură puternică, un fum gros și apoi flăcări, flăcări…”
La momentul la care celelalte două șalupe românești sosesc la fața locului austriecii erau deja pregătiți să le respingă atacul. În ciuda reflectoarelor austriece și a focului susținut al acestora, cele două nave și-au lansat torpilele (și de această dată, două dintre torpile au rămas înțepenite în „tuburi”), însă niciuna nu a nimerit ținta.
Rezultatul atacului? Torpila „Rândunicii” reușește de fapt să scufunde un șlep neînsemnat, însă, în mod surprinzător, acest atac are un deosebit succes strategic, determinându-i pe austrieci să-și retragă monitoarele departe de câmpul de luptă. Învățăminte importante au fost trase de austro-ungari cu aceasta ocazie, pe tot parcursul ulterior al războiului, monitoarele lor aveau să ducă în operațiunile navale câte un șlep la ureche pentru a fi protejați împotriva unui atac din partea torpiloarelor noastre. După atacul torpiloarelor românești, monitoarele austro-ungare aveau să fie retrase la baza de la Persina, situată pe canalul Belene.
Monitorul austriac ”Koros” – preluare Cartula.ro
Șirul evenimentelor marcate de improvizație continuă și după atacul celor trei șalupe. Astfel, monitorul „Koros” care se afla în avanpost la Marotin (la aproximativ 20 de km) este rechemat la Rusciuc. Pe drumul său de înapoiere, trecând aproape de mal, prin fața ostrovului Mocanu, unde se afla o stație românească lans-torpile, este atacat de această stație. Torpila Whitehead lansată de stație rămâne însă înțepenită în același tip de „tub” improvizat din lemn de brad iar minele de curent lansate înainte de trecerea monitorului au același efect ca și torpila, adică niciunul.
Minele de curent erau de proveniență românească, probabil sistem Vislovski, și nu aveau o reputație prea bună printre militari, nefiind tocmai reușite. Aparent, ele erau periculoase pentru cei care le manevrau în prima oră de la activare și își pierdeau eficiența cu timpul, până la a deveni inofensive.
Monitorul austriac Szeged – preluare Cartula.ro
Interesantă este şi perspectiva lui Constantin Kiriţescu asupra acestui atac, relatată în cartea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 – 1919”, Vol. 1, publicată în 1922 de Institutul de arte grafice – România Nouă. Conform acestuia, „în seara zilei de 14 August, o jumătate de oră după înmânarea declarației de războiu a României către Austro-ungaria, trei şalupe-torpiloare ale marinei noastre militare au atacat flota austro-ungară, ancorată la Rusciuc, compusă din 5 monitoare şi 4 vedete. Din cauza materialului primitiv de care dispunea atacatorul, şi a inexperienţei conducătorilor, atacul nu a reuşit. Torpilele au fost lansate de la distanţă prea mare; una singură a lovit un şlep cu muniţiuni al flotei duşmane. Şlepul a sărit în aer cu o detunătură formidabilă. Ofiţerii austriaci, cari, în momentul atacului, erau la un banchet pe bordul vasului amiral, – monitorul Bodrog – reluând comanda vaselor, au reuşit să scufunde una din şalupele noastre, apoi s-au apropiat cu vasele de malul românesc şi au bombardat clădirile, depozitele şi rezervoriile din portul Ramadanşi din Giurgiu.
A doua zi, flota austro-ungară a pornit în susul Dunării şi s-a refugiat în spatele ostrovului Persina, unde a stat ascunsă în tot timpul campaniei, neeşind de cât spre a ataca porturile noastre dunărene, cărora le-a pricinuit mari stricăciuni prin bombardări.”
„Randunica” – preluare Cristian Craciunoiu
După atac șalupele urmau să fie abandonate însă, cumva, acest lucru nu avea să se întâmple, întrucât echipajele nu s-au îndurat să le lase în voia sorții. „Rândunica” avea să fie salvata de sergentul Brânzilă în ciuda gloanțelor inamice.
Aurel Negulescu avea să fie dat afară din armată ajungând în cele din urmă ziarist. De altfel, ani mai târziu, el a scris un articol în revista „Marea Noastră” în care a încercat să justifice eșecul din acea noapte în cel mai neaoș stil românesc: vina a fost a oricui, numai a lui nu!
Din punctul meu de vedere, planul operațiunii a fost unul deosebit de reușit, cu rezultate scontate impresionante. A păcătuit însă printr-o execuție defectuoasă, marcată de egoismul și indisciplina crasă a comandantului Negulescu care a dorit să culeagă toți laurii operațiunii, în detrimentul celorlalți doi comandanți. Atacul a fost afectat în egală măsură și de improvizațiile făcute pentru instalarea torpilelor la bordul celor trei nave, parâma și lemnul fiind la putere. Probabil că, dacă ar fi fost utilizate vedetele torpiloare rezultatele ar fi fost altele… Dar ce-a fost a fost, nu mai putem schimba nimic.
