I-400
Pare un titlu exagerat, dar, pentru japonezi in WW II n-a fost! In articolul de fata ne vom opri asupra Marinei Imperiale Japoneze/IJN/Dai-Nippon Teikoku Kaigun (1868-1945) si a unor realizari tehnice notabile ale acesteia, printre putinele ce-au atras admiratia si respectul US Navy.
Realizari nascute din aplicarea pe scara larga a conceptului de „portavion submarin”, japonezii construind si operand in WW II, 47 de submarine ce aveau aeronave ambarcate, in marea lor majoritate doar un singur hidroavion. A existat totusi si o clasa de submarine aparte, cele mai mari realizate in WW II si-un motiv de mandrie pentru inginerii niponi, in a caror hangare intrau 3 hidroavioane, o clasa de „submarine speciale” cum erau acestea cunoscute in IJN, nave gigantice ce dispuneau de inovatii tehnologice remarcabile. Chiar daca cariera lor operationala n-a fost tocmai un succes, ca de altfel a majoritatii flotei submarine japoneze, si-asta datorita doctrinei gresite, aceste nave au fost, cu-adevarat, remarcabile.
Sen Taka I-202
IJN folosea „haitele” de submarine cu deosebire impotriva navelor de razboi, vizand cu prisosinta portavioanele si cuirasatele, insa, spre ghinionul lor, acestea erau bine inarmate si bine protejate (din aer, de pe/sub apa), submarinele IJN suferind pierderi catastrofale cu rezultate mediocre. Kriegsmarine, spre exemplu, opera cu deosebire asupra navelor comerciale obtinand rezultate notabile, insa strategii japonezi aplicau tactica agresiva si conceptul „luptei decisive” impotriva Flotei inamice. Tactica nipona rezulta din Doctrina Mahan, creatie a lui Alfred Thayer Mahan, ofiter US Navy, geostrateg si istoric, considerat „cel mai important strateg american al secolului al IXX-lea”.
Acesta, in lucrarea sa, „Influenta puterii navale asupra istoriei, 1660-1793” publicata in anul 1890, lansa ideea ca tarile cu o Flota puternica, formata cu deosebire din cuirasate si crucisatoare, vor avea un impact major in remodelarea Lumii. Ulterior, „puterea maritima” s-a schimbat, aparuse portavionul si aviatia ambarcata ceea ce avea sa influenteze decisiv strategia navala, cu deosebire in SUA si Marea Britanie. In perioada interbelica, IJN, inca adepta a Doctrinei Mahan ce devenise depasita, a alocat resurse substantiale crearii unei Flote masive dotate cu cuirasate si crucisatoare (spre exemplu, numai imensele cuirasate Yamato si Musashi au inghitit resurse fantastice dovedindu-se, intr-un final, inutile. Si-asta fiindca balanta Razboiului in Pacific n-a fost inclinata de cuirasate ci de portavioane) in vederea loviturilor decisive impotriva superioritatii navale americane si britanice, realizand prea putine portavioane si neglijand capacitatile necesare protectiei si sustinerii efortului de razboi, a liniilor de transport maritime vitale armatei, industriei si economiei japoneze, cu deosebire constructia de nave de transport, petroliere, nave de escorta si nave antisubmarin. IJN si putinele sale portavioane era incapabila sa-si protejeze rutele comerciale pe unde veneau resursele vitale chiar daca, la debutul WW II, Flota sa era considerata printre cele mai puternice.
Era, dar odata cu aparitia aviatiei ambarcate, a portavioanelor, marile nave de razboi, in lipsa protectiei aeriene, erau doar niste tinte plutitoare masive, fapt pe care strategii IJN aveau sa-l afle in curand, nejustificand resursele masive investite in realizarea acestora. Greseala strategilor japonezi, doctrina loviturilor rapide, decisive, care sa-i ofere controlul rapid asupra unor vaste teritorii si resurse fara a avea suportul necesar sustinerii pe timp lung a victoriilor rapid obtinute, precum si ezitarea de a utiliza submarinele impotriva flotei de transport comerciale inamice avea sa duca, intr-un final, la infrangere, lipsa resurselor vitale fiind, printre altele, un factor hotarator. Un lucru este clar, Imperiul Japonez s-a intins mai mult decat ii era plapuma, la sfarsitul anului 1942 ajungand sa stapaneasca teritorii din India pana-n Alaska, si o gramada de insule in Pacific, cea mai mare intindere din istoria sa, teritorii cucerite relativ usor datorita superioritatii militare si a ferocitatii atacurilor –fapt ce-avea sa le creeze mari probleme cu transportul si mobilitatea, basca faptul ca Razboiul din Pacific se desfasura pe o suprafata imensa, 1/8 din suprafata Terrei (in 1943, IJN se cam dusese de suflet in Pacific, dar inca putea musca. Realitatea este ca inca dinainte de Pearl Harbour, IJN pierduse „cursa navala” cu SUA, chiar daca n-a constientizat asta). Ferocitate despre care Winston Churchill a spus, dupa pierderea Singapore-ului, cateva cuvinte memorabile, citez: „Violenta, furia, abilitatea si puterea Japoniei au depasit cu mult tot ce crezusem noi”.
Bineanteles, resursele capturate (petrol, cauciuc, minerale) au fost imense, insa, putina lume stie, pe langa toate acestea japonezii au capturat si o imensa cantitate de valori, obiecte din aur, argint, artefacte extrem de valoroase, picturi, etc. Conform expertilor, valoarea acestora s-ar ridica astazi la suma imensa de 100 de miliarde de dolari, numai in Filipine, se crede, c-au fost ascunse intre 4000-6000 de tone de aur –fapt ce innebuneste si astazi cautatori de comori din intreaga lume.
Se stie c-ar exista harti, insa-i cert doar faptul ca aceste valori n-ar fi ajuns in Japonia! Cert este si faptul ca Japonia a incercat sa schimbe ordinea politica si teritoriala a Extremului Orient prin expansiune militara si dominatie geopolitica, inspirata de „Spatiul vital” a-l Germaniei naziste, japonezii spunandu-i zonei lor de influenta –„Marea Sfera de Coprosperitate” sau „Spatiul milenar japonez” (dezvaluita in 1940 de catre ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Hiroshi Oshima, lui Himmler).
Type C3 submarine I-55
Revenind la Flota submarina japoneza si la semi-esecul sau, aceasta a reusit ca-n timpul razboiului sa scufunde nave comerciale insumand aproximativ un milion de tone (184 de nave), putin in comparatie cu „suratele” britanice (1,5 milioane de tone/493 nave), americane (5,3 milioane de tone/1314 nave) si germane (14,3 milioane de tone/2840 de nave), iar despre mari realizari militare nici nu prea incape vorba. Spre exemplu, in 1942, submarinele japoneze reusisera sa scufunde doar 2 portavioane, un crucisator, un distrugator si alte cateva escortoare, iar in anii ce-au urmat s-au limitat la transportul combustibilului, proviziilor si munitiilor catre garnizoanele aflate in insulele Pacificului. La insuccesul lor a mai contribuit si faptul ca multe dintre submarinele japoneze, unele proiecte datand din perioada interbelica, erau deja depasite, acestea se puteau scufunda la adancimi relativ mici putand fi lesne descoperite de Marina SUA, nu erau prea manevrabile in imersiune si, un factor extrem de important, nu dispuneau de radar fiind surprinse la suprafata si scufundate de catre Aviatia si submarinele US Navy.
Abia spre sfarsitul razboiului IJN a dispus de submarine dotate cu radare de descoperire, insa acestea erau mediocre si usor de descoperit/bruiat. Spre exemplu, submarinul US Navy, USS Batfish/SS-310 (Clasa Balao) este creditat cu torpilarea a 3 submarine japoneze Type B si Type RO-100 in Marea Chinei de Sud pe data de 10/11/13 februarie 1945 (I-41, RO-112 si RO-113), localizandu-le datorita coordonatelor transmise de Flota SUA ce le detectase pe baza emisiei radar a acestora. Printre navele ce-au dispus de radar, dar si de inovatii tehnologice deosebite, sunt si eroii articolului de fata, cele mai mari submarine realizate pe Terra pana la aparitia submarinului purtator de rachete balistice, USS George Washington/SSBN-598 in 1959, si-anume submarinele din Clasa I-400.
I 400 detalii
Clasa I-400 cunoscuta in inventarele IJN drept „I-yon-hyaku-gata sensuikan”, conform expertilor, a reprezentat in mod clar un pas important in evolutia designului submarin. Aceste nave au fost special create pentru a servi ca „portavioane subacvatice” mentinandu-si rolul tipic al unui submarin, lansarea de torpile. Interesant este faptul ca US Navy n-a aflat de existenta acestor nave ce erau capabile sa inconjoare de 1,5 ori Terra fara realimentare (performanta neegalata, deocamdata, pana-n ziua de astazi de submarinele diesel-electrice) decat dupa capitularea Japoniei, atunci cand submarinele s-au predat. Omul din spatele realizarii acestor nave unice, inovatoare, este nimeni altul decat amiralul Isoroku Yamamoto, comandant-sef al Flotei Combinate, creierul atacului de la Pearl Harbour.
Putina lume stie, si putin se vorbeste si astazi despre asta, ca Yamamoto n-a fost deloc adeptul razboiului cu SUA, si-asta fiindca era constient de faptul ca America este un colos economic cu o industrie la care Japonia putea doar visa –pe perioada cat a studiat la Harvard a vazut ce poate America. Amiralul era constient de faptul ca Japonia cu greu ar putea sa-si aduca portavioanele, si Flota in general, aproape de coasta de Vest si de Est a SUA, cu atat mai mult dupa Pearl Harbour (distanta imensa era un impediment, n-aveau cum sa scape nedetectati), insa un bombardament asupra oraselor de coasta, a instalatiilor portuare si a celor militare ar fi reprezentat pentru japonezi o mare lovitura de imagine ce-ar fi aratat tuturor puterea Soarelui Rasare, iar pentru americani, umilinta suprema, o lovitura de care n-avusesera nicicum parte (bombardarea teritoriului national).
