Quo Vadis – „Al Treilea Război Mondial”

Peste puţin timp, anul 2013 se încheie într-un nor de incertitudini pentru Asia. China a instituit unilateral o zonă maritimă de securitate ce irită aliaţii SUA din zonă. Coreea de Nord întăreşte capacitatea de luptă a forţelor sale armate. Forţele aeriene şi cele navale din statele asiatice sunt şi vor fi dotate cu avioane  şi nave de luptă moderne, ca pentru o viitoare confruntare militară de anvergură. Quo vadis, Asia?

Interviu cu autorul cărţii „Al Treilea Război Mondial”, generalul Alexandru Grumaz, ex-diplomat român la Shanghai.

 

OPŢIUNILE DIPLOMATICE SE TOPESC CÂND DISCREŢIA DISPARE

A schimbat radical politica externă americană John Kerry, în anul 2013, după ce a preluat mandatul de la Hillary Diane Rodham Clinton, lăudată public, de preşedintele Barack Obama, pentru modul cum a condus Departamentul de Stat? – Barak Obama spunea într-un discurs adresându-se cetăţenilor americani:

– Barak Obama spunea într-un discurs adresându-se cetăţenilor americani: Globalizarea face ca economia şi securitatea noastră să fie captive evenimentelor de pe cealaltă parte a lumii. Nici o altă naţiune de pe pământ, decât a noastră, nu are o capacitate mai mare de a modela acest sistem global, sau de a construi un consens în jurul unui nou set de reguli internaţionale, care să extindă zonele de libertate, securitate personală şi bunăstarea economică. Vă place sau nu, dacă vrem să facem America mai sigură, va trebui să facem lumea mai sigură.

Americanii au propriul interes naţional, pe care-l urmăresc indiferent de cine ocupă poziţia de secretar de stat. Metodele sunt diferite, interesele sunt aceleaşi.

În viziunea unor oficiali americani acestea ar trebui să includă 5 priorităţi:

1. prezervarea supremaţiei militare a SUA, asigurând tot ceea ce este necesar pentru a evita un război, şi, dacă prevenirea eşuează, să se angajeze lupta pentru apărarea intereselor americane;

2. promovarea liberului schimb şi a tot ceea ce contribuie la creşterea economică a SUA şi a aliaţilor săi;

3. întărirea legăturilor cu aliaţii SUA, care împărtăşesc valorile americane şi pot astfel să împărtăşească şi sarcina promovării păcii;

4. dezvoltarea relaţiilor cu marile puteri, îndeosebi cu Rusia şi China;

5. acţiunea hotărâtă împotriva ţărilor sau regimurilor ostile, care au recurs la acte de terorism sau dezvoltă arme de distrugere în masă.

 

–  Este interesul naţional american o simplă punctare a unor repere viitoare de acţiune?

– Interesul naţional al SUA nu este o simplă enunţare de priorităţi, ci un amestec de principii etice, de interese strategice şi de consideraţii de imagine şi credibilitate. George H. W. Bush vorbea despre Noua Ordine Mondială, Bill Clinton despre Parteneriatul pentru Pace, care a adus fostele state satelit ale Moscovei în NATO şi UE, George W. Bush a răspuns cu o cruciadă a democraţiei împotriva unui atac abominabil al teroriştilor Al-Qaida în 9 septembrie 2001, dar democraţiile nou instalate în urma Primăverii Arabe au validat regimuri politice conduse de Fraţii Musulmani, Hamas, Hezbollah sau fracţiuni islamice fundamentaliste.

Preşedintele Obama a redus angajamentele militare în Afganistan, a acceptat dialogul în Siria şi a deschis uşa pentru normalizarea relaţiilor cu Iranul. Şi cu toate că nu a mai foslosit forţa pentru a restabili ordinea în zonele de conflict, America a rămas o Mare Putere, dovadă fiind zborul celor două bombardiere strategice B-52, prin zona de identificarea aeriană stabilită de Beijing în Marea Chinei de Sud fără o anunţare prealabilă a Beijingului. America a rămas implicată în soluţionarea diferendurilor globale.

Secretarul Hillary Clinton a venit după două războaie în Irak şi Afganistan, care au durat împreună peste zece ani, războaie în care s-au investit resurse umane şi materiale imense. Predecesoarea ei, Condoleeza Rice a fost autoarea conceptului de Diplomaţie transformaţională îndreptată spre crearea de guverne democratice în lume, cu predilecţie în Orientul Mijlociu.