Mulțumită sergentului Brânzilă, „Rândunica” a supraviețuit acelei nopți, dar și războiului. A beneficiat de încă trei reconstrucții, una în 1928, una în 1951 și una în 1972. Din punctul meu de vedere, soarta acestei nave este o mare rușine pentru noi: a fost tăiată la Tulcea, după o tentativă de a fi adusă la Muzeul Marinei în 1984!!! Un sfârșit nedemn pentru primul torpilor care a făcut parte din marina militară a României și a marcat intrarea României în Primul Război Mondial! Păcat!
Nicolae Hariuc
Surse:
[1] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 217 [1] „Vedetele torpiloare din marina română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003, pag. 19 [2] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 84 [3] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 85 [4] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 72 [5] „Vedetele torpiloare din marina română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003, pag. 51 [6] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 73 [7] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 85 [8] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 74 [9] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 122
Da, aia cu lansatoarele din lemn e de filmele cu prosti.
A doua: ofiterii care se antrenasera pentru atac au fost schimbati cu trei pilosi de la Bucuresti care au fost adusi sa efectueze atacul pentru a fi inaintati in grad. Astia nici macar nu exersasera lansarea. Au venit, s-au imbarcat si au plecat la atac, iar rezultatele s-au vazut.
Ideea cu Catina si Bujorascu in loc de vedetele torpiloare a fost menita sa insele vigilenta austriecilor care stiau ca navele flotilei de Dunare erau in alta parte (probabil Braila).
Asta e si motivul pentru care navele au efectuat contrabanda cu echipajele austriece, pentru a le obisnui cu prezenta lor la Rusciuk.
In seara atacului, urmau sa se infiltreze tot sub pretextul ca duc marfuri de contrabanda, in caz ca erau descoperite mai devreme.
Ideea Serviciului Secret a fost excelenta dar s-a terminat in stil romanesc, cu lansatoare din lemn de brad si cu pilosi adusi in ultima clipa ca sa-si ia niste grade.
Pacat. I-am fi putut lasa din prima cu cel putin trei monitoare mai putin. Chiar daca le ranfluau si le reparau, asta ar fi durat, probabil, 5-6luni de inactivitate.
Vestita calitate. pricepere, si disciplina a ofiterilor romani isi face simtita prezenta. dar nu e bai caci comandantii capului de pod de la Turtucaia isi vor dovedi calitatea si maestria in arta militara conducand operatiunile din cazino. unde dadeau si ei o mana la pacanele,
Szeged nu pare să fie monitor ci vedetă blindată. Uită-te la lăţimea navei, raportată la înălţimea omului de la pupa. Austriecii foloseau vedete mai mari decât ale noastre dar alura navei ne indica o navă construită pentru viteză.
Încă un indiciu: monitoarele austriece aveau nume de râuri: Koros, Bodrog, Maros, Szamos, Inn, Sava, Drava, Temes, Leitha.
De fapt, austriecii le considerau canoniere blindate. Noi le ziceam vedete. Szeged a fost denumirea primită de navă după război, când a fost repartizată Ungariei. Se şi vede pavilionul ungar.
În timpul războiului s-a numit Wels.
Multumesc pentru completari, Eroule! Cred ca ai dreptate.
Fain articol,felicitari!
Multumesc, WW! 🙂
Foarte fain articolul! La cat mai multe!
Multumesc, vor mai fi! 🙂
articolu este deosebit pt. ca ilustreaza incapacitatea armatei de a executa o operatiune simpla,
toata stima pt. cei din serviciu secret si din armata care au programat opertatiunea impotriva monitoarelor austro ungare,
conducerea de pe randunica trebuiau degradati la soldat, eventual un batalion disciplinar si confiscarea averii,
manevrele lor au distrus toata strategia,
intre timp, pt. ilustrii conducatori de azi istoria nu este decat o bucata de hartie inegrita de timp si cu care poti face focu cand nu ai cu ce,
reteta este veche si s-a folosit si in cazu bibliotecii din Alexandria,
scoalele la noi nu au fost destul de exigente,
si este normal cu ministrii ca abramburica si ministresu de justitie iordache cresa la seral,
altfel nu se poate explica cum au ajuns la putere loazele care conduc azi tara,
tot asa cum nu se poate explica data de 15 martie zi libera,
personal, cred ca data de 15 martie putea fi zi libera dar numai in vechiu regat,
in Transilvania, in special in Maramures si Ardealu de Nord nu se poate sarbatori o astfel de zi,
asta merita tara asta,
mortii si ranitii nu au inca destui, iar prizonierii de razboi au fost prea putini,
poate trebuiau sa moara mai multi civili in ww2,
stalin, dracnea si poporu rus fericire ne-a adus
Idiotul care a comandat Randunica a fost dat afara din armata dar, pe langa el, trebuia sa-i dea afara pe idiotii care au decis inlocuirea ofiterilor care se antrenasera pentru lansarea torpilelor. La fel, trebuia sa-i dea afara pe idiotii care au facut lansatoarele din lemn, fara sa-si puna problema ca se va umfla si va bloca lansarea torpilelor.