Mai mult decat atat, o astfel de lovitura ar fi marit prestigiul Japoniei in randul Axei, o lovitura de care nici macar „invicibila” Germanie nu era capabila.
I-400 IN DOCUL USCAT -PEARL HARBOUR FEBRUARIE 1946
Ca urmare a „visului” sau, Yamamoto traseaza sarcina capitanului Kameto Kuroshima, ofiter din staff-ul sau si unul dintre artizanii Operatiunii Hawaii (atacul Pearl Harbour), sa faca un studiu de fezabilitate cu privire la realizarea unor „portavioane submarine” –daca nu puteau atinge SUA pe apa, poate o pot atinge pe sub apa. Amiralul venise cu ideea „ambarcarii” de bombardiere la bordul submarinelor, aceste nave indeplinind rolul de „portavioane submarine”, marind substantial sansa ca o astfel de misiune sa aiba succes.
Dupa mai multe studii si propuneri din partea staff-ului sau, Yamamoto isi prezinta ideea la Cartierul General al Flotei Imperiale de la Tokio (Gunreibu) pe data de 13 ianuarie 1942, solicitand realizarea a 18 submarine de mari dimensiuni capabile sa transporte intern cel putin doua avioane de atac armate cu o torpila sau o bomba de 800 kg. Aceste submarine trebuiau sa fie capabile sa faca un voiaj dus-intors spre coasta de vest a SUA fara realimentare+trei patrule complete dea lungul coastei vestice, sau un voiaj dus-intors fara realimentare spre orice punct de pe glob. Planul indraznet a fost aprobat si, pana pe data de 17 martie, au fost definitivate planurile de proiectare a submarinelor (exista surse care sustin ca acestea au fost urgentate in urma Raidului Doolittle din data de 18 aprilie 1942, bombardarea capitalei Tokio. Acest fapt a enervat si surprins strategii japonezi, inclusiv pe Yamamoto, astfel ca dorinta de razbunare era mare. Se pare ca proiectului i s-a dat prioritate absoluta, insa moartea Amiralului i-a taiat aripile, basca penuria de otel), constructia submarinelor cunoscute drept Clasa I-400/Sen-Toku (Toku-Sensuikan Gata/Submarine cu Destinatie Speciala/Submarine Speciale), debutand pe 18 ianuarie 1943 la Santierul Naval din Kure (I-400, I-403 si I-404), astfel de nave fiind realizate si la Santierul Naval din Sasebo/Prefectura Nagasaki (I-401 si I-402). Cu toate acestea, pana la finalul razboiului doar trei unitati aveau sa fie finalizate, si-asta datorita decesului lui Yamamoto, sustinator fervent al proiectului. Comanda initiala de 18 nave avea sa fie redusa 5 unitati, ulterior scazand la 3 unitati la sfarsitul lui 1943. Iata care au fost acestea:
-I-400, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5231, pus pe cala 18 ianuarie 1943, lansat la apa 18 ianuarie 1944, intrat in serviciu 30 decembrie 1944;
-I-401, Santierul Naval din Sasebo, nr.constructiei 5232, pus pe cala 26 aprilie 1943, lansat la apa 11 martie 1944, intrat in serviciu 8 ianuarie 1945;
-I-402, Santierul Naval din Sasebo, nr.constructiei 5233, pus pe cala 20 octombrie 1943, lansat la apa 5 septembrie 1944, intrat in serviciu 24 iulie 1945 ca petrolier submarin;
-I-403, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5234, anulat in octombrie 1943;
-I-404, Santierul Naval din Kure, nr.constructiei 5235, pus pe cala 8 noiembrie 1943, lansat la apa 7 iulie 1944, constructie stopata in data de 4 iunie 1945, nava fiind finalizata in proportie de 95%. Avea sa fie grav avariata in urma bombardamentului american din data de 28 iulie 1945, ulterior fiind scufundata;
-I-405, Santierul Naval din Kobe/Kawasaki Senshu, nr.constructiei 5236, pus pe cala pe data de 27 septembrie 1943, constructie anulata;
-I-406/407/408/409/410/411/412/413/414/415/417 au fost anulate in perioada iulie-octombrie 1943.
I-400 SEN TOKU
Asa cum mentionam anterior, navele erau cu adevarat niste bijuterii tehnologice, cele trei submarine Clasa I-400/Sen-Toku erau cele mai mari astfel de nave construite pana atunci in lume, acestea erau cu aproximativ 60% mai mari decat cel mai mare submarin american contemporan, USS Argonaut/SM-1 (4228 de tone in imersiune, 116 m lungime, scufundat de un distrugator japonez pe data de 10 ianuarie 1943/Rabaul). Insa, ceea ce le diferentia de submarinele vremii era unicitatea si futurismul lor, avand numeroase inovatii tehnologice. Iata care au fost acestea:
-coca in forma de opt, realizata din tuburi cilindrice asezate in paralel (una peste cealalta), design revolutionar ce-avea sa inspire 40 de ani mai tarziu cele mai mari submarine realizate vreodata in lume, Clasa Typhoon, mandrie a navalistilor sovietici/rusi, nave despre care am vorbit deja intr-un articol anterior. Acest design a-l sectiunii transversale asigura navei rezistenta si stabilitate permitand atasarea hangarului pe punte;
-capacitatea de a transporta intern, intr-un hangar cilindric complet etans (etansarea se facea prin garnituri din cauciuc cu grosimea de 5 cm) dispus aproximativ central deasupra puntii (linia mediana), ce masura 31 m lungime si 3,50 m diametru. Usa hangarului se deschidea atat din interior (actionata hidraulic) cat si din exterior (actionata manual prin intermediul rotirii unei manivele rotunde ce actiona un angrenaj cu cremaliera si pinten). In hangar incapeau trei hidroavioane monoplan de tip Aichi M6A1 Seiran si o multime de piese de schimb pentru acestea, aeronavele fiind depozitate cu aripile principale pliate (unele surse sustin ca aceste piese de schimb insemnau un al patrulea hidroavion, este putin probabil sa fie asa). Capacitatea de a transporta trei aeronave le facea unice, performanta nerealizata pana atunci de alte submarine, cu toate ca IJN mai avea o clasa de submarine capabile sa duca doua Seiran, si-anume Type AM/Clasa I-13, doar doua unitati produse din sapte planificate, la origine fiind submarine Clasa A2 modificate (din pacate pentru IJN acestea s-au dovedit a fi necorespunzatoare, dar despre ele intr-un articol viitor);
-navele erau puternic inarmate, dispunand de: un tun naval Type 11, calibrul 140 mm, 40 calibre, montat pe punte la pupa, in spatele hangarului/10 tunuri calibrul 25 mm, Type 96, 3 suporturi a cate trei tunuri (3×3)+un suport/soclu pentru un singur tun (doua suporturi triple erau dispuse deasupra hangarului la partea spate, cel de-al treilea suport aflandu-se deasupra hangarului la partea frontala a acestuia. Suportul/soclul pentru un singur tun se gasea deasupra chioscului)/8 tuburi lanstorpile dispuse la prova, calibrul 533 mm, la pupa negasindu-se tuburi lanstorpila (rezerva interna 20 de torpile). Despre armament vom vorbi in randurile ce urmeaza.
Type 11 14 cm/40 (Model 1922) s-a aflat in serviciu intre anii 1922-1945, dotand si submarine (I 1-4; I 7-48; I 52-56; I 58; I 121-124; I 361-373. Unele submarine dispuneau de cate doua tunuri pe punte), inclusiv pe cele din Clasa I-400 (I 400-402), insa, de regula, a fost destinat crucisatoarelor usoare si bateriilor de coasta. Tunul naval avea urmatoarele caracteristici: intrat in serviciu 1924, ghintuit, operat manual; greutate tun 3,84 tone; lungime tun 5,90 m; lungime teava tun 5,60 m; lungime ghinturi 4,66 m; caneluri 1,65 mmX7,02 mm; volumul camerei de ardere 15 dm/cubi; rata de foc 5 proiectile/minut; greutate proiectil 38 kg; greutate incarcatura exploziva 6,86 kg; greutate incarcatura de azvarlire 3,30 kg; lungime proiectil 55 cm; viteza initiala a proiectilului 700-705 mps; teava tunului rezista la 800-1000 de proiectile trase; raza maxima de actiune cu teava la 30◦ -16.000 m; tunul era de regula dispus pe piedestal, insa existau si doua tunuri pe un piedestal/suport mobil: greutate piedestal+tun 8,46 tone; greutate piedestal+doua tunuri 18 tone; elevatie: un singur tun pe piedestal -5◦/+30◦/doua tunuri pe piedestal -7◦/+40◦; tunul se rotea intre -150◦/+150◦.
Type 96 (Kyuroku-Shiki nijyugo-Miri Kokakukiju) a fost un tun AA si AT de calibrul 25 mm, in serviciu 1936-1945, ce avea trei variante montate pe afet sau piedestal –single (din 1943, cel mai probabil. US Marines au capturat multe in Guam), dublu si triplu (din 1941, cel mai probabil). Acest tun era varianta locala construita sub licenta a celui francez, Hotchkiss 25 mm, fiind utilizat in trageri AA si AT, era o arma cu dublu scop, 33.000 de exemplare realizate ce-au dotat toate categoriile de Arme. Povestea Armei incepe in 1935 cand Marina Imperiala hotaraste inlocuirea tunurilor britanice de calibrul 40 mm, Vickers Armstrong „POM-POM” Model 1915 (QF 2 –pounder Mark II), cu o arma mai moderna de fabricatie franceza, Horchkiss, calibrul 25 mm. Arma franceza a fost evaluata in 1935 de catre ofiteri si specialisti din cadrul IJN, comandandu-se cateva exemplare in vederea testarii si evaluarii la Arsenalul Naval din Yokosuka/ANY.
