Raportul lui Draghi, lectură obligatorie

Inaugurarea președinției lui Trump a venit în stil caracteristic: multă pompă, PR, nenumărate ordine executive – adică un fel de Ordonanțe de Urgență, pacea din Ucraina, incertitudine pentru unii (a se citi UE) dar și cu anunțuri surprinzătoare: Dlui. Trump îi trebuie Groenlanda și Canalul Panama! Ce să mai, un adevărat shit show, pardon my French…

Lumea se schimbă într-un ritm accelerat, tehnologia evoluează în pași mari de vals schimbând fundamental societatea umană. Ca de obicei, ritmul schimbării nu este același pentru toată lumea, la poluri opuse aflându-se corporațiile, cu cel mai rapid ritm al schimbării, și sistemul politic și judiciar, cu cel mai lent ritm al schimbării. Cea mai dezvoltată parte a omenirii intră cu încredere și speranță într-o lume nouă (lumea celui de-al Treilea Val cum o denumea în 1980 Alvin Eugene Toffler) în timp ce unele părți ale planetei încă mai consemnează triburi de vânători – culegători…

Scurtă paranteză. În Al Treilea Val, Toffler descrie trei tipuri de societăți, pe baza conceptului de „valuri” – fiecare val dă la o parte societățile și culturile mai vechi. El descrie „Primul Val” ca fiind societatea de după revoluția agrară care a înlocuit primele culturi de vânători-culegători. „Al doilea val” desemnează societatea din timpul revoluției industriale (cca. sfârșitul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XX-lea). În această perioadă a avut loc creșterea populației industriale urbane, care a subminat familia nucleară tradițională și a inițiat un sistem de educație asemănător cu cel din fabrică, precum și creșterea corporației. Toffler a spus că Societatea celui de-al doilea val este industrială și se bazează pe producția de masă, distribuția de masă, consumul de masă, educația de masă, mass media, recreerea de masă, divertismentul de masă și armele de distrugere în masă. Combini aceste lucruri cu standardizarea, centralizarea, concentrarea și sincronizarea și ajungi la un stil de organizare pe care îl numim birocrație. „Al Treilea Val” a fost un termen inventat de el pentru a descrie societatea post-industrială, care a început la sfârșitul anilor 1950. Descrierea pe care a facut-o acestei perioade se potrivește cu cea a altor scriitori futuriști, care au scris, de asemenea, despre Era Informației, Era Spațială, Era Electronică, Satul Global, termeni care evidențiau o revoluție științifico-tehnologică.

Ei bine, nu este niciun dubiu că astăzi lumea occidentală civilizată (printre care și membrii occidentali al Uniunii Europene) navighează pe crestele celui de-Al Treilea Val în timp ce țările în curs de dezvoltare încearcă să navigheze pe o mare mai agitată la confluența dintre Al Doilea și Al Treilea Val.

Uniunea Europeană are meritele ei certe, atât întru propășirea scopului ei inițial, cât și întru propășirea dezvoltării țărilor venite din sfera de inluență sovietică în urma extinderii Uniunii cu noi membri. Nu doresc să idealizez contribuția Uniunii la dezvoltarea economică a României. Nimic nu e gratis pe lumea asta spune un adagiu celebru. Totuși, ca unul care a trăit în trei epoci foarte diferite (regimul național-comunist al lui Ceaușescu, vestul sălbatic al anilor ’90 și epoca NATO & UE) nu pot să nu remarc contribuția extrem de importantă pe care Uniunea a avut-o în dezvoltarea României.

În ultima vreme însă, rotițele acestui mecanism – a se citi Uniunea Europeană, au început să scârțâie. Lucru de care și-au dat seama până și birocrații Uniunii. Pe scurt, așa a apărut Raportul lui Draghi. Un raport care ar trebui să devină lectură obligatorie atât pentru birocrații Uniunii cât și pentru politicienii europeni, de la Ciolacu la Scholz, cancelarul pe picior de plecare al celei mai mari economii din UE, Germania.