Implicarea activă a SUA în Orientul Mijlociu s-a încheiat acum, la fel ca şi cea din Europa după 2000, odată ce Washingtonul a finalizat aranjamentele de securitate şi a preluat fostele state comuniste în structurile NATO şi UE. Europa trebuie să-şi stabilescă propria identitate de politică externă. Dacă militar, umbrela NATO este suficientă, politica internaţională a UE trebuie să capete o amprentă proprie. După numirea ca secretar de stat, Hillary Clinton declara: În următorii 10 ani trebuie să fim organizaţi în a investi timp şi energie în anumite priorităţi, astfel încât să ne situam în cea mai bună poziţie, din care să sprijinim liderii americani, să securizăm interesul nostru naţional şi să promovăm valorile noastre.

Una din priorităţile americane, în următorarea decadă este de a creşte substanţial investiţiile noastre diplomatice,economice,strategice în regiunea Asia-Pacific.  Hillary Clinton a promovat o diplomaţie a viitorului sau cum a denumit-o personal forward-deployed diplomacy centrată pe Pivotul Asia.

Această doctrină a implicat toate resusrsele diplomatice americane în activităţi în zona Asia-Pacific, dar şi pe cele militare. Strategia a trebuit să se adapteze la schimbările rapide şi dramatice de situaţiede-a lungul Asiei. Cele şase linii directoare stabilite de Hillary Clinton au fost:

1. consolidarea alianţelor bilaterale de securitate,
2. aprofundarea relaţiilor cu puteri emergente, inclusiv cu China,
3. angajarea relaţională cu instituţii multilaterale regionale,
4. extinderea comerţului şi a investiţiilor,
5. onsolidarea relaţiilor militare şi
6. promovarea democraţiei şi a drepturilor omului.

 

– Confirmaţi, în urma dialogurilor recente avute de dumneavoastră, peste Ocean, faptul că este posibil ca următorul preşedinte al SUA să fie doamna Clinton?

– Prin mandatul derulat, Hillary Clinton a luat o opţiune importantă în vederea unei posibile candidaturi la preşedinţia SUA din partea democraţilor, aşa cum se discuta, în anii 2004, imediat după inaugurarea Centrului Prezidenţial Clinton, într-un cerc restrâns al celor mai importanţi lideri democraţi

 

– Ce a schimbat Kerry, concret, în evoluţia Departamentului de Stat?

– Noul secretar de stat, John Kerry a adus în prim plan propria doctrină, care pune în centru relaţiile bilaterale stabilite cu politicienii de pe întreaga planetă, relaţii construite de-a lungul timpului, în vederea alegerii, în primă instanţă, a soluţiei diplomatice, într-un conflict. Relaţia lui Kerry cu Lavrov a dus, după 9 convorbiri telefonice şi o întâlnire tête-à-tête la Geneva, la soluţia eliminării armelor chimice deţinute de guvernul Assad.

Noua doctrină a dus la restartarea discuţiilor din Orientul Mijlociu, între israelieni şi palestinieni, la câteva luni de la preluarea mandatului de secretar de stat, în timp ce Siria era în flăcări, Libanul la limita unui nou război civil, iar garantul păcii cu Israelul în Orient, Egiptul, era condus de Frăţia Musulmană.

La baza acestei acţiuni a stat relaţia lui Kerry cu primul ministru Benjamin Netanyahu, relaţie care a început în anii 80, când cel din urmă locuia la Boston. Cu Abass a avut o relaţie începând din 2005. În 2008 împreună cu Chuck Hagel a participat la negocierile dintre Siria şi Israel privind înălţimile Golan. Amândoi politicienii s-au pronunţat, la finalul acestora, pentru dialog nu pentru confruntare. În 2013 Kerry s-a întălnit atăt cu Abass cât şi cu Netanyahu.

În linişte şi fără discursuri triumfaliste, în grădina cu trandafiri a Casei Albe, israelieni şi palestinieni au început în primăvară discuţiile bilaterale. 2014, în aprile/mai s-ar putea să avem surprize plăcute pe tema relaţiilor dintre israelieni şi palestinieni.

 

– Acest detaliu este confirmat şi de faptul că ambasadorul statului Palestina, la Bucureşti, m-a invitat să vizitez ţara sa, anul viitor.