Aceste exemplare au fost construite in Franta sub numele de Type 94 si Type 95, insa odata demarata productia de serie la ANY acestea au fost redenumite Type 96. Designerii japonezi au facut modificari minore la tunul francez in vederea simplificarii productiei, precum inlocuirea pieselor forjate cu piese similare turnate, inlocuirea franei de gura cu ascunzator de flacari original cu unul de inspiratie germana, design Rheinmetall. La versiunea destinata navelor de suprafata si submarinelor era folosit pe scara larga otelul inoxidabil pentru a le face rezistente la coroziune. Tunul avea urmatoarele caracteristici: tun automat AA si AT ghintuit, intrat in serviciu 1936; greutate tun 115 kg, fara magazia de munitie/incarcator; lungime tun 2,29-2,42 m; lungime teava tun 1,50 m; lungime ghinturi 1,35 m; caneluri 0,25 mmX3,58 mm; rata de foc: ciclic 220-260 proiectile/minut/in uz 110-120 proiectile/minut. Tunul avea probleme cu ejectarea cartuselor, blocandu-se des.
Deseori teava trebuia schimbata, doi operatori cu un ciocan si o cheie fixa, bine antrenati, reuseau asta in 5 minute; greutate proiectil: AP-260 grame (proiectil de culoare alba)/exploziv 240 grame (proiectil de culoare maron)/incendiar 250 grame (proiectil de culoare portocalie)/trasor 250 grame (proiectil de culoare galbena)/greutate proiectil+cartus 680 grame; greutate incarcatura exploziva: exploziv 0,01 kg/incendiar 0,01 kg; lungime proiectil: AP-10,20 cm/exploziv 11,20 cm/incendiar 11 cm; folosea incarcatura de azvarlire Type 1 No.2/K3, 102-110 grame; viteza initiala a proiectilului 900 mps; presiunea in camera de ardere 2,700 kg/cm patrat; teava tunului rezista la aproximativ 12.000 proiectile trase; rezerva interna per tun, la bordul crucisatoarelor spre exemplu, 2000 de proiectile; raza maxima de actiune: cu teava la 45◦ -6800 m/cu teava la 50◦ -7500 m/cu teava la 85◦ -3000 m, trageri AA/maxim 5500 m in trageri AA; greutate turele/afet: cu un singur tun 785 kg/cu doua tunuri 1100 kg/cu trei tunuri 1800 kg; elevatie cuprinsa intre -10◦/+85◦; rata elevatiei depindea de operator, tunul fiind operat manual, dar de regula se ajungea la 12◦ s; tunul se rotea 360◦; recul 11 cm; operatori: afet triplu 9 oameni, dintre acestia doi erau incarcatori (se pare ca spre sfarsitul razboiului afetul triplu era actionat electric, insa nu-i o certitudine)/afet dublu -7 oameni, dintre acestia doi erau incarcatori/afet simplu 3 oameni, dintre acestia unul era incarcator; aproximativ 20.000 de variante de afet de toate tipurile au fost produse, dotand majoritatea navelor IJN (cuirasatele Clasa Yamato aveau 40 de afete triple si 30 unice; cuirasatele Clasa Nagato aveau 30 de afete triple si 30 unice; cuirasatele Clasa Kongo/Ise/Fuso aveau 20 de afete triple, 6 duble si 30 unice; portavioanele Clasa Shokaku aveau 20 de afete triple si 30 unice; crucisatoarele antiaeriene/escortoarele aveau 40 de afete triple si 30 unice; crucisatoarele grele aveau 18 afete triple si 16 unice/simple; crucisatoarele usoare aveau 12 afete triple si 10 unice/simple; distrugatoarele aveau 4 afete triple, 4 duble si 10 unice/simple); arma avea deficiente, precum: magazia de munitie/incarcatorul trebuia schimbat des, ceea ce micsora rata de foc, fiecare incarcator avand 15 proiectile.
I-401 IN PORTUL YOKOSUKA
Alimentarea cu munitie era insuficient de rapida, incarcarea manuala intrerupand focul asupra tintelor –japonezii n-au dezvoltat niciodata un sistem de incarcare automat pentru aceste tunuri, desi acesta era stringent necesar; tunul era actionat manual micsorand viteza de reactie; era ineficient impotriva aeronavelor ce zburau cu viteza mare, peste 600 km/h la altitudini peste 1000 m. Expertii japonezi calculasera ca tunul era eficient impotriva aeronavelor ce zburau sub 1000 m altitudine, media proiectilelor trase fiind de 1500 de runde per aeronava doborata, ceea ce era foarte mult (spre finalul razboiului, alimentarea cu munitie a fost restrictionata datorita penuriei de materii prime si a distrugerii facilitatilor de productie, fiind interzisa deschiderea focului impotriva aeronavelor ce zburau la peste 800 m altitudine, rezerva de munitie scazand drastic la doar 7 incarcatoare per tun). Peste 1500-2000 m tunul era complet ineficient, basca ca aeronavele americane dispuneau de blindaj; avea vibratii excesive ceea ce facea dificila ochirea si mentinerea reticulului/vizorului optic pe tinta; defectiuni dese ale proiectilelor, existand multe accidente cu proiectile explodate pe teava, basca problemele cu ejectarea cartuselor; operatorii nu dispuneau de nicio protectie, tunul neavand scut de protectie din otel. Pe unele nave de lupta mari, precum cuirasatele Yamato si Musashi, cateva tunuri au avut scut de protectie, insa acesta nu era prevazut in dotarea standard. In concluzie, Type 96 a fost o arma mediocra, inferioara Oerlikon 20 mm si Bofors 40 mm utilizate de catre US Navy. Arma a fost folosita si in rol antitanc pe frontul din Pacific, US Marines capturand multe, insa erau incapabile sa perforeze blindajul tancurilor M-4 Sherman, chiar si de la 500 m.
Type 95
Submarinele Clasa I-400 erau dotate cu torpile calibrul 533 mm, Type 93 (probabil), Type 95 si Type 96 (cu certitudine). Type 93 a aparut in anul 1932, fiind utilizata pe submarine. A fost construita pana in 1942 avand urmatoarele caracteristici:calibrul 533 mm; greutate 1720 kg, dintre care 300 kg formau incarcatura exploziva; lungime 7,15 m; propulsie electrica, motor de 95 CP, viteza maxima de aproximativ 60 km/h; autonomie: maxim 7000 m, dar torpila putea fi lansata de la minim 120 m distanta de tinta. A avut mai multe versiuni, dintre care se remarca cea cu cap ascutit, crescand viteza cu aproximativ 4 km/h. Type 95 a aparut in anul 1935, fiind utilizata pe submarine incepand cu anul 1938. A fost construita pana in 1943-1944 avand urmatoarele caracteristici:calibrul 533 mm; greutate 1665 kg, dintre care 405 kg formau incarcatura exploziva (Type 97); lungime 9 m; propulsie kerosen-oxigen; doua motorizari: 330 CP, viteza maxima 83-87 km/h, autonomie 12.000 m/430 CP, viteza maxima 90-95 km/h, autonomie 9000 m. Type 96 s-a aflat cu certitudine in dotarea clasei I-400, avand urmatoarele caracteristici: intrata in serviciu 1942; calibrul 533 mm; greutate 1730 kg, dintre care 500 kg formau incarcatura exploziva (Type 97); lungime 9 m; propulsie kerosen-oxigen, motor de 400 CP; autonomie: maxim 4500 m; viteza maxima 89-93 km/h.
