Paradoxul rezervelor îşi arată noua faţă

8 noiembrie Nişte băieţi dăştepţi din energetică (dar nu dintre “băieţii dăştepţi” de la noi!) zic cam aşa: “Vechile moduri de a ne raporta la energie nu mai sunt valabile, este nevoie de a redefini fenomenul la nivel global, de la o lume cu surse finite la una cu surplus.”

La prima vedere, se referă la fenomenul gazelor de şist, care nu-i lasă să doarmă pe viteazul nostru premier-automobilist Ponta şi pe coana Rovana. La o privire mai atentă, după cum s-a demonstrat, “teoria sfârşitului petrolului”, deşi e logică, s-a cam dus pe apa Potomacului la vale de când rezervele mondiale au crescut în loc să scadă. Ca într-o renumită poveste populară, partizanii “sfârşitului petrolului” au tot strigat “Lupu’!” şi au ajuns la supărătoarea concluzie că au dreptate degeaba fiindcă nu îi mai crede nimeni.

Fiindcă noi -ca nişte viteji români sămănătorişti şi becalişti hrăniţi cu informaţie de Antene şi Irealitatea TV ce suntem- ştim mai bine că americanii ieste ei nişte umflaţi hrăniţi cu chimicale care se îngraşă ca porcii din sudoarea poporului român şi irakian şi consumă gazul nostru de şist din moşi-strămoşi, care nu-i al nostru şi nici al lor, ci al urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor, să începem cu ei…

Vârful producţiei de petrol a SUA continentale a fost atins între 1970-1971, când a depăşit 9 milioane bbl/zi (aproape 10,2 mil bbl/zi adăugând şi sursele neconvenţionale de petrol exploatate atunci), şi pe măsură ce a scăzut producţia a urmat aparent curba lui Hubbert.

Lucrurile au început să se mişte în altă direcţie după 2005, odată cu marile campanii de explorare a petrolului neconvenţional şi extra-greu, şi aici a devenit aparentă greşeala făcută de Hubbert în 1956: în epoca în care el şi-a făcut calculele, rata de recuperare a petrolului din zăcăminte era de 5-10%. În timpul în care a luat avânt producţia de petrol la noi sub Răposatul Ceaşcă se recuperau probabil 20-25% dintr-un zăcământ, iar în zilele noastre vreo 35%. Numai când se întâlnesc condiţii foarte favorabile (pe care producătorii tradiţionali, Arabia Saudită, Mexic etc nu le au, din acel motiv trebuie impulsionată extragerea prin injectare de apă, azot şi alte metode costisitoare) se recuperează vreo 65% din petrolul aflat în sol.

Din aceste motive, în 2010, 2011 şi 2012 producţia de petrol brut a SUA continentale a crescut, după ce scăzuse timp de 3 decenii.

În 2011, producţia de petrol convenţional din SUA continentale a ajuns la 5,66 mil bbl/zi, iar în octombrie 2012 la 6,6 mil bbl/zi, ceea ce nu este deloc impresionant. Însă dacă se pun la un loc sursele de petrol convenţional şi neconvenţional, pe data de 30 octombrie 2012, conform US EIA, producţia de petrol şi alte hidrocarburi lichide a ajuns la 10,9 mil bbl/zi, ceea ce înseamnă că vârful din 1970 a fost depăşit şi toată teoria lui Hubbert a pocnit ca un balon de săpun, fiindcă nu există pe nicăieri o curbă a lui Hubbert cu două vârfuri.

Ceea ce înseamnă că americanii ăia puturoşi care nu fac decât să fure petrolul altora aproape au ajuns din urmă Arabia Saudită şi Rusia, numerele 1 şi 2 mondiale, şi că în anul care vine SUA vor trece pe primul loc în lume ca producători de petrol.

Asta stârneşte nişte dezbateri mai complicate în rândul susţinătorilor “sfârşitului petrolului”.

Un gurnalist verde precum brotacul pe nume George Monbiot a realizat şi el implicaţiile scoaterii la suprafaţă a unor rezerve care să dea în sfârşit, după 40 de ani de frică, senzaţia abundenţei, şi a ridicat problema: aşa o fi, ne-am înşelat când am prezis sfârşitul petrolului, partea proastă e că acum tuturor celor care au strigat “Lupu’!” când era vorba de petrol le-a fost închisă gura şi astfel au pierdut orice pârghie cu care mai puteau mişca din loc bolovanul civilizaţiei industriale şi orice ureche care îi mai asculta, iar de încălzirea globală nu mai au curaj să pomenească. There is enough oil in the ground – enough to fry us all.

Perfectionistul blog