Toate statiile de torpile de pe malul Dunarii au avut aceeasi problema, lansatoare din lemn. Koros care a trecut pe acolo mai tarziu a scapat bine mersi pentru ca torpila a ramas intepenita in lansator.
Greseala e absolut stupida si denota o lipsa crasa de experienta.
Minele de curent si de baraj de conceptie romaneasca erau si ele defectuoase.
N-au invatat nimic din razboaiele balcanice…
Am citit ceva despre atacarea unei nave de catre o statie de pe mal dar acolo era vorba de o canoniera, Viza sau Barch. Dupa ce s-a infundat lansatorul, ofiterul care comanda statia a tras cu pistolul, de nervi, dupa nava austriaca.
Posibil sa fi fost 2 atacuri separate?
Din ce am citit este vorba de trecerea lui Koros, despre care am scris si in articol.
Ofiterul care comanda statia aflase de trecerea monitorului si il astepta pregatit: lansase mine de curent Vislovski care nu au functionat si a incercat si lansarea unei torpile care s-a intepenit in tubul sufletului. Frustrarea sa este explicabila…
Despre treaba asta povesteste cred Negulescu intr-un articol din Marea Noastra, ani mai tarziu. Craciunoiu l-a intervievat pe Barbuneanu prin ’74, iar Barbuneanu a facut adnotari direct pe articol, poza articolului lui Negulescu cu adnotarile amiralului se gaseste in cartea „Vedetele torpiloare din marina română”, scrisa de Craciunoiu. Tot ce pot sa-ti spun este ca apare oarescum des cuvantul „Minciuna!” scris cu mana de Barbuneanu.
Pot sa-ti fac un scan la poza si sa ti-l trimit, roaga-l pe George sa-mi trimita adresa ta de mail.
P.S. Tu n-aveai un articol despre aviatie de terminat? 🙂
Despre acţiunea împotriva monitorului Koros, nu e vorba că aflasera că trece. Programul de patrulare al navelor austriece fusese studiat din vreme şi de asta fusese construită staţia. Din păcate, n-a fost să fie.
De data asta nu, vezi ca am scris si in articol. Koros a fost chemat la Ruse dupa atacul romanilor.
Statiile alea nu erau neaparat o idee rea, insa pacatuiau prin lipsa de mobilitate. Odata deconspirate puteau fi bombardate copios de pe Dunare.
In privinta articolului despre avioane, asa e.
Sunt in partea de colectare de date privind efectivele aviatiei noastre in wwii iar datele sunt atat de contradictorii asa ca ……. ma ciondanesc cu tine pe tema monitoarelor 🙂 )))))))))
Felicitari despre articol, chiar nu stiam despre aceasta operatiune …. pacat ca punerea in opera a fost defectuasa.
Din cate stiu dupa razboi Romania a primit cateva dintre vasele de razboi care au apartinut imperiului austriac, printre ele oare au fost si dintre acelea care au scapat din acest atac?
Bucovina, fostul Sava care se afla in port la momentul atacului.
Stiu la ce te gandesti dar, la fluviu, navele scufundate erau ranfluate si reintroduse in serviciu.
Monitorul austriac Inn s-a scufundat dupa ce a lovit o mina romaneasca. A fost ranfluat, reparat si reintrodus in serviciu. Dupa razboi, l-am primit noi si l-am rebotezat Basarabia.
Multumesc! 🙂
Viitorul Basarabia, ex Sava, ex Soca era acolo. 🙂 Bine ca nu l-au nimerit… 🙂
Au mai fost Ardeal (ex – Temeş, ex – Drina) si Bucovina (ex – Inn) cedate in contul desbagubirilor de razboi.
Imi plac foarte mult aceste articole despre istoria noastra navala. Am de gand sa cumpar carti si enciclopedii despre tot ce tine de istoria noastra militara.
Momentan am cumparat doar cartea „Fregata Amiral Marasesti” de Marian Mosneagu. Este structurata in doua parti: prima parte este despre primul distrugator Marasesti, iar a doua despre actuala fregata.
