“Prietenia” Serbiei fata de Romania – adevarul istoric, de aceasta data!

De ce sunt in panica sarbii?    

 

Nu cunoaştem prea bine dedesubturile politicii şi diplomaţiei sârbeşti pentru ca să ne putem formula o părere în sensul că au de ce să se teamă de vecini sau n-au de ce să se teamă de vecini.

 

Serbia este o ţărişoară în mijlocul Balcanilor fără ieşire la mare, iar la Dunăre au ajuns abia prin dictatul rusesc făcut sultanului Turciei să i se cedeze Serbiei Provincia  Autonomă Margina dintre Morava-Timoc, inclusiv Şumadia cu Belgradul şi altele la 1833.

Datele problemei sunt acestea, că Serbia este o ţară suverană şi independentă la ora actuală, iar vecinii ei, în majoritate au fost în război cu Serbia în ultimii 15 ani. Printre acestea le numărăm: Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Pactul N.A.T.O. al U.E. în anul 1999. Ca să putem distinge adevărata temperatură a prieteniei dintre două popoare, nu ne bazăm pe declaraţiile unor miniştri sau oameni politici de vârf, pentru că şi Germania hitleristă, când s-a ocupat Basarabia în 1940 de la România de Rusia care a făcut ocupaţia nu era în relaţii bune cu aliatul ei, şi totuşi, în istorie apare că Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei ar fi fost în relaţii de prietenie la toartă cu Molotov şi Marea Uniune sovietică.

Pe noi ne interesează treapta a II-a a relaţiilor, care există între popoare şi care se măsoară, nu prin câteva semnături ci prin întregul popor. Nu avem cunoştinţă de ce „românovlahii” din Ţara Românească i-au poreclit pe sârbi „cal verde” şi „sârb cuminte”, însă avem o zicală rămasă dincolo de Dunăre la românii din Timoc încă din vremuri îndepărtate despre sârbi, în care vecinii noştri sunt porecliţi „sârbatici„, nume care se foloseşte şi azi, mai ales în părţile de răsărit ale provinciei timocene.

Însă românii n-au profitat de asemenea jonglerii politice pentru a-i subestima pe vecinii noştri sârbi că sunt cum sunt. Asta pentru că oricât li s-ar spune lor ce li se spune, ei nu cred şi resping. Poreclele sau zicerile, arată aşa cum sunt sârbii.

Cu toate că ei sunt aşa cum sunt, şi nici unei ţări vecine nu-i convine să aibe relaţii cu astfel de ţară, noi n-avem încotro şi totuşi suntem vecini şi trebuie să rămânem în acest statu-quo pentru că altfel nu poate fi.

 

Cerem scuze cititorilor că suntem nevoiţi să ne repetăm observaţiile arătând că noi, românii, sau vlahii din România sau de pe alte continente, nu cunoaştem un singur exemplu în istorie din care să se vadă o reacţie umanistă a sârbilor atunci când românii sau România se aflau la mare răscruce istorică.

Deşi au făcut parte, împreună cu noi şi cu cehoslovacii din „Mica Înţelegere” şi „Înţelegerea Balcanică”, atunci când România a fost sfâşâiată în bucăţi prin dictate comuniste sau fasciste, ei n-au spus un cuvânt de sprijinire a României, dar să ne sară în ajutor militar? Aşa cum prevedea Pactul.

Este de remarcat că diplomaţia sârbească ne-a privit cu dezgust şi îngâmfare şi în alte împrejurări istorice în care soarta României şi a românilor stătea la discreţia câtorva oameni politici. La 1877-1878 n-au recunoscut cobeligeranţa României în războiul dintre Turcia şi Rusia, deşi armata a II-a a României a  eliberat întregul nord al Bulgariei, inclusiv pe românii din Timoc şi de la Vidin. În cărţile lor de istorie de la licee, nu recunosc participarea României la acest război, deşi ţara noastră a dat cel puţin zeci de mii de morţi pentru eliberarea Bulgariei, etc.. Totuşi Bulgaria recunoaşte participarea, însă face confuzii, când spune că cetatea şi Vidinul au fost eliberate de armatele ruse. Aici putem adăuga, chiar dacă nu le e pe plac, că la Plevna la asalt asupra redutelor lui Sinan Paşa au participat şi românii basarabeni.

De asemeni, la Conferinţa de Pace de la Paris 1919, delegaţia lor a contestat faţă de Consiliul Comisiei de Pace cu cobeligeranţa României, arătând că România n-ar fi fost în război cu Germania şi celilalţi deoarece a încheiat pace separată la Buftea în 1916, iar Bucureştiul era ocupat de trupele germane şi bulgare, şi aici a fost foarte greu să se combată teoriile sârbeşti pline de venin şi ură. Nici o altă ţară nu le-a contestat cobeligeranţa noastră, însă ei au făcut-o în calitate de prieteni.