– Vom vedea. După evitarea unui conflict armat în Siria, Kerry s-a întors cu faţa spre una din cele mai complicate situaţii internaţionale programul nuclear al Iranului. Alegerea lui Hassan Rouhani ca preşedinte şi după unele surse situaţia sănătăţii Ayatolahului Kameney a oferit o şansă unei soluţii agreate de P5+1. Kerry s-a întâlnit discret, în Geneva, cu oficiialii de top iranieni deschizând poarta unor negocieri reale între părţi.

Şi aici a intervenit relaţia sa cu Netanyahu, pentru a tempera nervozitatea Tel Aviv-ului. Ceea ce avem acum la Departamentul de Stat este o fuziune a relaţiei civil-militar în diplomaţia americană, ceea ce duce la o creştere a efectului măsurilor diplomatice. Doctrina Kerry permite acest lucru, cu beneficii importante pentru Departamentul de Stat, dar şi pentru Pentagon.

Dacă vorbim în termeni de strategie militară, Doctrina Petraeus se topeşte în Doctrina Powell, de unde rezultă un ghid pentru comandantul suprem, de utilizare a forţelor armate, după asumarea întregului lot de soluţii diplomatice. Kerry, un demn urmaş al diplomaţiei lui George C Marshall, spunea: opţiunile diplomatice se topesc când discreţia dispare.

ASIA „FIERBE”

 

– Turneul secretarului de stat John Kerry, în unele state asiatice, nu a împiedicat oficialităţile nipone să afirme că observă faptul că SUA nu are un angajament suplimentar în Asia. Cum evaluaţi antagonismul tot mai accentuat între China condusă de adeptul naţionalismului public asumat, respectiv preşedintele Xi Jinping, şi aliaţii asiatici ai Statelor Unite?

– Situaţia din Asia, în principal zona care cuprinde Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est este, după cum arată evenimentele, similiară celei dinaintea primei conflagraţii mondiale. Japonia – care a stat sub umbrela deschisă de Washington şi odată cu venirea regimului primului ministru Shinzo Abe, în decembrie 2012, a lansat un program agresiv numit Abenomics pentru a scoate economia niponă din deflaţie – a urmărit în mod frecvent revitalizarea relaţiei cu SUA şi a promovat, în mod agresiv, interesele teritoriale şi maritime ale Japoniei în regiune.

Totodată premierul a indicat, de nenumărate ori, planurile sale de a reevalua constituţia Japoniei în special articolul 9. Vom revizui articolul 9 şi vom clarifica rolul Forţelor de Autoapărare ale Japoniei, a spus Abe, sublinind că este necesară definirea forţelor de aparare ca o armată naţională. De asemenea, dincolo de modificări constituţionale, în iunie anul acesta guvernul nipon a lansat Defense White Paper, care prevede o creştere a cheltuielilor pentru apărare, cu 0,8%, adică 52 de miliarde de dolari precum şi creşterea bugetului Pazei de Coastă cu 1,9% , respectiv 2,1 miliarde de dolari.

Japonia va investi, în următorii ani, peste 240 miliarde de dolari în 5 submarine, 3 drone, 52 de vehicule amfibii, 17 elicoptere, 28 F35 şi 2 distrugătoare Aegis.

Acum, că are asigurată o majoritate covârşitoare, în ambele camere parlamentare, Abe are mână liberă pentru a trece practic orice proiect de lege în parlament, unul dintre acestea fiind cel al secretului de stat, care devine o metodă directă de a consolida puterea guvernului de a suprima informaţii fără o justificare clară. Parlamentul japonez a aprobat crearea unui Consiliu pentru Securitate Naţională/CSN, după modelul celui existent în Statele Unite.

Alături de premier, alte trei persoane, şi anume ministrul de Externe, ministrul Apărării şi secretarul general al Guvernului, vor face parte din CSN. Acest consiliu va avea puterea de a lua decizii pe termen mediu şi lung în materie de apărare, de diplomaţie şi în probleme referitoare la securitatea naţională. Japonia va avea un telefon roşu cu Washington şi Londra, cu scopul de a spori cooperarea în domeniul securităţii.

De asemenea potrivit cotidianului Nikkei, Tokyo intenţionează să solicite Australiei, Franţei, Rusiei, Germaniei, Indiei şi Coreei de Sud să stabilească o linie directă de urgenţă cu CSN, cu scopul de a lucra în comun în dosare privind Coreea de Nord, China sau atacurile cibernetice. Mărul discordiei este dezacordul asupra insulelor Senkaku / Diaoyu, început în 1971, când, după ce au revenit de la suveranitate americană sub controlul Japoniei, atât China cât şi Taiwan au pretins suveranitate asupra insulelor.