CATAPULTA PNEUMATICA
-aeronavele erau lansate cu ajutorul unei catapulte pneumatice (aer comprimat) Type 4 Nr.2 Model 10, dispusa la prova, ce avea aproximativ 26 m lungime, sub catapulta gasindu-se si cateva pistoane hidraulice ce amplificau forta de propulsie. Aeronava era prinsa de catapulta cu ajutorul unor sisteme de prindere speciale. Interesant este faptul ca aeronavele erau acoperite, la punctul de pliere a aripilor principale (acestea se pliau hidraulic in lateral prin rotire, unghi de pliere 90◦) si a celor din coada (acestea se pliau in jos, unghi de pliere 90◦. Stabilizatorul orizontal se plia manual pe 2/3 din suprafata sa) cu vopsea fluorescenta, inlesnind plierea-deplierea lor si pe timpul noptii (si varful derivei era pliabil manual). Teoretic, o echipa formata din patru mecanci bine instruiti era capabila sa pregateasca aeronava pentru lansare in doar 7 minute, toate cele trei aeronave fiind pregatite si armate in maxim 45 de minute de la iesirea la suprafata (15 minute daca aeronavelor nu li se atasau flotoarele. In acest caz acestea nu mai puteau fi recuperate, amerizau langa submarin si se scufundau, pilotul insa era salvat. Flotoarele puteau fi largate si in aer daca situatia tactica o cerea. Flotoarele erau depozitate in doua tuburi speciale dispuse pe lateralele hangarului sub acesta, fiind usor de accesat si de montat pe aeronave –flotorul stand era depozitat in tubul din stanga, flotorul drept fiind depozitat in tubul din dreapta);
-submarinele dispuneau de cate o macara pliabila cu un singur brat extensibil actionat electric, lung de 11,80 m, fiind capabila sa ridice o greutate de 4,50-5 tone. Macaraua era ridicata la inaltimea de 8 m cu ajutorul unui motor dispus in interiorul navei, si era destinata recuperarii hidroavioanelor Seiran –acestea, dupa indeplinirea misiunii, amerizau langa submarin fiind ridicate pe punte cu ajutorul macaralei pliabile;
-submarinele aveau urmatoarele caracteristici: 120 m lungime; latime 12 m; pescaj 7 m; greutate la suprafata 5223/5900 de tone; greutate in imersiune 6560/6670 de tone; motorizare: 4 motoare Diesel ce generau 2250 CP/1680 kW la suprafata (per total furnizau 9000 CP)/doua motoare electrice ce generau 2100 CP/1600 kW in imersiune (unele surse mentioneaza 2400 CP), ambele motoare fiind racite cu azot lichid, o premiera tehnologica la acea data si unul dintre multiplele inovatii tehnologice aduse de aceste nave; viteza maxima: 34-35 km/h navigand la suprafata/22 km/h navigand in imersiune; autonomie: 69.450-70.000 km fara realimentare, la viteza de 25-26 km/h navigand la suprafata. In submarin existau resurse ce-l faceau complet autonom timp de 90 de zile –hrana, apa, etc. Se pare ca existau totusi niste limitari, pentru a atinge autonomia maxima fara realimentare, aeronavele de la bord dispuneau de armament limitat, fara munitie suplimentara stocata –o singura torpila si o singura bomba de 800 kg per avion (aceste aeronave puteau fi armate cu o torpila de 850 kg/o bomba de 800 kg/doua bombe de 250 kg); adancime maxima de scufundare 100 m; echipaj 144 marinari; rezerva interna de combustibil 780 tone;
-dea lungul copastiei submarinelor se aflau doua cabluri paralele de demagnetizare ce se intindeau de la prova la pupa. Acestea aveau rolul de a disipa sarcina magnetica ce rezulta in urma frecarii otelului cu apa atunci cand nava naviga la suprafata –o acumulare prea mare de sarcina magnetica putea duce la deteriorarea chilei. Se pare ca aveau si rolul de disipare a incarcaturii electrice statice ce rezulta in urma functionarii circuitelor electrice si aparaturii de bord, acestea magnetizand nava ce era realizata din otel, fapt ce putea afecta functionarea busolei si a altor echipamente sensibile. De asemenea, aceste cabluri aveau, cu certitudine, rolul de a proteja nava impotriva minelor magnetice, creand un camp magnetic negativ/demagnetizat. Acest sistem era ceva nou la data aparitiei sale, o tehnologie de varf ce a dotat si cateva nave de suprafata;
-navele dispuneau de cate doua periscoape, ambele fiind de productie germana, avand cate 12,20 m lungime, unul destinat vederii pe timp de zi, celalalt fiind destinat vederii pe timp de noapte. De asemenea, dispuneau de cate un schnorkel, tubul permitand reincarcarea bateriilor, reimprospatarea aerului in submarin si navigatia cu motoarele Diesel in imersiune la adancimea de periscop, ceea ce marea autonomia si viteza sub apa. Acest dispozitiv era de provenienta germana si a fost instalat, cel mai probabil, pe toate unitatile aflate in uz, pana in iunie 1945 (cu certitudine I-401 a fost echipat cu schnorkel in mai 1945, la Kure, unde se afla pentru reparatii). Unele surse sustin ca doar I-402 ar fi dispus de schnorkel, aceasta nava fiind introdusa in dotare in iunie 1945, putin probabil sa fie asa;
-o alta inovatie, inspirata probabil de germani, a fost acoperirea carenei submarinelor cu un strat special din cauciuc, azbest si adezivi, strat numit astazi de catre specialisti „Placi anecoice”, poreclit „Piele de rechin” de catre submarinisti. Acestea aveau rolul de a absorbi undele emise de sonarul activ al navelor inamice, atenuand zgomotul/sunetele proprii, cu deosebire provenite de la motoare. Se pare ca navele din Clasa I-400 erau protejate astfel de la linia de plutire la chila (fundul navei, de la prova la pupa), insa nu-i cert faptul ca acest compozit era de provenienta germana (Alberich sau Tarnmatte), foarte probabil sa fi fost de conceptie autohtona, nu se cunoaste daca era sau nu eficace (da, sovieticii aveau sa foloseasca asa ceva abia in anii *70, britanicii si americanii in anii *80. SUA -USS Batfish/SSN-681, Clasa Sturgeon/Marea Britanie –HMS Churchill/S-46, Clasa Churchill);
-navele din Clasa I-400 au fost printre putinele nave japoneze ce dispuneau de senzori moderni. Acestea dispuneau de doua sisteme radar, unul destinat descoperirii aeronavelor Type 13, celalalt fiind destinat detectarii aeronavelor si navelor inamice, Type 22 (acesta avea antenele in forma de corn). Fiecare nava mai dispunea si de un sistem de avertizare la iluminare radar, de tip E-27/Type 3.
Radarul Type 22 (mai este cunoscut drept Mark 2 Model 2. Varianta pentru submarine mai este cunoscuta drept Type 22 Kai-3, avand frecventa de repetitie a impulsului de 600 Hz) a devenit operational in septembrie 1944, a fost instalat pe submarine si nave de suprafata si avea urmatoarele caracteristici: detectie aer-suprafata; lungime de unda 10 cm; putere maxima 2 kW; transmitator magnetron; receptor –dioda cristal; detecta –un grup de aeronave de la maxim 35 km distanta/o singura aeronava de la maxim 17 km distanta/un cuirasat sau un crucisator de la 34,50 km distanta/un submarin inamic ce naviga la suprafata putea fi detectat de la maxim 2 km distanta; rata de scanare 5 rotatii/minut; greutate: montat pe nave de suprafata 1320 kg/montat pe submarine 2140 kg; doua antene tip horn/radiatoare tip horn perpendiculare intre ele, una pentru emisie (antena de jos) si cealalta pentru receptie (antena de sus), polarizare circulara; construite 300 de exemplare. Type 22 se baza pe o versiune timpurie a magnetronului M-312, cu 40 tuburi cu vid, avand putere limitata.
TYPE 22 PE I-402
Controlul calitatii productiei era deficitara, din primul lot de productie, probabil 60 de exemplare, doar 6 au functionat corect. Primul lot a fost trimis Marinei in octombrie 1941, versiune de pre-productie numita si Model 103, experimental, cuirasatul Hyuga fiind dotat cu asa ceva inaintea bataliei de la Midway. Datorita coarnelor duble a fost poreclit de catre marinari „Tonul rosu”. Productia de masa a fost autorizata abia la sfarsitul lui 1942, insa n-au fost alocate materiile prime necesare, astfel ca unul dintre tehnicienii ce lucrau la proiect a incercat sa le achizitioneze de pe piata neagra fiind arestat de catre politie si retinut timp de o luna. Inainte de batalia din Marea Filipinelor, Flota a primit o versiune imbunatatita, numita Type 22 Mod 1, avand receptor de tip heterodina, mai stabil si mai sensibil.
Type 13 a devenit operational in martie 1943, si avea urmatoarele caracteristici: radar destinat descoperirii aeronavelor (americanii il considerau mediocru si usor de bruiat); lungime de unda 200 cm; putere maxima 10 kW; transmitator format dintr-o antena nedirectionala, fixa, si 2-4 antene/dipoli tip tija (cuirasatul Yamato, spre exemplu, avea doua astfel de antene radar ce masurau, foarte probabil, 4 m lungime. Foarte probabil puteau detecta aeronave ce evoluau la peste 3000 m altitudine, fiind oarbe sub 3000 m –informatia este insa incerta); receptor UN-954; detecta –un grup de aeronave de la maxim 97-100 km distanta/o singura aeronava de la maxim 48-50 km distanta; greutate 110 kg; construite 1000 de exemplare; a dotat nave de suprafata si submarine.
E-27/Type 3 a devenit operational in aprilie 1944, fiind instalat pe submarine si vedete torpiloare, avea urmatoarele caracteristici: detector/indicator de iluminare radar; lungime de unda 75-400 cm; receptor UN-955; detecta emisii radar/radio inamice pana la 300 km distanta; greutate 40 kg; construite 2500 de exemplare; era compus dintr-o antena dipol mobila si inca una nedirectionala, fixa. Ca fapt divers, japonezii au „inceput” sa aiba dea face cu „undele radar” inca din anii 1930-1932, atunci realizand primele locatoare acustice considerate a fi mai performante decat sistemele similare englezesti, frantuzesti si cehoslovace. Acestea erau dispozitive portabile cu 2-6 coarne atasate, operatorul ascultand cu atentie la capetele coarnelor incercand sa depisteze zgomotul motoarelor aeronavelor –o forma primitiva de „radar”.
Erau cunoscute drept „Tuba de razboi japoneza”, datorita formei specifice a coarnelor dispozitivului.
Submarinul portavion (I 400) – parta a II-a
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.combinedfleet.com/ships/I-400
www.gizmag.com/i-400–submarine…/37248/
www.operationstormbook.com/i400_images.html
www.stripes.com/…/researchers-unravel-the-my…
www.pbs.org/wnet/secrets/japanese…/591/
www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…IJN-I4…
www.huffingtonpost.com/…/japanese–submarin…
ww2db.com › Equipment › Ships
https://medium.com/…/japans-part-aircraft-carri…
www.navsource.org/archives/08/08496.htm
www.amazon.com › … › World War II
www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?…
airandspace.si.edu/collections/artifact.cfm?…
www.skytamer.com/Aichi_M6A1.html
www.operationstormbook.com/seiran_images.h…
ww2db.com › Equipment › Aircraft
www.daveswarbirds.com/Nippon/…/Nanzan.ht…
www.sepsy.de/jap-AICHI–M6A1–Seiran.htm
www.ww2incolor.com/japan/aaj.html
wp.scn.ru/en/ww2/h/1048/65/0
www.navweaps.com/Weapons/WNJAP_55-40_…
www.navweaps.com/Weapons/WNJAP_Main.h..