În noiembrie 1918 armata sârbească a plecat cu căruţele direct de la Salonic spre Banatul românesc pe care l-au ţinut ocupat până la 27 iulie 1919, când armata sârbească din întregul Banat românesc ocupat au fost înlăturaţi de către armata franceză a generalului Bertelot. Ei sunt convinşi şi astăzi că atât Banatul românesc, cât şi Banatul sârbesc, geme de sârbi, iar cultura noastră de bază este sârbească, cel puţin aşa se vorbeşte.

Nici un om politic fie de la Bucureşti, fie de la Belgrad, n-a găsit un prilej, pentru ca cel puţin problema Banatului în întregime să fi fost discutat şi înţeles pe deplin şi de către vecinii noştri. Ei cred că sute de mii de sârbi sunt sub ocupaţie românească în Banat, şi asta pentru că n-au cultura necesară şi nici statul de drept nu este interesat să elucideze găurile negre rămase încă neastupate din vremurile trecute.

În ceea ce priveşte pe românii din Timoc aşezaţi între Morava-Timoc-Dunăre şi munţii Artani, n-au fost eliberaţi de sârbi, pentru că erau ocupaţi de turci, ci ei au venit peste români la 1833, cu ajutorul ruşilor, atunci când românii timoceni erau de mult organizaţi politic cu cneji sau principi „românovlahi” recunoscuţi de turci iar provincia se numea Margina care sârbii mai târziu au numit-o Kraina,  şi când populaţia s-a opus ocupării teritoriului de sârbi, încât vreo 13 sate româneşti se spune că ar fi fost rase de pe faţa pământului de sârbi iar mai puţini au reuşit să fugă în Banat. Este foarte ciudat că acest teritoriu după datele sârbeşti, ar fi cam de 12 000 km², iar ca populaţie sub regi, recensămintele n-au fost atât de falsificate, cât au fost sub comunişti şi sub regimul democrat. Pe atunci li se zicea „rumunii„, în recensăminte, dar chiar şi în titluri de cărţi, naţionalismul sârbesc, încă nu era atât de veninos. Despre populaţia românească, Vladimir Jakşici, celebrul etnolog, îi estima în procent exact, după recensământ în Serbia, ridicându-i la cifra de 10,11% din populaţia Serbiei, în timp ce alţi cercetători străini îi găseau a fi 6-7%.

Nu avem cunoştinţă ca sârbii să fi scris vreo carte de folclor, de poveşti, de legende, de câtece de dragoste sau de istorie în care să fie arătată adevărata lor tragedie sub administraţia sâbească sau turcească din această provincie, în care românii sunt majoritari; nu avem cunoştinţă nici că s-ar fi scris vreo monografie despre sârbii veniţi de la Kosovo la 1690-1725, fie în Banat fie în Timoc.

Nici chiar astăzi nu veţi găsi un ziar de la Belgrad sau revistă care să amintească existenţa românilor tiomceni în Serbia de răsărit şi adevărata lor istorie. Sub ochii noştri, românii timoceni sunt tăinuiţi, uitaţi şi mituiţi, pentru că politica românească i-a tratat pe românii din sudul Dunării cu superficialitate, fără o continuitate şi fără un program precis şi incoruptibil. Dacă n-am fi fost atât de mămăligari, nu cred că sârbii ar fi avut curajul să fie atât de neobrăzaţi.

Viziunea politică de la căderea românilor timoceni sub jugul sârbesc, a fost aceea de a-i asimila cu totul pe români şi a-i convinge că ei sunt sârbi şi că naţiunea care-i protejează sunt tot sârbii, ei n-au Ţară-Mumă, pentru că Vlaşka a dispărut, şi deci n-au pe cine să se mai bazeze.

S-a observat că în scrierile lor de la comunişti încoace s-a căutat să se evite cuvintele: „rumân, vlah” şi „român„, cele 3 cuvinte au apărut deodată ca un fel de ciumă în rândul sârbilor, ca şi a unor rumâni necultivaţi şi ignoranţi. Pe cale de consecinţă s-a căutat să se uite cuvântul de „rumân” şi până astăzi, deşi ascult televiziunea sârbească în fiecare seară, n-am auzit spunându-se o dată, la radio sau televiziune că ar exista români, sau „rumâni” sau chiar „vlahi” la care sârbii ţin mult; cât or ţine?

Am observat acest lucru chiar şi la televiziunile din România, unde am participat cândva în calitate de „vecini” şi „prieteni”, fie la Bucureşti, fie la Timişoara. Am remarcat că cei care au reprezentat pe românii din Timoc, au încercat pe căi democratice să arate telespectatorilor din România, că dincolo de Dunăre există români fără identitate, fără şcoală şi fără biserică românească, care sunt de 10-20 de ori mai muţi decât sârbii din Banatul românesc. Pe de altă parte, pentru a nu izbuti să ocupe prea mult spaţiu cu acest subiect, confraţii noştri  sârbi au căutat să monopolizeze discuţiile la televiziune, încât românii din Timoc să fie prezenţi în vorbirea curentă cât mai puţin.