Ceea ce scârțâia deja a fost amplificat de două evenimente cu un mare impact global: pandemia de la începutul acestei decade și, ulterior, războiul din Ucraina. Ultimul a avut consecințe dramatice asupra Europei: primul război „fierbinte” în Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial. Se spune că evenimentele majore/tragice tind să faciliteze schimbarea. Dar mai este capabilă Europa de schimbare? Rămâne de văzut…

Raportul lui Draghi vorbește despre Uniune și Europa. Vorbește despre măsurile necesare pentru „make Europe great again”. Nu este o sarcină ușoară având în vedere peisajul geopolitic european. Dar dacă vrem să rămânem relevanți la scară mondial, s-ar putea să nu avem altă șansă.

Raportul lui Draghi este disponibil pe marele internet și poate fi citit integral în engleză aici. După cum spuneam, acest raport ar trebui să devină lectură obligatorie nu doar la nivelul politicului european ci și la nivelul societății europene. Eu am ales să traduc (automat, ușor editat de subsemnatul, cu Deepl, trăiască tehnologia!) doar introducerea pe care Draghi o face propriului raport. Iată-l. Atenție: lectură mai lungă de două paragrafe! 🙂

 

Cuvant inainte

Europa este îngrijorată de încetinirea creșterii economice încă de la începutul acestui secol. Diverse strategii de creștere au apărut și au dispărut, însă tendința a rămas neschimbată.

În funcție de diferiți indicatori, între UE și SUA s-a creat un decalaj mare în ceea ce privește PIB-ul, cauzat în principal de încetinirea pronunțată a creșterii productivității în Europa. Gospodăriile din Europa au plătit prețul pierderii nivelului de trai. Pe cap de locuitor, venitul real disponibil a crescut de aproape două ori mai mult în SUA decât în UE începând cu anul 2000.

În cea mai mare parte a acestei perioade, încetinirea creșterii a fost privită ca un inconvenient, dar nu ca o calamitate. Exportatorii europeni au reușit să acapareze cote de piață în părți ale lumii cu o creștere mai rapidă, în special în Asia. Mult mai multe femei au intrat în cadrul forței de muncă, sporind contribuția acesteia la creștere. Și, după crizele din perioada 2008-2012, șomajul a scăzut constant în Europa, contribuind la reducerea inegalităților și la menținerea bunăstării sociale.

UE a beneficiat, de asemenea, de un mediu global favorabil. Comerțul mondial s-a dezvoltat în conformitate cu normele multilaterale. Siguranța umbrelei de securitate americane a eliberat bugetele de apărare pentru a fi cheltuite pe alte priorități. Într-o lume cu o geopolitică stabilă, nu aveam niciun motiv să fim îngrijorați de dependența în creștere față de țări despre care ne așteptam să ne rămână prietene.

Dar fundațiile pe care am construit sunt acum zdruncinate. (sublinierea noastră, s.n.)

Paradigma globală anterioară se estompează. Era creșterii rapide a comerțului mondial pare să fi trecut, iar întreprinderile din UE se confruntă atât cu o concurență sporită din străinătate, cât și cu un acces mai redus la piețele de peste mări. Europa și-a pierdut brusc cel mai important furnizor de energie, Rusia. În tot acest timp, stabilitatea geopolitică este în scădere, iar dependențele noastre s-au dovedit a fi vulnerabile.

Schimbarea tehnologică se accelerează rapid. Europa a ratat în mare măsură revoluția digitală condusă de internet și creșterile de productivitate pe care le-a adus: de fapt, diferența de productivitate dintre UE și SUA este explicată în mare parte de sectorul tehnologic. UE este slabă în ceea ce privește tehnologiile emergente care vor determina creșterea viitoare. Doar patru dintre cele mai 50 cele mai mari companii de tehnologie din lume sunt europene.

Cu toate acestea, Europa are nevoie să crească.