Deloc exagerat cand te gandesti ca japonezii dispun acum de un distrugator…portelicopter 🙂 pe nume Kaga…daca o tin asa o sa ajunga iar la Musashi 😉
Japonezii s-au autolomotata (in plus fata de constitutia octroaiata de Mac Arthur)
Si mai sunt si extrem de discreto. sa ca nu prea se stie ca de fapt au de ani de zile o forta imprsionanata.. lA prioma vedere numai 51 de distrigatoare … plus late nave (18 submarine) .. 300 de aviuioane F16, F 15 si F 4 TAIOTE constriotre sub licenta inJaponoa (cu costuri mult mai mari …decat daca le-ar fi impoprtat)
Draga WW
dintai pimreste salamalecurile ptr informatii . Nu ptr eopfrt ci pentru informatii si prezentare.
Insa aceasta realizare – in felul ei exceptyionala – si unica pana azi avea o hiba imensa: scopul!
Scopul era uinu strategic : sa bl;ocheze canalul Panama .. distrigand minim o ecluza .
Poa gresesc insa am cerva dubii ca o singura bomba ar fi putut distrge io ecluza Panama . Chair daca bimba era de 800 de kile.
Am si mai multe dubii ca unu- sase avioane fie ele si Aichi M6A1 Seiran ar fi reusit sa poata plasa bombva intyr-o zona cat de cat apropiata de o ecluza (silueta lui imi aminteste de un alt bombardfier japonez .. derivat duintr-un Heinkel .. avion care s-a „distins” in Marea Vanatioare de Curcani .. pe post de curcan! facand cativa „asi intr-o zi” si glorias lui Alexander Vraciu (nawscut in SUA din parinti de origine romana) Va garantez ca si SUA erau f constiente de importanta canalului (ca asa a aparut si statu Panama in 1903) si ca era binse aoparat.
La mic abarafa si grasanu de Goering se lauda ca cu 2 sau 3 Focke Wulf putea blica canalul Panama.. Ma rog fata de laudoarusul morfinomam Yamamoto s-a atraduit sa se poata apripoa de zisul canal ..
[La mica barfa … mai e un Alexandru din tata roman celwebru in al DOilea Macel. De fapt merita litere mari negre in sitioruia marinei : Alexandr Marinescko comandantul submarinului sovioetcic S 13 … responsabil ptr dezatraul major maritim Wilhelm Gustloff L opeste 9000 de morti si pentru al IIl-lea dezastru maritim General Steuben, opeste 3000 de morti! Cel mai bun submarinist sovioetcicm petse 43.000 tone la activ. Ca o distinctie siplimentara Hiteler personal i-a cerut moartea . E o oaresce performmnat ca unu ca Adolf sda ceara moatea unui amarat de comdnant de submarin…
A da celebrul Titanic nu stiu cate filme au fots si cate se vir mai face : numa vreo 1500!!!
A da si Titanic .. ani de zile la NY in fata monumentlui in ziua de 14 aprilie se intalneau niste barbati. Care deschideau sticle de sampanie si toastau in memoria barbatilor care , pe Titanic, s-au sacrificat ramand la bord .. Cei care ii onorau erau copii salvati . Ca dintai copii si femeile. Si au fost barbati puternici, cu multi bani care au ramas la bord .. PEN’CA ERAU BARBATI! Isi faceau datoria de barbati. Eh.. alte vremuri … alte naravuri …)
nea ghita. cateodata esti greu de urmarit. cu tot respectul esti destept foc da’dincolo de ironie, cre’ca ai nevoie de un service bun. sincer. rar te-am citit cursiv. si ai scris asa. sanatate unde trebe.
Distrugerea unei ecluze a Canalului Panama n-a fost scopul initial, acesta fiind reprezentat de bombardarea obiectivelor strategice de pe coasta SUA. In partea a doua a articolului, sper eu, toate acestea se vor lamuri. Misiunea bombardarii Canalului demarase, dar totul a fost stopat in urma Capitularii.
De fapt cam ăsta a fost rolul acestor submarine, blocarea Canalului Panama. Oricît de tîmpiți erau japonezii nu puteau consuma atîtea resurse pentru o miză militară și/sau economică nesemnificativă, pentru un prestigiu iluzoriu, cum ar fi fost bombardarea unui port de pe coasta de vest a S.U.A. Blocarea Canalului Panama ar fi provocat probleme imense transportului maritim aliat.
pai si de Frunze nu zici nimic :)?
are ditamai statuia in Moscova….
Foarte bun articol WW, o tema pe care vroiam sa o abordez si eu… 🙂
Ideea japonezilor, as zice eu, traieste si astazi, in forma moderna.
Japonezii au vrut ceva care sa mearga ascuns pana in punctul X pe care sa-l bombardeze cu avioanele din dotare dupa care sa se retraga, la fel de ascuns. Au vrut un mijloc de proiectie a fortei pe care l-au realizat cu mijloacele tehnice ale timpului lor.
Ideea traieste in forma rachetelor de croaziera cu care mai toate submarinele de atac, nucleare sau diesel-electrice sunt dotate, cel mai recent exemplu fiind Rostov-pe-Don si ale sale Kalibr lansate din Marea Mediterana.
O alta observatie buna este ca japonezii si-au folosit submarinele preponderent impotriva navelor de lupta in loc sa incerce sa afecteze logistica americanilor din spatele frontului. O veni si asta din spiritul samurailor, nu-s ce sa zic, dar a fost o mare prostie…
@nicolae. Scuze, sper ca n-am incurcat borcanele! Articolele tale sunt deosebit de interesante, continua indiferent daca subiectul a fost sau nu abordat de catre mine sau altii. Nu-i nicio suparare, conteaza informatia si cultura tehnica, chiar cea „razboinica”!
N-ai incurcat absolut nimic! De subiecte nu duc lipsa, de timp insa da! 🙂
N-as fi putut scrie mai bine acest articol si sunt foarte curios sa citesc partea a doua! 🙂
Chiar daca este o realizare de exceptie pentru acele timpuri,un distrugator „normal” avea 1500/1700 T,iar cele mari 2500/2700 T (erau numite conducatoare de flota parca)….realizarea aceste submarine porneste de la faptul ca niponii au constientizat suprematia navala americana inca de la inceputul conflictului,Un grup de nave de suprafata nu ar fi avut sanse sa parcurga distante mari fara sa fie descoperit si distrus.
Japonia la inceputul ostilitatilor avea doi potentiali inamici,URSS si SUA,ambele fiind cu mult peste puterea militara a niponilor ( SUA cu o flota si aviatie superioara numeric si tehnologic, iar URSS cu o armata de uscat imbatabila),chiar ma intreb ce au avut in cap……
@seba. As indrazni sa spun -resurse! Cel putin asta cred c-au avut in cap. Ai resurse, creezi si mentii un Imperiu. Ai resurse, creezi si modernizezi Armata. Ai resurse si Armata pe masura, devii lider mondial sau, cel putin, zonal.
Ai dreptate WW,intrebarea era retorica,nevoia stringenta de resurse au impins Japonia in razboi.
P.S foarte bun articolul
Acuma, ca sa ma dau si eu mare strateg naval ( 😉 ), nu cred ca doctrina Mahan a fost cauza esecului japonez.
Mai degraba, a fost intarzierea cu care au inteles ca portavioanele sunt nave capitale. Nu-i bai, nici celelalte mari puteri inca nu vedeau portavionul ca principala arma de lovire.
Pentru japonezi ghinionul a constat in faptul ca l-au adus prea tarziu pe Yamamoto sa preia fraiele aviatiei navale, in 1940.
In scurta perioada pana la izbucnirea razboiului, a reusit cateva inovatii, cea mai spectaculoasa (idee promovata de Minoru Genda) fiind concentrarea portavioanelor intr-o singura forta de lovire, spre deosebire de ceilalti strategi ai vremii care vedeau portavioanele folosite izolat pentru descoperirea flotei inamice, atac aerian si protectia fortelor navale proprii.
Cel mai greu a fost sa-i convinga pe traditionalisti sa dea prioritate constructiei de portavioane in detrimentul cuirasatelor. Desi au vazut efectul fortei de lovire a avioanelor asupra navelor capitale, la Pearl Harbour, abia dupa distrugerea fortei Z britanice (Prince of Wales si Repulse) va gasi sprijin total pentru constructia de portavioane.
In plus, i-a convins ca, in loc sa-i astepte pe americani sa vina pentru a da batalia decisiva, era mai bine sa-i loveasca preventiv.
Mai degraba, politica navala a japonezilor a dat senzatia de balanganeala intre concepte.
Pe de-o parte, au intrat in cursa costisitoare a inarmarii cu cuirasate, cheltuind sume mari care le-ar fi fost mai mult decat utile pentru cresterea flotei de portavioane.
Pe de alta parte, au reusit sa intre in al doilea razboi mondial cu 10 portavioane la care se mai adaugau alte doua transportoare de avioane care fusesera concepute special pentru a fi transformate in portavioane in timp scurt.
Americanii incep razboiul cu 8 portavioane plus 5 in constructie din care doar trei se aflau in Pacific.
Britanicii nu aveau niciun portavion in Pacific, avand doar unul in Oceanul Indian.