Ciudăţenia a fost că şi la o televiziune din Timişoara, când a vorbit dl. Duşan Pârvulovici, că românii din Timoc nu sunt încă subiect de drept, deci n-au identitate, ei au vorbit de aşa natură, încât au lăsat impresia că nu se ştie dacă sunt acolo români. Deputatul sârb, veşnic prezent şi contra românilor din Timoc a fost susţinut şi de marele public, încât un profesor sârb (L.) de la liceul sârbesc Obradovici din Timişoara, i-a atras atenţia demnitarului din Parlamentul României, că nu trebuia să deschidă acest subiect, deci dacă-l ascundea şi-l ţinea uitat şi tăinuit, aşa cum se ţine în Serbia, era mult mai bine.

Politicienii români, cărturarii şi mai ales istoricii din Timişoara şi alţii cred că au reţinut din presa românească nişte interviuri luate d-lui consul al Serbiei de la Consulatul Sârbesc din Timişoara. Ei bine, acesta s-a mirat că în Serbia sunt români; iată că un diplomat sârb ajunge în România ca să ne umilească şi ca să ne jignească. Mai departe, ziariştii români au alergat şi la Ambasada Serbiei de la Bucureşti, intervievându-l pe dl. Ambasador, şi de acolo s-a aflat acelaşi lucru, încât marele public românesc, cu excepţia unui procent de 1-2% au rămas şi azi cu ideea că în Timoc nu există români, şi de aceea cui să dea sârbii drepturi?

Nu ştim cum ar fi răspuns sârbii, bulgarii, ruşii, ucrainienii la această provocare absurdă şi ireverenţioasă, la care a trebuit să răspundă naţiunea română lipsită de apărare proprie.

La prima vedere a omului de rând neinformat şi dezinformat din Serbia, poate să cadă în greşala de a interpreta  sintagma de „rumân” separat de cea de „vlah”. Prin urmare, credeau că nu e rea voinţă sus la guvern la Belgrad, sau aiurea, ci o falsă interpretare. De aceea nici nu eram chiar atât de înfuriaţi pe prostia aceasta, mai mult nu i-am înţeles pe liderii unor organizaţii ale rumânilor din Timoc, pentru ce, în embelemele denumirilor lor, folosesc cuvântul „vlah”, care de fapt, până la venirea comuniştilor n-a circulat în lexicul românilor din Serbia, şi asta se poate vedea în folclor. Noi susţineam poate că liderii noştri vor să le facă pe plac sârbilor, acceptând cuvântul medieval  de „vlah”, cuvânt folosit de străini atât în nordul Dunării cât şi la miazăzi de Dunăre şi Balcani.

Cu toate acestea am bănuit conspiraţia care se învârte în jurul cuvântului vlah, încă de la un Congres al Aromânilor ţinut la Freiburg prin 1981, când au venit o mulţime de ziarişti sârbi, chiar şi din Croaţia şi i-au convins pe aromâni să nu mai spună că sunt aromâni, ci că sunt vlahi aromâni, ca să apară că sunt o altă naţie şi astfel, în Macedonia, aromânii să fie etichetaţi ca popor egal cu macedonenii bulgari şi că nu vorbesc româneşte, n-au nici o legătură cu limba şi dialectul daco-român. Aici scandalul a fost mare pentru că romanişti de la Sorbona şi din Germania, care ştiau că de sute de ani se scrie şi se crede că graiul aromân este un subdialect al celui daco-român şi acest lucru este public cunoscut de toată lumea, deci nu este o limbă separată care să excludă din ecuaţie interesul României asupra acestui popor de sorginte latină.

De fapt această teorie a şi prins rădăcini, încât guvernul de la Scopje îi socoteşte pe aromâni o naţiune aparte de România şi unii politicienii români, cel puţin în aparenţă. Concesiile s-au ţinut în lanţ şi astăzi, dacă mergi în Macedonia, ai să vezi cu uimire că mulţi aromâni cred că limba lor e limbă separată de cea română.

Scopul lansării acestei teorii politicianiste, susţinute de anumiţi aromâni, a fost acela că, în Grecia, unde sunt cei mai mulţi aromâni, cel puţin 600 000 în munţii Pindului, având în vedere că nu aparţin dialectului daco-român, ci că aromâna e o limbă separată, va avea un efect politic favorabil în cancelariile de la Atena, şi ele încă naţionaliste, încât vor recunoaşte identitatea aromânilor şi le vor atribui dreptul la şcoli şi biserici, aşa cum avuseseră până în 1946, sute de şcoli şi biserici româneşti întreţinute de statul român; or se vede că, grecul cu această momeală nu poate fi păcălit şi deci, aromânii sunt în afara legii şi azi, fără nici un drept.