UE intră în prima perioadă din istoria sa recentă în care creșterea economică nu va mai fi susținută de creșterea populației.

Până în 2040, se estimează că forța de muncă va scădea cu aproape 2 milioane de lucrători în fiecare an. Va trebui să ne bazăm mai mult pe productivitate pentru a stimula creșterea. Dacă UE și-ar menține rata medie de creștere a productivității din 2015, aceasta ar suficientă pentru a menține PIB-ul constant până în 2050 – într-un moment în care UE se confruntă cu o serie de noi nevoi de investiții care care vor trebui finanțate prin creșterea economică.

Pentru digitalizarea și decarbonizarea economiei și creșterea capacității noastre de apărare, ponderea investițiilor în Europa va trebui să crească cu aproximativ 5 puncte procentuale din PIB până la nivelurile înregistrate pentru ultima dată în anii 1960 și 1970. Acest lucru este fără precedent: pentru comparație, investițiile suplimentare furnizate de Planul Marshall între 1948-51 s-au ridicat la aproximativ 1-2% din PIB-ul anual.

Dacă Europa nu poate deveni mai productivă, vom fi obligați să alegem. Nu vom putea deveni, în același timp, un lider în noile tehnologii, un far al responsabilității climatice și un actor independent pe scena mondială. Nu vom putea să ne finanțăm modelul social. Va trebui să ne reducem unele, dacă nu chiar toate, ambițiile.

Aceasta este o provocare existențială.

Valorile fundamentale ale Europei sunt prosperitatea, echitatea, libertatea, pacea și democrația într-un mediu durabil.
UE există pentru a se asigura că europenii pot beneficia întotdeauna de aceste drepturi fundamentale. Dacă Europa nu le mai poate oferi cetățenilor săi – sau trebuie să le compenseze pe unele cu altele – își va fi pierdut rațiunea de a fi. Singura modalitate de a face față acestei provocări este să creștem și să devenim mai productivi, păstrând valorile noastre de echitate și incluziune socială. Iar singura modalitate de a deveni mai productivă este ca Europa să se schimbe radical.

Trei domenii de acțiune pentru relansarea creșterii

Acest raport identifică trei domenii principale de acțiune pentru relansarea creșterii durabile.

În fiecare domeniu, nu pornim de la zero. UE are încă puncte forte generale – cum ar fi sisteme de educație și sănătate puternice – și puncte forte specifice pe care se poate construi. Dar, în mod colectiv, nu reușim să transformăm aceste puncte forte în industrii productive și competitive pe scena mondială.

În primul rând – și cel mai important – Europa trebuie să își reorienteze profund eforturile colective pentru a reduce decalajul în materie de inovare față de SUA și China, în special în domeniul tehnologiilor avansate.

Europa este blocată într-o structură industrială statică, cu puține întreprinderi noi care se ridică pentru a perturba industriile existente sau care să dezvolte noi motoare de creștere. De fapt, nu există nicio întreprindere din UE cu o capitalizare de piață de peste 100 de miliarde EUR care să fi fost înființată de la zero în ultimii cincizeci de ani, în timp ce toate cele șase companii americane cu o evaluare de peste 1 trilion EUR au fost create în această perioadă.

Această lipsă de dinamism se autoîntreține.

Deoarece întreprinderile din UE sunt specializate în tehnologii mature în care potențialul de descoperiri este limitat, acestea cheltuiesc mai puțin în cercetare și inovare (C&I) – cu 270 de miliarde EUR mai puțin decât omologii lor americani în 2021. Primii 3 investitori în C&I în Europa au fost dominați de companiile din sectorul auto în ultimii douăzeci de ani. La fel a fost și în SUA la începutul anilor 2000, cu automobilele și produsele farmaceutice în frunte, dar acum primele 3 sunt toate în domeniul tehnologiei.