La sfârşitul anilor 1960, un studiu geologic a stabilit că apele din jurul insulelor ar putea conţine depozite mari de petrol şi gaze naturale, dar şi metale rare. Pe lăngă pretenţiile sale din motive naţionaliste, istorice sau economice, exprimate de China asupra insulelor, motivul principal este faptul că, pe măsură ce puterea Chinei creşte, interesele sale se modifică.

Din punct de vedere japonez, problema intervine din faptul că cele două zone de verificare aeriană, atât cea a chinezilor cât şi cea a japonezilor, parţial se suprapun. Avioane militare japoneze trec frecvent prin zonă pentru a urmări navele marinei chineze, în special submarinele sale.

 

Incidente între cele două state au avut loc din ce în ce mai des în regiune, iar ultimele măsuri vor creşte riscurile. Măsura perpetuează practic jocul strategic dintre China şi Japonia, fiecare având o parte de vină în ceea ce priveşte escaladarea situaţiei, iar SUA se află momentan la mijloc.

Acţiunile Chinei sunt decise de un nou leadership, care încearcă să-şi stabilească legitimitatea, dar reflectă în acelaşi timp modul în care cel de-Al Doilea Război Mondial continuă să modeleze relaţiile din Asia de Est. În condiţiile actuale, competiţia pentru spaţiul aerian dintre China şi Japonia, precum şi Coreea de Sud, va deveni din ce în ce mai intensă. Vizita lui Joe Biden a fost una de mediere a conflictului dintre Beijing şi Tokio. Pe termen scurt, strategia americană se concentrează pe reducerea tensiunilor dintre China şi Japonia şi, pe cât posibil, pe negocierea unei soluţii pentru disputa Senkaku / Diaoyu.

Pe termen lung însă, criza actuală s-ar putea dovedi doar primul pas către o problemă mult mai mare pentru Casa Albă şi anume definirea rolului şi importanţei sale pentru regiune. Este o oportunitate pentru Washington de a încuraja statele afectate de aceste conflicte, inclusiv China, să participe la crearea unui mecanism de gestionare a crizelor în zona Asia-Pacific.

– Mecanismul menţionat de dumneavoastră, şi în alte împrejurări, fiind o posibilă extindere a alianţei euro-atlantice în arealul asiatic…

– Din această cauză asistăm acum la o ofensivă a celor mai importanţi oficiali americani în Asia. Turneul secretarului de stat John Kerry în Asia face parte din conceptul de reorientare a SUA în Asia şi vine imediat după declararea de Beijing a Zonei de Indentificare şi Apărare Antiaeriană din Marea Chinei de Est, dar şi după dialogul de mediere lansat de vicepreşedintele american Joe Biden.

Kerry aduce partenerilor din Asia un pachet de asistenţă militară de securitate navală, în valoare de 156 milioane de dolari pentru următorii doi ani. Una din caracteristicile aplicării Pivotului Asia sunt vizitele înalţilor oficiali ai Casei Albe în zonă şi întâlnirile acestora cu oficialităţile de rang înalt din administraţiile locale. Absenţa din această toamnă a preşedintelui Obama de la cel de-al10-lea Summit ASEAN desfăşurat în Brunei, absenţă datorată problemelor finaciare ale guvernului american, a ridicat semne de întrebare asupra respectării de către SUA a promisiunilor făcute cu privire la creşterea influenţei sale în zonă. Kerry a fost în vizită în Vietnam şi Filipine.

De ce Vietnam? Pentru că Vietnamul a devenit unul din cei mai importanţi jucători strategici în zonă.

Resursele sale de petrol au stârnit companiile ruseşti sau indiene, care au realizat convenţii de găsire şi exploatare a acestor resurse. De asemenea relaţiile economice sunt însoţite de relaţii militare între Hanoi şi New Delhi, Washington sau Moscova. Odată cu extinderea pretenţiilor teritoriale ale Beijingului în apele şi teritoriile internaţionale statele limitrofe Marii Chinei de Sud îşi iau măsuri de dezvoltare şi consolidare a forţelor navale.