Dacă U.E. are vreun interes să rezolve problema minorităţilor din Europa şi mai ales din Balcani, va putea constata 2 situaţii, că sunt ţări care au rezolvat problema minorităţilor, după cum sunt ţări care n-au rezolvat problema minorităţilor şi nici nu vor să o rezolve; aici ne referim exclusiv la românii din Timoc-Serbia, deşi mai sunt în Bulgaria aprox. 175 000 de români, care au aceeaşi soartă politică de popor fără Ţară-Mumă.

Principiul este ca soarta  unui individ, unei ginte, unor popoare mici sau mari, cu statut juridic de suveranitate şi independenţă, au în proiectul lor din Constituţie prevăzută ideea care mulţumeşte toate minorităţile. Dacă luăm modelul românesc, minorităţile din ce în ce îşi îmbunătăţesc standardul de dezvoltare culturală, şcolară, bisericească, lingvistică, etc.. Însă, în Serbia, Bulgaria sau Grecia, problema minorităţilor este îngheţată; ei tratează pe aceşti fraţi, ca pe nişte seminţii fără Ţară-Mumă, care trebuiesc asimilate şi integrate în masa sârbească, etc..

Ne-am exprimat scepticismul de ani de zile că la Belgrad, poate şi la Sofia n-ai cu cine discuta problema românilor şi aromânilor din aceste ţări, că de fapt nu există un dialog în chestiune. Niciodată n-a existat o comisie parlamentară bilaterală, care să viziteze minorităţile româneşti din Serbia, Bulgaria-Grecia, precum şi minorităţile sârbeşti, bulgăreşti şi greceşti din România, şi pe cale de consecinţă, chestiunea să se echilibreze încât să existe o reciprocitate absolută, dar absolută, fără ca românii sau alţii să aibă mai mult decât au sârbii sau bulgarii, şi totul să se repare în câteva zile, nu în câteva luni, dacă există excepţii. Dar acest lucru nu s-a făcut, şi s-a lăsat impresia că minorităţile au 2 căi de rezolvare, una de a renunţa la etnogeneza lor, cultura, limba toate valorile inestimabile ale spiritualităţii şi a-şi modifica etnia împrumutând-o pe cea sârbească, bulgărească sau grecească. A doua cale de rezolvare a problemei minorităţilor, după modelele clasice vechi, era folosirea forţei, deci prin război se cucerea teritoriul, care de fapt era locuit de români de mii de ani fără ca Statul de drept să aibă vreo prerogativă de ordin etnic, istoric, lingvistic, demografic, etnogenetic, însă ne aflăm în sec. XXI şi presupunem că U.E. şi O.N.U. pot rezolva aceaste chestiuni, fără războaie, astfel ca să se menţină echilibrul şi egalitatea politică şi diplomatică în chestiune.

Însă se vede treaba că  distinsul Secretarul de stat din Ministerul pentru Drepturile Omului şi ale Minorităţilor de la Belgrad din Serbia, Anika Muskinja-Heinrich s-a săturat de bine şi de bogăţie în actuala Serbie şi vine cu idei ştiinţifice, să-i înveţe pe români carte şi să afle românii că ei nu sunt români, ci sunt „vlahi”, o naţie născocită, nu de monarhişti, nu de comunişti, nici de naţionalişti stilul Draza Mihailovic şi nici de Tito, ci de actuala administraţie sârbească, care se pretinde a trăi în Europa şi a avea năzuinţe pentru a intra în lumea civilizată. Iată textul:

„Aşteptăm ca reprezentanţii statului Român să nu exercite presiuni şi să nu impună populaţiei vlahe identitatea naţională română deoarece, pe lângă încălcarea standardurilor internaţionale în sfera drepturilor omului şi drepturile minorităţilor, ar fi în contrast cu deciziile Acordului dintre guvernul Federal al RF Yugoslavia şi Guvernul României despre colaborarea în domeniul apărării naţionalităţilor„.