Alte erori (in opinia strategului EB) au fost:
– concentrarea misiunilor submarinelor japoneze pe lovirea portavioanelor si cuirasatelor americane (cu rezultate minime si pierderi foarte mari) in loc sa distruga transporturile logistice efectuate cu nave civile, mai lente, asa cum faceau nemtii;
– incapacitatea de integrare a transporturilor logistice, existand nave care aprovizionau Japonia cu materii prime din Indiile Olandeze si se intorceau goale precum si nave care transportau cu materiale finite, carburanti, munitii si armament din Japonia bazele din aceeasi zona si care, la fel, se intorceau goale (aprovizionare in A in loc de aprovizionare in triunghi);
– lipsa unui program de unificare a calibrelor pentru cuirasatele si crucisatoarelor de batalie ramase din primul razboi mondial.
Daca majoritatea cuirasatelor (8) foloseau calibrul de 14 in, pentru urmatoarele nave au simtit nevoia sa treaca la calibrul de 16in(406mm) pentru un surplus de raza de lovire de cca 3km si (ce-i drept) pentru o masa mai mare a proiectilului. Justificata in conditiile in care batalia s-ar fi dat intre cuirasate decizia isi pierdea valoarea in conditiile in care arma principala de atac devenise avionul. Cand au bagat navele in procesul de modernizare, dupa primul razboi mondial, nu au simtit nevoia sa uniformizeze calibrele (sa ramana la 14in, considerat cel mai bun tun naval folosit de flota japoneza). Culmea este ca din navele cu tunuri de 16in doar Nagato a vazut ceva actiune, Kaga fiind transformat in portavion inainte de razboi iar Mutsu scufundandu-se in port in urma unui accident.
– aceeasi situatie s-a intalnit si la artileria secundara. Au pastrat tunuri de 152mm si 140mm in cazemare, cu elevatie si deriva limitate, impreuna cu noile turele de 2x 127mm dual purpose cand puteau sa renunte la ele si sa mareasca numarul de turele 2x127mm dual purpose, pentru a-si creste protectia antiaeriana. Americanii au mers cu turele de 2x127mm pe toate cuirasatele si n-au tusit, aisgurandu-si o protectie antiaeriana de invidiat;
– ratarea programului de modernizare pentru 4 cuirasate (clasele Ise si Fuso):
s-au incapatanat sa le lase cu 6 turele duble de 14in si 14 tunuri secundare in cazemate, adaugandu-le doar 4 turele 2x127mm dp, si au schimbat boilerele si turbinele reusind o crestere a vitezei de la cca 23 noduri la cca 24,7-25 noduri, navele ramanand lente, slab blindate si slab protejate antiaerian. O solutie realista ar fi inseamnat renuntarea la doua turele de 14in si la tunurile secundare de 152/140mm, cu tot cu cazemate, cresterea numarului de boilere si turbine pentru ridicarea vitezei spre 28-29 noduri, cresterea numarului de turele 2x127mm de la 4 la 8 sau 10, utilizarea masei economisite pentru adaugarea de blindaj suplimentar. Intr-un final Ise si Hyuga au fost transformate in semiportavioane, la fel de lente si de inutile.
– decizia de a renunta la tunurile antiaeriene de 40mm si ramanerea la cele de 25mm cu toate problemele legate de raza mica de lovire, precizie redusa si desele situatii de blocare in functionare. Intre tunurile de 127mm, putine si cu cadenta redusa, si cele de 25mm, cu raza redusa, avioanele aliate au gasit spatiu suficient pentru a face ravagii printre navele japoneze.
Americanii si britanicii au pastrat tunurile de 40mm iar acestea au facut o treaba extraordinara.
– am pastrat special la sfarsit decizia de construire a supercuirasatelor Yamato, Musashi, Shinano pentru a evidentia raportul dintre eforturile tehnico si financiare si rezultate: Primele doua au fost folosite in principal pentru transporturi, Musashi fiind pierdut in prima actiune serioasa de lupta, inainte de a putea intra in Golful Leyte, actiune in care Yamato a reusit sa traga cateva lovituri de 18in intr-un portavion de escorta american inainte de a face stanga-imprejur si valea. Yamato a fost pierdut prosteste trimis intr-o misiune de sacrificiu, fara nicio sansa sa ajunga sa angajeze fortele americane care invadau Okinawa. Shinano a fost transformat in portavion si, la prima misiune de transport avioane si echipament, cu un echipaj neinstruit si cu compartimentele etanse ….. neetensate, a fost torpilat si scufundat de un submarin american. Va puteti imagina ce ar fi insemnat utilizarea capacitatilor tehnice, a banilor si materiilor prime risipite pe cele trei nave daca s-ar fi decis realizarea de portavioane in locul lor.
@Eroul Bula: in general de acord cu observatiile tale, dar eu am o opinie privind strategia gresita japoneza.
Nu au aplicat doctrina Mahan chiar la inceputul razboiului, la Pearl Harbor. S-au multumit sa dea o lovitura grea, dar nu fatala, marinei SUA, dar au fost prea grijulii sa nu piarda nave proprii.
Parerea mea e ca ar fi trebuit sa continue atacul asupra navelor ramase si sa caute si sa distruga portavioanele Enterprise si Lexington, care erau in zona si nu fugeau.
Chiar daca ar fi pierdut 2 – 3 portavioane proprii in schimbul distrugerii acestora, ar fi avut apoi o suprematie aeriana care ar fi permis invadarea Hawaii.
Dupa invazie, odata ce aduceau circa 300 de avioane cu baza la sol, puteau ocupa tot lantul de insule ce duce la Midway si puteau trimite portavioanele ramase sa distruga canalul Panama, ulterior sa bombardeze santierele navale americane de pe coasta de vest.
Toate operatiunile decrise mai sus ar fi fost costisitoare si ar fi intarziat capturarea surselor de petrol din Indonezia, dar pentru desfasurarea ulterioara a razboiului ar fi fost extrem de avantajoase pentru japonezi, nu ar mai fi avut opozitie serioasa la invadarea Australiei.
” Toate operatiunile decrise mai sus ar fi fost costisitoare si ar fi intarziat capturarea surselor de petrol din Indonezia, dar pentru desfasurarea ulterioara a razboiului ar fi fost extrem de avantajoase pentru japonezi, nu ar mai fi avut opozitie serioasa la invadarea Australiei. ”
@Tzupy,problema niponilor era ca nu aveau resurse umane si materiale (mai ales materiale)pentru genul asta de actiuni,sa nu uitam ca deja erau varati intr-un razboi fara mari sanse de reusita,cel impotriva Chinei.Mai mult,trebuiau sa pastreze trupe mobilizate la granita cu URSS.
Chiar fara implicarea in China si fara trupe la frontiera de vest,purtarea unui razboi pe teritoriu australian ar fi fost prea mult pentru armata nipona.
Dotarea trupelor de uscat cu armament usor,artilerie si tancuri era la nivelul anilor „20,cel mult ar fi putut duce actiuni de lupta impotriva fortelor coloniale din zonele limitrofe Japoniei,beneficiind de suportul flotei.
Un video cu armamentul usor https://www.youtube.com/watch?v=l0Mt041gSYc
Prima:
Doctrina Mahan, a bataliei decisive (cel putin in relatia cu flota americana din Pacific) a fost chiar conceptul atacului de la Pearl Harbour (doar ca Yamamoto si-a convins sefii ca e mai bine sa sa-i loveasca preventiv pe americani in loc sa-i astepte sa vina ei). Asta a fost conceptul bataliei. Faptul ca nu au gasit portavioanele a fost marea fisura in privinta informatiilor.
A doua:
S-a discutat daca nu trebuia lansat si al treilea val dar nu pentru a distruge navele ramase (de mica importanta) sau pentru a cauta portavioanele ci pentru a distruge depozitele strategice de carburanti si santierele navale (care vor repara cea mai mare parte a navelor distruse in atac si vor asigura reparatii pentru navele d elupta americane pe toata durata razboiului). Pentru ca nu stiau unde se afla portavioanele americane si ce fac, au decis ca e mai sigur sa se retraga;
A treia:
Decizia de a cauta portavioanele americane ar fi fost complet stupida pentru ca acestea nu ar fi stat sa fie ajunse de avioanele japoneze. Si-ar fi lansat avioanele de atac si s-ar fi indepartat spre est pentru a intinde cat mai mult distanta de zbor a avioanelor japoneze si pentru a crea dificultati flotei japoneze prin lungirea traseului si a timpului de stationare in zona insulelor, cu probleme de realimentare pentru distrugatoare si alte nave cu raza mai mica de actiune, plus timp de expunere mai mare la posibile atacuri aeriene de pe insule (distrusesera multe avioane dar nu pe toate iar surprinderea apararii antiaeriene nu mai era posibila).
A patra:
Realizarea unui atac, urmat de invazie in Hawai, cu pretul amanarii invaziei in Malaca, Hong Kong, Filipine ar fi fost o eroare cumplita pentru ca ar fi pierdut avantajul atacului surpriza si ar fi lasat la indemana aparatorilor mai multe optiuni:
– atacuri aeriene asupra fortelor de invazie si asupra aerodromurilor din sudul Chinei si Taiwan;
– operatiuni de minare in zonele de interes pentru invazie (cam la ghici);
– evacuarea civililor, personalului neesential al bazelor, a navelor si avioanelor comerciale spre Australia;
– demontarea si evacuarea utilajelor petroliere sau distrugerea lor;
– distrugerea depozitelor de carburanti, a statiilor de pompare, conductelor de transport si a terminalurilor de incarcare a petrolului;
– distrugerea facilitatilor portuare si a santierelor navale, minarea bazinelor portuare;
– evacuarea personalului calificat de la schelele de extractie de petrol;
– pregatirea trupelor pentru aparare (pregatirea de pozitii, aprovizionare cu armament, munitii, hrana, mutarea in locuri camuflate a mijloacelor de lupta pentru a nu fi expuse bombardamentelor etc etc);
– distrugerea plantatiilor de cauciuc si a exploatarilor miniere interesante pentru industria de razboi japoneza si evacuarea personalului calificat;
– in caz extrem, evacuarea spre sud a flotei si a aviatiei de lupta, pentru regrupare;
– tot pentru caz extrem, pregatirea operatiunilor de rezistenta in caz de ocupare a zonei de catre japonezi, a retelelor de culegere de informatii si sabotori, a depozitelor de arme, hrana si munitii;
Iti dai seama ca, daca se intampla asta, razboiul din Pacific se stingea in 6 luni pentru ca ramaneau fara carburanti si materiale strategice.