Hanoiul va cumpăra de la Moscova 4 submarine clasa Kilo, care se vor adăuga celor două submarine de producţie coreeană, clasa Yong şi şi-a trimis deja marinarii să se pregătească pe astfel de submarine în India. De asemenea, Washingtonul va acorda 18 milioane de dolari, pentru ca Hanoiul să cumpere cinci vase de patrulare, pentru Garda de Coastă. Itinerariul lui Kerry în Vietnam nu sugerează însă eventualele legături militare. Kerry este un veteran decorat în războiul din Vietnam, însă odată cu întoarcerea din război, a devenit un activist împotriva acestuia, iar ulterior în calitatea sa de senator a fost cel care a acţionat pentru normalizarea relaţiilor între cele două state, în anii 90.

În timpul vizitei lui Kerry a fost semnat un contract în valoare de 94 milioane de dolari, între General Electric şi Cong Ly Construction, pentru a asigura producerea şi instalarea în provincia Bac Lieu a 52 de turbine de vânt pentru producerea de energie electrică.

De asemenea, Washingtonul încearcă să încheie un tratat care să consfinţească relaţiile cu 12 state, din zona Pacificului, în cadrul Parteneriatului Trans-Pacific. Parteneriatul va aduce Vietnamul în elita ţărilor cu o economie emergentă consolidată. În octombrie SUA a convenit vânzarea de tehnologie şi combustibil nuclear pentru centralele electrice ce se vor construi în Vietnam, iar companiile petroliere americane au încheiat acorduri de exploatare a hidrocarburilor din zonă.

Relaţiile economice bilaterale au crescut din 2001, de la 1 miliard la 24 miliarde de dolari, în 2012. Secretarul de stat a vizitat şi Delta Fluviului Mekong, unde el a acţionat ca militar în timpul războiului, apoi s-a întîlnit cu premierul vietnamez Nguyen Tan Dung, dar şi cu alţi oficiali la Hanoi. Competiţia pentru petrol şi resurse de peşte, între China şi Vietnam a dus până acum la confruntări, unele violente, între navele pazei de coastă chineze şi navele vietnameze, de pescuit sau de cercetare a resurselor de petrol, cu deschiderea focului asupra celor din urmă.

Este clar că Beijingul nu este confortabil cu o relaţie apropiată între Washington şi Hanoi. La rândul său, Hanoiul face un joc sofisticat împotriva Beijingului. Are o legătură foarte bună între propriul partid de guvernământ şi cel chinez, în timp ce stă în afara unor eventuale confruntări între China şi Japonia sau China şi Filipine. În Hanoi, Kerry a argumentat necesitatea alocării a 32,5 milioane de dolari pentru cele patru ţări din ASEAN, care au litoral la Marea Chinei de Sud, în vederea protejării apelor teritoriale ale acestora.

Manila, a doua etapă a vizitei lui Kerry în Asia, este extrem de importantă, pentru că Filipine este un aliat de nădejde al Washington-ului în zonă. 40 de milioane de dolari va fi ajutorul american pentru asistenţa de securitate navală, pentru crearea sistemelor de averizare timpurie, ale marinei filipineze şi pentru rotaţia trupelor americane la bazele din zonă.

Beijingul la rândul său încearcă noi investiţii în zona Asia urmărind ca scop final eliminarea influenţei americane din zonă. Şi acest lucru se manifestă, în primul rând, în şicanele ce au loc cu mare frecvenţă, între navele militare ale SUA şi ale Chinei. Ultimul incident între militarii chinezi şi americani s-a întâmplat pe 5 decembrie fiind datorat unei întălniri de gradul III, în Marea Chinei de Sud, între un crucişător american şi o navă de desant chinezească. Cele două nave au fost aproape de o ciocnire violentă.

Chinezii au afirmat că nava americană, aflată în marş, a intrat în inelul interior de protecţie, la mai puţin de 24 de mile marine de portavionului chinezesc Liaoning, aflat în misiune de exerciţiu.   Portavionul chinezesc mai era însoţit de două crucişătoare şi două fregate ale forţelor navale chineze. Incidentul se inscrie pe linia celorlalte, care au implicat de-a lungul timpului nava oceanografică americană USS Impecable, atacată de navele de coastă chinezeşti sau portavionului USS Kitty Hawk, care a rămăs faţă în faţă cu un submarin chinezesc clasa Song, ieşit din submersiune şi nedetectat de aparatura de la bordul portavionului american.