Declaraţiile de mai sus aparţin unui membru al Guvernului Serbiei, care trebuie să aibă minimum de cunoştinţe, încât să nu facă atâtea confuzii şi să se lamenteze ca un fel de victimă care cere să fie ajutată ca să-i deznaţionalizeze pe „românovlahii” (se scrie împreunat, ca să se evite interpretările că sunt români sau sunt vlahi) aflaţi în nişte chinuri de a fi supuşi unui regim de exterminare şi transformare forţată în români. Asta se întâmplă după declaraţiile din martie-aprilie 2009, ale d-lui Ministru al Afacerilor Externe ale Serbiei Vuk Jeremic  şi ale d-lui Preşedinte al Serbiei, Boris Tadici. Aceste două personalităţi lăsau impresia, prin declaraţiile lor că problema românilor din Timoc, Serbia se va rezolva favorabil, aşa cum vor d-nii Tadici  şi Băsescu; actuala declaraţie a Secretarului de Stat al Minorităţilor din Serbia, dovedeşte că, sau n-are cunoştinţă de politica celor 2 lideri de vârf ai Serbiei, sau că respinge aceste declaraţii ca şi când ar fi fost un fel de trădare a intereselor Serbiei şi a venit dânsa să pună o proptea, rugând Guvernul României să nu-i românizeze pe români. Ne ocupăm mai departe de această Dnă., şi o întrebăm, dacă a stat de vorbă vreodată cu românii sau vlahii, mai bine zis românovlahii din Timoc-Serbia şi dacă nu i-a întrebat, cum este graiul vlah, întrucât, vlahii spun că vorbesc rumâneşte şi se înţeleg în această limbă cu românii din România şi de peste tot în lume.

Problema esenţială de fond nu este chestiunea lingvistică din jurul sintagmei de „vlah”, pentru că nu aceasta rezolvă problema, românii ştiu ce sunt, să nu-i înveţe sârbii sau alţii, ei nu cer să fie recunoscuţi nici vlahi nici români, ci să li se dea drepturile pe care le au toate minorităţile din Serbia şi să fie legalizaţi prin Constituţie. Aceasta este problema, deci pe noi nu disputele lingvistice ne interesează, ci disputele politice ca să fim identificaţi public şi să ne bucurăm de libertăţile secolului. Restul de constatări ale unor politicieni sau politruci sârbi sunt vorbe goale, care nu trebuiesc băgate în seamă şi nici chiar discutate. Ce folos îmi aduce mie cuvântul „vlah”, dacă mă ţine în loc de 20 de ani şi nu pot afla misterul acestui cuvânt magic care i-a obsedat pe sârbii naţionalişti?!

Apoi, a spune că „românovlahii” sunt românizaţi de către România, e ca şi când România ar săvârşi un sacrilegiu, o crimă, învăţându-i pe români să scrie şi să citească în româneşte. E ca şi când am spune că „muscalii” sunt rusificaţi de ruşi. Dar ce e rău în această rusificare, sau în această românizare? Deci, o întrebăm, ca să explice pentru altă declaraţie, cum poate să-i mai românizeze pe vlahii din Serbia, când deja sunt românizaţi? Oare cu studiile pe care le-a făcut, n-a învăţat nici atâta silogism, la Şcoala Sârbească? În fine, o mai întrebăm pe onorabila Secretară de Stat, ce rău este acesta, că România îi românizează pe vlahii din Serbia când ei sunt deja românizaţi?

Toate aceste discuţii sunt o capcană pentru liderii românilor din Serbia, ca să nu poată discuta cu Parlamentul şi Guvernul, introducerea lor în Constituţie, şi recunoaşterea ca minoritate etnică, fapt ce ar acoperi un gol de drepturi pentru românii din Serbia şi ar dovedi că Serbia este un stat pe cale de demoncratizare şi merită să fie sprijinită ca să intre în Europa. Ar fi de ştiut cât vor fi românii dintre Morava-Timoc duşi cu zăhărelu, fără a li se recunoaşte de Parlament drepturile. Ştim că Guvernul se bazează pe dezbinările din sânul organizaţiilor culturale şi politice existente în ţara vecină, tocmai pentru că instigatorii sârbi i-au adus în această situaţie, sperând că prin asemenea metode, care compromit statul numit Serbia, vor izbuti să-i sârbizeze pe români, şi astfel să fie exterminaţi. Dar dacă n-au fost exterminaţi în 176 de ani, cum crede Cancelaria de la Belgrad că-i va dezbina în continuare acum în sec. XXI, instigându-i la ură împotriva propriului neam şi propriilor interese.

Nici toţi liderii timoceni nu se lasă corupţi sau vânduţi, dovadă că, recent liderul lor, dr. Predrag Balaşevic, nu numai că a fost destituit din funcţia de Preşedinte al Consiliuliui Judeţean Bor, dar mai recent aflăm, că a fost dat afară şi din Bor din funcţia de doctor pediatru de la Spital. Sincer să fiu, am auzit şi am văzut abuzuri şi sub Tito şi în România sub Ceauşescu, dar ceea ce văd azi, şi aud că se petrece în Serbia, nu-mi  este de crezut şi socot că este mai degrabă un vânt fals de panică în statul vecin, care se teme să se folosească de cuvântul „rumân” sau „român” şi chiar de „Timoc”. Panica aceasta n-ar fi necesară, dacă fraţilor noştri li s-ar da drepturile care le sunt recunoscute prin Constituţia Serbiei şi Legile Internaţionale în vigoare.