A cincea:
Pentru a realiza o invazie dupa atacul de la Pearl Harbour, ar fi trebuit sa pregateasca alte trupe, aduse de pe continent, pentru a nu periclita invazia din sud.
Dupa distrugerea flotei la Pearl Harbour, miscarea logica nu ar fi fost invadarea insulei ci invadarea bazei de la Midway care, la acel moment, putea fi ocupata cu mai putine resurse, apoi instalate pe insula bombardiere cu raza lunga, hidroavioane si Zero-uri care sa tina permanent sub presiune Pearl Harbour si portavioanele americane, plus artilerie antiaeriana si artilerie de coasta pentru protectie. Probabil ca doua portavioane si ceva nave de escorta, plus submarine, ar fi trebuit sa ramana in zona Midway pentru a asigura securitatea aprovizionarii bazei iar restul ar fi avut liber la operatiuni in restul Pacificului. Solutia ar fi fost mai mult decat fezabila daca ar fi avut mai multe portavioane (in loc sa fi construit Yamato, Musashi, Shinano). Baza putea fi adaptata si extinsa pentru a primi cel putin 200 de vanatori si 150-200 bombardieri si avioane de cercetare, la care s-ar fi adaugat aviatia de pe portavioane.
@Eroul Bula:
„Decizia de a cauta portavioanele americane ar fi fost complet stupida pentru ca acestea nu ar fi stat sa fie ajunse de avioanele japoneze”
Dimpotriva, a fost singura sansa de a da lovitura decisiva, mai tarziu la Midway au luptat 4 contra 3. Cu superioritate 6 contra 2 ar fi distrus sigur Enterprise si Lexington, greu de spus ce pierderi ar fi avut.
Cele 2 portavioane americane cautau confruntarea (voiau razbunare) dupa atacul de la Pearl Harbor, ar fi intrat in lupta si ar fi fost distruse.
In toate confruntarile intre portavioane care au urmat in 1942, americanii ar fi fost intr-o inferioritate clara, nu ar mai fi fost capabili sa incurce planurile japonezilor, nici in Marea Coralilor, nici la Midway, nici la Guadalcanal.
Iar pana intrau in dotare noile portavioane de clasa Essex mai dura, nu uita ca la un moment dat Enterprise ramasese singurul din Pacific.
„Realizarea unui atac, urmat de invazie in Hawai, cu pretul amanarii invaziei in Malaca, Hong Kong, Filipine ar fi fost o eroare cumplita”
Amanarea ar fi fost doar in cazurile care implicau portavioanele din atacul asupra Pearl Harbor, puteau restrange invaziile celelalte la strictul necesar pentru asigurarea capturarii resurselor, iar dupa circa 1 luna portavioanele ramase se alaturau ofensivei din sud.
Iar la cat de incompetenti s-au dovedit aliatii in primele 6 luni de razboi cu Japonia, cred ca ce ai listat tu (pregatiri, evacuari, sabotaje) nu s-ar fi facut sau s-ar fi facut in mica masura, fara consecinte majore.
„Dupa distrugerea flotei la Pearl Harbour, miscarea logica nu ar fi fost invadarea insulei ci invadarea bazei de la Midway”
Asta da, e o varianta foarte plauzibila, invadarea Midway inainte de Hawaii, pentru a avea un plus de aviatie cu baza la sol, ar fi fost posibila cu fortele alocate invaziei Wake, care putea fi ocupata mai tarziu.
Prin 1980 Minoru Genda , pilotul care a cobdus atacul de la Pearl Harbour (idea i-a apartinut!) , aflat in vizita in SUA (acum era aliat al SUA si politician nipon distins din 1962 cu Legiunea de Merit in grd de comandor!) a produs un dublu soc cand a declarat ca :
1) decizia de a bombarda Hirishima si Nagasaki a fost , dpb militar, ocrecta. Ca daca Japonia ar fi avut asa ceva ar fi folosit fara sa ezite …
2) ca planul de atacare a Pear HArbour avea totusi o mica hiba : lipsea foprta de debarcare! Ca daca ar fi fost duopa el ar fi opcupat miliar Hawai sau macar Oahu lasandu-i pe amerlcani fara cea mai importanta baza navala (sa fim cinstiti .. fara baza aia sau mai bine fara Hawai Statele Ubnite ar fi avut mari dificultati ….)
Oricim in acea vizta Genda a reusit un excerptional „succes de ura” …. Cam peste tit in SUA au fots manfestatii (mai alesa a gfotsilor combatanbti din Pacific) sub deviza Genda go home!
A da declaratiile au fots date la West Point , dupa un discurs tinut in fara profesorolor si elevilor …
Eroule istoria nu te ajuta cu argumentul pe care incerci sa-l expui. Yamamoto a fost la „fraiele” aviatiei navale inca din 1924 cand fost numit ofiter executiv (loctiitor) al centrului de instructie aeronaval de la Kasumiguara. A fost capitanul port avionului Akagi intre 1928-1929. A fost seful departamentului tehnic al Comandamentului Naval Aerian intre 1930-1933. A fost comandantul Diviziei a-I-a Portavioane intre 1933-1934 si a fost directorul Comandamentului Naval Aerian intre 1935-1934. In 1940 a fost numit comandantul Flotei Combinate, ce insemna mai mult decat port avioanele si avea responsabilitati asupra mai multor teatre de operatii in afara celui ce a dus catre Pearl Harbor. In esenta omul a fost creatorul si recrutorul aviatiei aeronavale nipone. Niponii la fel ca si americanii stiau foarte bine ca viitorul va fi aviatia navala, dar atat Teikoku Kaigun cat si US Navy erau institutii destul de parohiale si legate de tot felul de traditii tampite. Kaigun stia foarte bine ca US Navy nu va contracara atacul de la Pearl Harbor in acelasi fel in care rusii in 1905 au incercat sa reduca presiunea pe Port Arthur si s-au ales cu un mare masacru in Stramtorile Tsushima. Idea lor a fost de a pune bazele unui cordon sanitar care sa-i tie pe americani cat mai departe posibil de Arhipelagul Casei (cele patru mari insule care de fapt sunt Japonia Kyushu, Shikoku, Honshu si Hokaido) si sa provoace pierderi cat mai mari americanilor in sansa ca acestia vor veni la masa tratativelor. Yamamoto nu avea nico iluzie despre reusita acestei strategii, dar a fost un patriot care si-a facut datoria pana la sfarsit. Stia foste bine, ca capacitatea industriala a Japniei nu va putea face fata Americii. Nimitz a spus foarte clar ca japonezii ne-au facut o mare favoare prin distrugerea cuirasatelor ancorate la Pearl Harbor – US Navy acum era o marina de 25 de noduri si nu de 17 noduri care ar fi fost impovorata de o serie de cuirasate a caror valoare era dubiaosa si care necesitau o infrastructura costisitoare. Kaigun a fost nevoita sa faca aceasta tranzitie din mers, iar capacitatea industriala a Americii a dus la construirea a 22 de „fleet carriers” si infaptuirea „fast carrier forces” pe cand Japonia nu a putut construi mai mult de cinci „fleet carriers” dea lungul razboiului. In esenta americanii au avut posibilitatea sa alerge in cercuri in jurul japonezilor si sa atace la locul si la timpul alegerii lor. Asta a dus la „decesul” Kaigun, si nu faptul ca le-a cazut fisa dupa ce au dus la fundul marii Force Z, care incidental s-a intimplat la numai 3 zile dupa Pearl Harbor (10 decembrie) si a fost dusa la fundul marii de bombardiere Mitsubishi G3M si G4M ale Kaigun cu baze terestre in sudul Chinei si nu de avioane de pe port avioane. Restul de varza cu carne ce expui acolo cu diferite calibre, propulsie, etc., etc. a fost o problema care au avut-o cu totii, numai ca unii s-au descurcat mai bine decat alti. De asemenea Yamato si Musashi era deja la apa la incepului ostilitatilor cu Statele Unite si ca drept dovada valoarea lor pentru niponi dea lungul conflictului a fost aproape zero.
1. Faptul ca nimeni nu discuta despre diferenta de potential uman si economic dintre SUA si Japonia se datoreaza faptului ca acestea sunt cunoscute de toata lumea, inclusiv de Yamamoto la momentul respectiv, asa ca discutia se poarta mai mult inspre ce ar fi putut face japonezii mai bine, in conditiile date.
2. Cand enumeri functiile detinute de Yamamoto, incearca sa nu uiti ca pana in 1940 s-a aflat in tabara pacifistilor care s-au opus aliantei cu Germania si Italia, dupa cum s-a opus atacarii SUA. Atitudinea i-a adus numeroase critici si amenintari cu moartea si in niciun caz nu i-ar fi adus sprijin pentru reforme majore privind utilizarea portavioanelor. Ce a putut face a facut, privind pregatirea pilotilor navali, influentarea construirii de bombardiere cu raza lunga pentru misiuni antinava (Nell-1935, Betty-1941), dar abia dupa numirea la conducerea Flotei Combinate a putut sa miste lucrurile mai bine, promovand si oameni noi. Minoru Genda striga de cativa ani ca portavioanele trebuie reunite intr-o forta de lovire dar rangul mic nu-i permitea sa se faca auzit. Dupa cooptarea lui de catre Yamamoto, si-a pus in practica ideea, cu rezultatele stiute in primul an de razboi in Pacific.