TANDEMUL PUTIN-MERKEL

–  Rusia a lăsat cu ochii în soare Uniunea Europeană – slabă, anemică, lipsită clar de vigoarea care să o confirme drept un interlocutor respectat la Moscova – adjudecându-şi Ucraina, din punct de vedere geopolitic. Mai vedeţi posibilă, peste doi ani, o reîntoarcere a Kievului cu faţa la Bruxelles, cum au promis actualii guvernanţi ucraineni?  Este acest succes al lui Vladimir Putin şi un efect al detaşării Statelor Unite, de provocările cu care se confruntă aliaţii europeni?

 

– Parteneriatul Estic a fost din capul locului un vehicul contestat. Gestionarea, la pachet, a unui număr atât de mare de state, cu probleme atât de diferite pe calea integrării s-a dovedit de asemenea o abordare cel puţin neinspirată. Va face cumva Europa recurs la o decizie momentan definitivă şi poate irevocabilă a Ucrainei? Ceea ce vedem este lipsa de coordonare şi existenţa unor pârghii solide ale Uniunii atunci când vine vorba de proiecte strategice.

Vă aduc aminte că România a simţit pe pielea sa această realitate în dosarul Nabucco. Acum Uniunea atacă Gazpromul pentru conduită necorespunzătoare şi încălcare a legislaţiei Uniunii. Comisia Europeană a anunţat că acordurile bilaterale pe care compania rusă Gazprom le-a semnat cu ţările care iau parte la proiectul South Stream   – Bulgaria, Serbia, care nu este încă membră a UE, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria – au încălcat legislaţia UE, mai exact al treilea pachet legislativ pentru piaţa electricităţii şi a gazului. Prin urmare, aceste state au obligaţia, asumată prin tratatele UE sau prin Tratatul Comunităţii Energetice, să renegocieze acordurile. E bine şi aşa, dacă pentru Nabucco Comisia Europeană nu a investit suficientă energie în realizarea lui măcar acum noul coridor să satisfacă toate ţările din Uniune.

Ianukovici, simţind presiunea străzii, pare dispus să-şi asume un document programatic fără efecte concrete – aşa cum presupunea acordul de asociere pregătit pentru reuniunea de la Vilnius. Acesta este un paleativ pe care Uniunea Europeană ar fi mai bine să nu i-l pună la dispoziţie. Liderul de la Kiev s-a înţeles cu preşedintele rus Putin, iar Moscova a preluat o datorie a Ucrainei de 15 miliarde de dolari şi a scăzut cu 1/3 preţul gazelor livrate ucrainienilor.

În Ucraina masa critică a Revoluţiei Portocalii nu va mai fi atinsă. Războiul între protestatari şi administraţie va fi unul de uzură. Putem considera rezultatele Parteneriatului Estic drept un eşec major al politicii externe a Uniunii Europene? Nu. Europenii au avut multe de câştigat în disputele diplomatice din ultimele şase luni şi acest lucru pentru că Rusia a reuşit cu succes să transforme Parteneriatul Estic dintr-un proiect de cooperare de tip tehnocrat într-o competiţie geopolitică. În actuala ecuaţie a lărgirii Estului, singurul competitor cu voce, ascultat la Moscova, a rămas Germania.

 

– Cu observaţia că nici la Bruxelles nu se ştie preţul geopolitic al acestui funcţional tandem, Putin-Merkel…

– Dar întreaga problemă de la Vilnius aparţine strategilor pe care Uniunea Europeană îi are. Un stat puternic industrializat, cu filon ortodox, critic în arhitectura de securitatea a Federaţiei Ruse, nu poate fi dizlocat fără efecte majore. Bruxelles-ul nu a înţeles miza. Condiţionarea imperativă a parcursului european al Ucrainei de eliberarea Iuliei Timoşenko a fost realmente o eroare.

Toate cancelariile ştiu despre ceea ce s-a întâmplat cu fostul prim ministru, dar sunt 45 de milioane de ucrainieni dintre care 48% vor în Uniune şi numai 32% vor un drum spre Rusia. Abordarea aleasă de Uniune reflectă, cel puţin, o lipsă de înţelegere a realităţii ucrainiene ca să nu spun mai mult. Într-un stat puternic oligarhizat, cu încrengături mafiote între lumea afacerilor şi lumea politică, drumul către Europa nu trezeşte entuziasm.