Dacă Statul sârb, care are putere să facă ordine în haosul existent nu va izbuti să măture lichelele ce contravin dezvoltării Serbiei şi a viziunii sale de intrare în Europa, nimeni nu poate să prevadă ce se va putea întâmpla, dacă românii timoceni nu-i vor imita pe albanezii de la Kosovo, şi-i vor cere să-şi facă singuri dreptate, eventual să-şi ceară drepturile care le-au avut sub turci, de a fi un fel de stat separat, numită Regiunea Autonomă Margina, cu principi sau cneji „românovlahi”. Iar dacă nici asta nu se va întâmpla, ceva se va întâmpla; va fi posibilă o monitorizare a Serbiei pe această temă, sau se va deschide un proces de genocid şi etnocid la Tribunalul Penal de la Haga împotriva Serbiei.

Referindu-ne la cuvântul „vlah”, anunţ pe scurt că într-o dezbatere viitoare a revistei electronice „Dacia Aureliană” vom veni cu nişte teorii străine de peste ocean, prin care vom arăta că sârbii nu sunt sârbi şi o să  vedem ce o să zică de aci înainte sârbii, că ei o caută cu lumânarea.

Cuvântul „vlah”, poate să aducă Serbiei cel mai mare rău pe care l-a pomenit în sec. XX şi XXI, de aceea ni se pare suspectă impotenţa statului de a rezolva o chestiune atât de simplă în legătură cu recunoaşterea identităţii rumânilor din Serbia, care nu-i aduce nici cel mai mic rău, ci dimpotrivă, numai bine, le aduce echilibru şi prosperitate. Prin urmare, unii sunt de părere că Serbia este un „cap de pod” sau „un cal troian” al panslavismului în Europa şi au misiunea de la Kremlin să ne pună piedici, aşa cum ne pun şi în Basarabia.

Mai rămâne o salvare pentru vlahii din Serbia şi anume că, dacă România nu le este Ţară-Mumă, atunci trebuie să se orienteze spre fostul stat Valahia sau Vlaşka, care se reduce de fapt la acelaşi teritoriu şi acelaşi popor, doar că azi nu mai sunt vlahi, ci se numesc români şi rumâni; în acest caz se va naşte un stat nou care e posibil să se cheme „Vlahia”.

Sârbii nu sunt străini de asemenea proiecte politice, pentru că până la 1807, Karagheorghe, liderul revoluţionarilor sârbi, împreună cu principele Valahiei  Constantin Ipsilante, hotărâseră să lupte împreună pentru eliberare de sub turci şi să alcătuiască o ţară comună, care să se cheme „Dacia„.

În atenţia Ministerului Minorităţilor de la Belgrad, arăt că, un minister nu este plătit cu sudoarea muncii românovlahilor din Serbia, ca ei să fie hăituiţi, oprimaţi, instigaţi şi exterminaţi de sârbi tot prin salarii plătite din impozitele lor. Apoi, întrebaţi-vă şi răspundeţi, pentru că Ministerul Minorităţilor nu este o creaţie fantezistă, care să îi subjuge pe minoritari şi să le pună piedici în progresul cultural, etc., ci dimpotrivă să îi sprijine şi să-i protejeze, ca să se dezvolte cultura lor, limba lor rumânească, religia lor creştină şi celelalte instituţii, dându-le bani pentru acestea, pentru că sunt cetăţeni egali cu ceilalţi şi nu există nici o lege, nici chiar la Belgrad, care să motiveze subjugarea românilor în acest mod scandalos. Dacă ar fi altfel, ar fi o crimă împotriva drepturilor omului şi va trebui rezolvată printr-un proces la Haga. Am ruga călduros şi reverenţios ca Administraţia sârbească, oricât de ambiţioasă şi înfumurată ar fi, să răspundă la următoarele întrebări:

1.Cum se explică faptul că până la venirea comuniştilor, sintagma de „vlah” nu era în folosinţă şi de aceea în recensăminte aproape 100 de ani sub regi, au apărut sub titulatura de rumuni, „rumunii„, iar recensămintele n-au fost falsificate în halul celor de azi?

2.Cum se explică faptul că un slav ca academincianul bulgar Stoian Romanski să scrie o carte la Sofia în 1926 sub titlul: „Rumanite mejdu Timok i Morava„? Oare la care români s-a referit, la cei de pe pământ sau de sub pământ?

3. Cum explicaţi tentativa neizbutită de a se modifica alfabetul limbii române, ca şi când ar exista două alfabeturi, care au fost publicate din iniţiativa statului de către etnologul român din Maidanpek, Duşan Păunovic în anul 1996 numit „Păuniţa”, apoi, un alt alfabet publicat la Viena, de un oarecare Savici, care n-a avut nici un succes şi s-au pulverizat amândouă, pentru că românii timoceni nu mai pot fi manipulaţi sub hlamida impertinentă a naţionalismului, ca acum zeci şi sute de ani.