3. „Niponii la fel ca si americanii stiau foarte bine ca viitorul va fi aviatia navala, dar atat Teikoku Kaigun cat si US Navy erau institutii destul de parohiale si legate de tot felul de traditii tampite” … cumva, ma contrazici confirmand ce spun si eu. O evaluare corecta ar fi ca in ambele marine erau oameni care vedeau limpede viitorul portavioanelor dar erau si multi care continuau sa le vada ca auxiliari pe langa forta principala de lovire – cuirasatele. In plus, la japonezi mai exista si pozitia foarte puternica a armatei de uscat care considera fortele navale doar un mijloc de transport cu tunuri pentru mutarea trupelor de uscat acolo unde este nevoie.
4. O fi zis Nimitz ce a zis si e clar ca atacul de la Pearl Harbor a avut ca efect impulsionarea construirii unor clase noi de cuirasate, dar, exceptand Arizona si Oklahoma, toate cuirasatele au fost reparate, modernizate si reintroduse in serviciu. Prea lente pentru a insoti portavioanele, s-au dovedit foarte utile pentru sprijin de artilerie in nenumaratele operatiuni de debarcare din insule, pana la sfarsitul razboiului.
5. Nu am afirmat ca forta Z a fost scufundata de avioane de pe portavioane ci ca a confirmat, de o maniera entuziasmanta pentru japonezi, viabilitatea solutiei distrugerii cuirasatelor de catre avioane. Pana atunci se executasera bombardamente de exercitiu asupra unor tinte navale, atacul de la Pearl Harbor s-a dat prin surprindere asupra unor nave care stationau si nu au avut timpul necesar sa-si activeze apararea antiaeriana, dar distrugerea fortei Z a fost primul caz in care s-a actionat asupra unor nave care se asteptau sa fie atacate, erau in miscare si au ripostat cu toata puterea la atacul aerian.
6. Nu am afirmat ca Yamamoto s-a opus construirii Yamato, Musashi, Shinano DUPA numirea la conducerea Flotei Combinate, ci doar ca s-a opus constructiei lor si risipei de resurse pe care ar fi preferat sa le utilizeze pentru construirea de portavioane. INAINTE de numire.
7. Sistemul logistic deficitar (rezultat al rivalitatilor dintre armata de uscat si marina japoneza), strategia gresita de utilizare a submarinelor, erorile programelor de modernizare a cuirasatelor, ghiveciul de calibre pastrat in artileria navala, renuntarea la calibrul 40mm in favoarea 25mm pentru artileria antiaeriana, decizia tarzie de a acorda prioritate dezvoltarii portavioanelor au constituit amestecul de varza cu carne (ca sa te citez) care a grabit esecul unei Japonii oricum inferioare ca resurse economice si umane.
Uneori imi dai senzatia ca citesti pe diagonala si dai replici la lucruri pe care nu le-am zis.
Eroule la punctele 1 si 2 nu stii istoria. Iarasi ne-am uitat la Tora Tora Tora sa invatam ceva despre conflictul din Pacific? Yamamoto numai pacifist nu a fost. Faptul ca s-a opus initial unui conflict cu SUA nu il face pacifist, iar atitudinea lui a fost mai mult decat clara in privinta unui eventual conflict cu SUA, dupa ce SUA a inpus o serie de sanctiuni economice Japoniei incepand cu 1937 care aveau in vedere activitatile Japoniei in China. Yamamoto a fost amenitat cu moartea nu pentru faptul ca a vrut sa introduca „reforme” ci datorita atitudinii lui fata de conflictul din China si a unui potential conflict cu SUA. Inca un lucru…arma aeronavala nipona ca fost mai mult sau mai putin creatia lui. Ce lucruri sa miste mai bine? Aia erau oamenii lui. Au pleacat la razboi cu ce aveau. Stiau foarte bine ca inferioritatea materiala la da un spatiu destul de limitat de actiune. Inca un lucru…nu mai baga fitile de genul diferenta de potential uman. Asta are un iz de rasism. O sa-mi spui acum ca japonezii ca aviatori si marinari au fost de rahat, ca erau miopi, nu aveau reflexe corespunzatoare pentru faptul ca erau tinuti in carca de ma-sa cand erau sugari si tot felul de chestii de genul asta. Japonezii au fost maestri ai navigatiei oceanice si a atacurilor la distanta lunga, iar US Navy nu le-a subestimat niciodata profesionalismul sau motivatia lor de a ne plasa pe noi intr-un mormant timpuriu. La punctul 4 ce ai fi vrut sa faca cu „vagoanele” alea de la Ford Island? Sa le lase acolo? De casat nu aveau cum asa ca ce s-a putut salva a fost salvat, dar nici una din navele alea nu a participat la o actiune de suprafata iimportanta dea lungul conflictului. In afara de bombardamente la tarm nu prea au avut folos si nici aici nu au sclipit. Pana la urma o pusca navala de 5 toli s-a dovedit a fi mult mai eficienta decat cele de 14 si eventual 16 toli, dar unii dintre noi (inclusiv US Navy la vremea respectiva) nu prea stim diferenta intre tir plonjat si tir razant.
Nu stiu cine spune ce, dar nu cred ca in replica mea am spus ca Yamamoto s-ar fi apus construirii Yamoto et. co.
Iar citesti pe diagonala.
Cu diferenta de potential uman se refera la diferenta dintre populatii, cca 3 la 1 in favoarea americanilor, nu la diferenta de abilitati, inteligenta etc. Probabil trebuia sa folosesc diferenta de resursa umana dar si asta se putea interpreta in acelasi mod. Daca as fi crezut ca japonezii erau luptatori de rahat sau puturosi/incompetenti as fi spus-o direct dar nu e cazul
Nu am spus ca a fost pacifist ci ca s-a opus aliantei cu Germania si razboiului cu SUA.
Nu am spus ca a fost amenintat cu moartea din pricina reformelor ci pentru ca se opunea aliantei cu Germania si razboiului pe continent.
Am spus ca, in baza pozitiei lui pe aceste probleme, nu s-a bucurat de niciun fel de sprijin pentru reformele pe care dorea sa le faca si ca tot ce a facut, pregatirea pilotilor, impulsionarea producerii de bombardiere cu raza lunga, pentru atac antinava etc, a facut „pe barba lui”. Doar dupa ce a ajuns la comanda Flotei Combinate s-a putut desfasura, sa coopteze oameni capabili si sa schimbe tacticile navale si modul de utilizare a portavioanelor. Din nefericire pentru japonezi, nu a avut suficient timp sa faca tot ce-si propunea.
Privitor la Yamato/Musashi, ai spus ca la izbucnirea razboiului erau deja construite (corect) de unde am dedus ca ai interpretat afirmatia mea in sensul ca s-ar fi opus construirii lor dupa ce a ajuns la Conducerea Flotei Combinate, de aceea am revenit cu precizarea ca s-a opus inainte de a ajunge in functie.
By the way, erai nascut cand au difuzat prima data Tora Tora Tora ?
Eu l-am vazut prima data prin 73 sau 74.
S-a bucurat de tot sprijinul de care avea nevoie, A fost numit in functia de vice-ministru al marinei de Amiralul Yonai tocmai sa se ocupe de astfel de probleme. Cand a ajuns la comanda Flotei Combinate avea deja oamenii lui acolo. Asta a avut, cu asta a plecat la razboi – Kaigun isi stia foarte bine limitele. De aici si predictia lui Yamamoto ca vor avea la dispozitie 6 luni sa se zbenguie (run wild) dupa care US Navy urma sa-si scoate si celalalt brat pe care si-l legase la spate. Predictie care a fost si adevarata pana la urma. Midway a avut loc pe 4 iunie.
M-am nascut in 1970.
fake?
https://www.youtube.com/watch?v=034fD2AUQN8
Level – retarded fake. 🙂 „Old news”…
O editare mizerabila a unei rachete trasa de pe un submarin aflat in imersiune…
Intrebarea e retorica, nu-i asa?
Un articol foarte frumos, l-am citit cu placere.
Personal ma fascineaza aceasta latura a celui de al doilea razboi mondial de cand am citit despre Batalia de la Midway in cartea „Batalii ce au schimbat istoria lumii” a lui Geoffrey Regan.
Felicitari din nou! Chiar mi-a placut articolul! 🙂
Ma scuzati dar pesemne nu prea ati intels despre ce este virba in doctina Mahan : suprematia maritima!
Ca o putere maritima dominata nu pate fi invinsa de o puetre continetala si ca pastrand cvontrilul; marilor, pastrezi cintrolul comertului, deci la banilor si daca ai bani .. cstigi razboiul!
Ca Mahan a scris crucisatoare su cuirasate .. ce sa i faci ;a 1780 nici dirjabilu nu depasise stadiul de fantezie …
Insa primii care sa creaza in Mitchel (cvel cu ideea ca avionu poate distruge cuirasatu) au fots exacat niponii . Lor li se datoreaza primul portavion modern Hōshō („insula” in lateral ) Daca u aua avit mai multe .. e ceva legat de tratate navele si limitari )aveau mai multe decta SUA dar mai usoare.. SUA a preferat mai putine dar mai mari)
Si sa stiti ca si azi doctrina Mahan e cea americana. Ei dontroleaza de fpat mrile si comertul maritim mondial,