Pierderea Ucrainei aduce cu ea efecte mult mai complexe unul fiind mutarea formală a liniei de front a Rusiei la graniţa cu România, Polonia şi Ţările Baltice. Statele Unite şi NATO au deja dificultăţi în a gestiona problemele de securitate ale statelor Baltice, pe fondul consolidării forţei militare a Belarusului şi a Federaţiei Ruse.

În aceste condiţii Ucraina trebuie să se decidă, deoarece politica multivectorială nu mai poate sta în mijlocul deciziilor, între a alege Moscova sau Bruxelles. Kievul trebuie să aleagă: fie intră în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, întărind ideea că Rusia reface URSS-ul sub o altă formă de integrare, fie optează pentru reforme, acceptarea regulilor jocului european, a principiilor democratice şi ale economiei de piaţă. Criza din Ucraina poate afecta două componente importante ale stabilităţii relative internaţionale: relaţiile dintre Est şi Vest.

Estul fiind Rusia, iar Vestul UE şi SUA. Aşa se poate declanşa o concurenţă pentru noi poziţii în Orientul Mijlociu, pentru că în planul preşedintelui rus Putin figurează o unificare euroasiatică având cartierul general la Moscova. Pentru Statele Unite, susţinerea politică a forţelor de opoziţie, la nivel declarativ rămâne principala formă efectivă de implicare în Ucraina. Avem exemplul celui mai galonat senator american care a poposit la Kiev, John McCaine. Singura care prezintă o poziţie extrem de importantă în această ecuaţie este Germania.

Motorul economic al Uniunii Europene, se află într-un echilibru fragil, între coeziunea europeană şi relaţia ei bilaterală cu Rusia, relaţie care-i asigură sursa principală de energie. Germania a respins în cadrul NATO, în anul 2008, propunerea de invitare a Ucrainei, în vederea aderării la prestigioasa organizaţie politico-militară, fapt ce a atras oprobriul Statelor Unite faţă de această poziţie pe care a avut-o puterea de la Berlin.

Acum, singura care poate negocia cu Rusia în privinţa Ucrainei este Germania. În opinia mea, numai voinţa ucrainenilor mai contează alături de sprijinul efectiv al Germaniei, pentru ca şi Kievul să se alăture Uniunii. Chiar dacă oficalii europeni anunţă că uşa rămâne deschisă pentru perspectiva europeană a Ucrainei, în realitate, fereastra de oportunitate s-a suspendat. Putin a câştigat confruntarea geostrategică cu UE.

Federaţia Rusă a reuşit să câştige Ucraina oferind cea mai bună soluţie şi a marcat un teritoriu al cărui conducător este uşor influenţabil de puterea de la Kremlin. Scenariile practicate de Kremlin în cazul Georgiei şi Republicii Moldova creând provinciile separatiste Osetia de Sud şi Abhazia, respectiv Transnistria, devenite ulterior dependente economic şi militar în totalitate de Moscova se poate aplica şi în Ucraina.

 

– Culmea este faptul că semnale de acest gen, inclusiv luarea în calcul, la sediul NATO, încă din anul 2000, a unei secesiuni, a părţii rusofone din Ucraina, sunt ignorate pe plan autohton, fiind considerate himere geopolitice…

– Ei bine, surse informate din mediul diplomatic discută evoluţiile de la Sevastopol. Un consilier al Consiliului municipal din Sevastopol, Republica Autonomă Crimeea din Ucraina, strânge semnături pentru a solicita preşedintelui Putin o intervenţie militară a armatei ruse în Kiev, pe motiv că agenţiile de informaţii occidentale şi agenţii lor au iniţiat o încercare de a răsturna autoritatea legitimă în ţară. Rămâne de urmărit cât va mai rezista regimul lui Ianukovici susţinut de Rusia.

Politica externă dusă de preşedintele Putin în 2013 l-a propulsat pe acesta, pentru prima dată, pe prima poziţie, potrivit topului care este întocmit în fiecare an de revista americană Forbes cu cei mai puternici oameni ai planetei, preşedintele SUA, Barack Obama, plasându-se pe poziţia a doua. Pe poziţia a treia a acestui top se situează secretarul general al Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping, urmat de Papa Francisc, pe poziţia a patra, cancelarul german, Angela Merkel, şi de cofondatorul multimilionar al Microsoft, Bill Gates.

– În concluzie contează dreptul forţei, nu forţa dreptului internaţional…

– Anul 2014 va fi unul în care Europa şi SUA, dar şi noi românii vom avea mult de lucru.  Sărbători fericite!

Sursa: Adevarul