4. Cum se explică faptul că mai mulţi savanţi au scris cărţi despre românii din Timoc în care au fost numiţi fie numai români, fie rumâni şi când şi când vlahi, atunci când au scris sârbii. Oare să nu fi ştiut cărturarii aceştia sârbi şi străini că este vorba de o populaţie de gintă latină aşezată între Morava-Timoc şi care se numea atunci ca şi azi, rumâni? La care rumâni s-or fi gândit ei când au publicat cărţi de folclor, etnografie, călătorii, etc., la cei care trăiesc în Timocsau la cei care trăiesc în Kenya?

5. De ce o fi scris cărturarul bulgar I. Ghinculov în 1840 despre români când nu existau, spunând următoarele:

„Limba română poate servi ca un nume comun al graiului valah şi cel moldovenesc.”

6. De ce Partidul Comunist n-a luat măsuri să dispară cărţile scrise despre români şi vlahi şi ce are de zis de autorul ungur Huszti András care scria la anul 1791 următoarele:

„Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea limbă romană (latină) ca limba vlahilor„.

Oare se referea numai la vlahii din România sau şi la cei din sudul Dunării, despre care poliţia face cercetări şi e în stare să lanseze teorii incredibile pentru omul de rând normal.

7. Întrebaţi-vă de ce istoricul bulgar D. Rizzoff fără voia politrucilor de la Belgrad zice:

„Bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833, … n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice, ori religioase ale Serbiei.”

8. Întrebaţi Partidul Comunist şi pe succesori cum de i-au permis lui Iancu Moană Simionovici  din Podgorţ în 1946 să publice la Zaicear cărticica de poezii numită „Câncicătoarea Partizănească”, şi să susţină că vlahii sunt români peste tot; şi pe atunci nici Tito şi nici alţi comunişti nu s-au revoltat, pentru ce vlahii îşi zic rumâni? Ce fac cu două nume, ce nu le ajunge unul? Cu regret o spunem că sub Tito, românii din Timoc au avut 2 ziare româneşti, „Vorba Noastră„, care apărea la Zaicear şi „Buletinul” care apărea la Pojarevac. Mai exista la Zaicear un post de radio rumânesc, care transmitea zilnic în limba română şi nu s-a întâmplat să dispară vreun sârb sau să se îmbolnăvească, auzind această limbă la radio; mai mult decât atât, au avut şi 7 deputaţi, care se dădeau ca reprezentanţi ai românilor sau vlahilor din Serbia, pa când azi n-au nici unul, fiincă e democraţie.

Însă, să facem o deosebire, că sub comunişti, cuvântul „vlah”  nu se folosea ca armă politică de dezorientare a românilor şi incitare la ură.

9. Cum se explică faptul că în anul 1937 în revista „Zbornic Timocke Krajine Zajekar„, prof.Marinko Stoianovic spunea că „rumunii su vlasi„, deci acest istoric, încă neîndoctrinat de naţionalişti arăta că, prin români se înţelege şi vlasii din Serbia; am vrea să ştim la ce vlahi şi rumâni din Serbia se referea? Poate se referea la nişte români extratereştri, despre care vom mai putea auzi, cât va dura ignoranţa, agramatismul şi prostia.

10. Ce părere o să aibă Dna. Secretar de Stat atât de grijulie pentru soarte minorităţilor din Serbia, când va citi cartea publicată de Tihomir Georgevic în anul 1924 Belgrad sub titlul „Iz srbije kneza miloşa„, care scria un capitol despre „Rumunii iz srbije„, arătând că sunt a II-a populaţie după sârbi. Ce părere are distinsa politiciană de la Belgrad, la care sârbi şi la care români s-o fi referit savantul amintit?