La sfarsitul cartii este un tabel cu misiunile executate de N.M.S. Marasti in perioada martie 1942 – mai 1943. In tabel sunt prezentate pe scurt informatii despre misiunile de escorta efectuate de distrugator: ce nave a escortat, pe ce ruta, ce distrugatoare au mai luat parte la misiuni precum si ce evenimente s-au intamplat pe durata acestor misiuni.
Nu vreau sa incurajez pirateria dar eu am downloadat de pe scribd toate revistele Modelism. Pacat ca a disparut aceasta revista. Aveam cateva numere cand eram elev in generala. O sa caut sa le cumpar pe toate sa le am in format fizic.
Ma bucur ca-ti plac pen’ca seria va continua. 🙂
Stiu cartea despre Marasesti, e scrisa la Editura Militara, parca. Si ei au site pe net si mai poti gasi si alte carti interesante.
Iti pot recomanda oricare din cartile trecute la surse, sunt foarte bune. Unele pot fi gasite prin anticariate, altele chiar la sursa, da un search modelism si o sa vezi ce vreau sa zic.
Multumesc ! Cand eram copil, ascultam povestile unchiului meu Victor (Nita) Voinescu, primul comandant al submarinului Delfinul (primul submarin romanesc).
Ouau! Cand va veni randul Delfinului, poate imi veti acorda un „interviu” si-mi veti relata din povestile unchiului. 🙂
In felul acesta am putea realiza un articol inedit despre anii de inceput ai Delfinului.
foarte fain articol. daca e o constanta in fortele armata romanesti de-a lungul timpului, aia e triada incompetenta-coruptie-nepotism. trist
Ei lasa ca asta se intampla si la case mai mari.
De obicei cate un razboi matura incompetentii si lasa sa apara profesionistii. Din pacate pretul acestei selectii naturale este foarte foarte mare si e platit cu viata de prea multi militari si de țară cu pierderi si pagube. Acest atac a fost o gluma fata de căderea Turtucaiei cand efectiv incompetenta si prostia au facut sa pierdem „Verdunul romanesc”.
Daca va incalzeste cu ceva vedeti cum s-au desfasurat primele lupte dintre US Army si nemti in Africa de Nord in al doilea razboi. Si acolo vorbim de cu totul alt sistem de leadership , mult diferit de cel românesc.
Mie mi se pare ca ne-am comportat foarte bine in razboiul de independenta si, oarescum binisor in WWI. In WWII ne-am facut treaba cu constiinciozitate si am fost principalul oponent al rusilor. Ajutorul material al nemtilor a fost limitat.
Oricum, mie mi se pare ca nici ei nu sunt niste marinari extraordinari. 🙂
Ma refer la marina bineinteles… 🙂
La trupele de uscat a fost dezastru, explicatia mai bunei pregatiri a celor de la marina fiind ca este o arma mai tehnica unde trebuie sa ai un nivel minim de pregatire doar ca sa navighezi.
Partea proasta e ca de fiecare data trupa a suferit pentru prostiile si incompetenta unora dintre ofiteri.
Frumos articol. Una din navele austriece implicate în această poveste a supraviețuit pînă azi și ruginește pe malul sîrbesc al Dunării și anume Sava ex Bodrog.
Două poze cu el găsite pe forumul Cartula.ro:
http://www.cartula.ro/forum/index.php?app=core&module=attach§ion=attach&attach_rel_module=post&attach_id=139330
http://www.cartula.ro/forum/index.php?app=core&module=attach§ion=attach&attach_rel_module=post&attach_id=139331
Și poze de pe net:
https://blog.fabian-vendrig.eu/wp-content/uploads/2015/04/DSC_8461-1024×683.jpg
https://inserbia.info/today/2014/04/the-ship-that-started-world-war-i-is-now-a-wreck-in-the-mud/
Multumesc!
Vad ca si sarbii au grija de istoria lor aproape la fel de bine ca si noi…
Au zis ca vor s-o faca nava muzeu si au facut-o cam cum au facut-o si-ai nostri pe Stihi nava muzeu…
Cartea dlui. cmdr.(r) Mosneagu despre fregata Marasesti m-a dezamagit. Putine pagini din ea chiar au valoare. Foarte multe pagini reproduc diverse documente fara valoare si neprelucrate astfel ca apar confuzii ca cea de tipul „ejectoare”-„injectoare” sau in legatura cu denumirea sau indicativul distrugatorului Marasesti de-alungul timpului. In 1959 am fost ambarcat pe D3 si D1 (deci asa se numeau in acel an si nu altfel aceste distrugatoare).