11. Ce notă la purtare i-ar da azi lui Tihomir Georgevic, care face o mulţime de greşeli, egalându-i pe românii din Serbia cu Vlahii din Serbia, şi care şi care publică în anul 1906 la Belgrad cartea „Kroz naşe Rumune„, fără să-şi dea seama că acei români, printre care a călătorit vreo 2 săptămâni, nu erau români, ci erau vlahi, şi trebuia din capul locului să întrebe poliţia cu ce fel de naţie are de-a face pe acest pământ? Deci, pentru miniştrii de la Belgrad, care sunt corigenţi sau repetenţi la anumite materii, ar trebui să corecteze lucrurile acestea şi să fie trimişi în judecată astfel de autori care, contrar constatării politrucilor susţin că vlahii din Serbia sunt români. Atunci când a scris această carte, autorul nu făcea politică şi era profesor la o şcoală normală, încât cartea lui poate fi citită cu interes şi atenţie, oricând şi de oricine, chiar dacă are şi unele mici neatenţii faţă de români. Dar în 1919, face parte din membrii Conferinţei de Pace de la Paris şi scrie chiar acolo, publicând un răspuns la: „Memoire sur la roumains de Serbie” (Memoriul românilor din Serbia) de Dr. Atanasie Popovici şi acesta născut lângă Timoc în satul Geanova şi care scrie la Paris, contrar normelor politrucilor de la Belgrad un memoriu ca din partea românilor nu a vlahilor, cum ar fi trebuit, după sârbi. Dar hai să zicem că Dr. Atanasie Popovici nu ştia de ce origine este şi nu s-a dus la un specialist la poliţia din Belgrad, care să-i identifice etnogeneza? Ce mai ştii, s-ar fi putut să fi venit din alte lumi şi poliţia ştie acest lucru. Dacă Dr. Atanasie Popovici cu studii universitare în Germania, de pedagogie şi etnologie nu-şi cunoştea originea, cum de a greşit şi un sârb, membru al Conferinţei de Pace, Tihomir Georgevic, ca la Conferinţa de Pace să scrie răspunsul la Memoriul Românilor din Serbia, numindu-l „La verite sur le roumains de Serbie” (1919). Prin urmare, cărturarul şi politicianul sârb şi de data aceasta la Paris, la Conferinţa de Pace, recunoaşte că în Serbia sunt români sau rumâni. El nu s-a aventurat să recurgă la asemenea teorii, care ar fi compromis nu numai ţara pe care o reprezenta, dar şi persoana lui de profesor.

12. În fine, ultima observaţie la acest capitol, răspunde la toate întrebările puse şi nepuse până în prezent, pentru că în 1905 Tihomir Georgevic, profesor la şcoala normală de la Alexinaţ vrea să facă un studiu, cât de superficial în Serbia de răsărit, adică la românii sau vlahii dintre Morava-Timoc. El este singurul autor sârb, care deşi propulsat la Conferinţa de Pace de la Paris în 1919, este nevoit să ţină seama de adevărurile ştiinţifice şi să nu boteze naţia română după voinţa lui. Încă din prima pagină, el arată că sârbii îl vor socoti, după publicarea aceastei cărţi un trădător de patrie, întrucât, vorbeşte despre nişte români răzleţi peste Dunăre, de Vlahia Mare, căreia azi îi zice România şi care ar putea cu timpul să devină subiect de drept care să complice relaţiile dintre Serbia şi România de atunci.

Trebuie să arătăm că în jurul acestor ani, împăratul Franz Ioseph urmărea să atace Serbia şi eventual s-o desfiinţeze, de aceea poartă convorbiri cu regele Carol I ca să se declare neutru, împreună cu Bulgaria, în cazul unui război dintre Austria şi Serbia. Pentru a-şi asigura spatele, face apel la regele Carol I să accepte dezmembrarea Serbiei, încât jumătate să fie anexată la România şi jumătate la Bulgaria, lucru pe care regele Carol I l-a refuzat. Am făcut această referire pentru a arăta că România a purtat totdeauna un respect faţă de vecina noastră Serbie ca şi de celelalte state, şi pe cale de consecinţă, ar fi aşteptat un tratament, dacă nu similar şi egal, măcar consimţit din nevoie.

De aceea autorul nostru Tihomir Georgevic, în introducerea cărţii arată frica sau temerea de a-i scoate pe românii din Timoc pe o scenă publică pe care mai încercase, în 1876, marele politician francez Robert Gambetta şi de aceea scrie:

„Ştiu că la aceasta mulţi din „patrioţii” noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că comit o «trădare» faţă de Patrie, atunci când mă încumet să vorbesc despre Românii din Serbia, care, după părerea multora, trebuesc tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentrucă adevărul asupra Românilor din Serbia poate să ducă la o aşa zisă: «Chestiune românească din Serbia» care, după părerea lor (ameninţă cu primejdia) prezintă un mare pericol!„.[1]

Ultima întrebare şi răspuns rezolvă întreaga problemă, sârbii au motive politice, strategice etc. să se teamă nu numai de românii din Timoc, dar şi din România, pentru că sunt populaţie alcătuită din băştinaşi majoritari, au argumente solide istorice că sunt români, că au istoria lor, limba lor, obiceiurile lor, năravurile lor, portul lor şi sunt vecini cu această ţară numită „Vlaşka” sau „Vlahia”, la numai 1 km distanţă până la 1859 şi România de aci înainte. Remediul este să scăpăm de frică şi unii şi alţii pentru că minorităţile bine tratate cu statut juridic garantat de Constituţie, n-am auzit să ceară anexiunea la Patria-Mumă. Poate cel mult să se declare Provincie Autonomă, aşa cum a fost sub turci, aproape 300 de ani.

Cristea Sandu Timoc, Dacia Aureliana 2009

[1] Tih. Georgevic, „Românii din Timoc” – „Printre Românii Noştri”  „Sârbski Cnijevni Glasnic” vol. XVI Belgrad 1906, p. 26