Problema nu este că Europei îi lipsesc ideile sau ambiția. Avem mulți cercetători și antreprenori talentați care depun brevete. Dar inovarea este blocată în etapa următoare: nu reușim să transformăm inovarea în comercializare (s.n.), iar companiile inovatoare care doresc să se dezvolte în Europa sunt împiedicate în fiecare etapă de reglementări inconsecvente și restrictive (s.n.).

Ca urmare, mulți antreprenori europeni preferă să caute finanțare de la investitori cu capital de risc din SUA și să se dezvolte pe piața americană. Între 2008 și 2021, aproape 30% dintre „unicornii” fondați în Europa – întreprinderi care au ajuns să fie evaluate la peste 1 miliard USD – și-au mutat sediul în străinătate, marea majoritate în SUA. (vedeți UiPath ca să dăm un exemplu autohton, istoria de pe wiki este relevantă în contextul raportului Draghi – UiPath)

Având în vedere că lumea se află în pragul unei revoluții a inteligenței artificiale, Europa nu își poate permite să rămână blocată în „tehnologiile și industriile” din secolul trecut. Trebuie să ne deblocăm potențialul inovator. Acest lucru va fi esențial nu numai pentru a conduce în noile tehnologii, ci și pentru a integra IA în industriile noastre existente, astfel încât acestea să poată rămâne în frunte.

O parte centrală a acestei agende va fi oferirea europenilor a competențelor de care au nevoie pentru a beneficia de noile tehnologii, astfel încât tehnologia și incluziunea socială să meargă împreună. În timp ce Europa ar trebui să încerce să egaleze SUA în ceea ce privește inovarea, ar trebui să ne propunem să depășim SUA în ceea ce privește oferirea de oportunități de educație și învățare pentru adulți și de locuri de muncă bune pentru toți de-a lungul întregii vieți.

Al doilea domeniu de acțiune este un plan comun pentru decarbonizare și competitivitate.

Dacă obiectivele climatice ambițioase ale Europei sunt însoțite de un plan coerent pentru atingerea acestora, decarbonizarea va fi o oportunitate pentru Europa. Dar dacă nu reușim să ne coordonăm politicile, există riscul ca decarbonizarea să fie contrară competitivității și creșterii economice. (s.n.)

Chiar dacă prețurile la energie au scăzut considerabil de la vârfurile lor, întreprinderile din UE încă se confruntă cu prețuri la electricitate care sunt de 2-3 ori mai mari decât cele din SUA. Prețurile plătite pentru gazele naturale sunt de 4-5 ori mai mari. Această diferență de preț este cauzată în principal de lipsa de resurse naturale a Europei, dar și de problemele fundamentale ale pieței noastre energetice comune. Regulile pieței împiedică industriile și gospodăriile să profite pe deplin de avantajele energiei curate în facturile lor. Taxele și comisioanele ridicate aplicate de brokerii din energie cresc costurile acesteia pentru economia noastră. (pe scurt, sintagma „băieții deștepți din energie” are aplicare la nivel european…)

Pe termen mediu, decarbonizarea va contribui la orientarea producției de energie către surse de energie curate, sigure și cu costuri reduse. Însă combustibilii fosili vor continua să joace un rol central în stabilirea prețurilor la energie cel puțin pentru restul acestui deceniu.

Fără un plan de transfer al beneficiilor decarbonizării către utilizatorii finali, prețurile energiei vor continua să afecteze creșterea economică.

Demersul global de decarbonizare reprezintă, de asemenea, o oportunitate de creștere pentru industria UE. UE este lider mondial în domeniul tehnologiilor cum ar fi turbinele eoliene, electrolizoarele și combustibilii cu emisii reduse de carbon, iar mai mult de o cincime din tehnologiile curate și durabile la nivel mondial sunt dezvoltate aici.

Cu toate acestea, nu este garantat că Europa va profita de această oportunitate. Concurența chineză devine acerbă în industrii cum ar fi tehnologia curată și vehiculele electrice, determinată de o combinație puternică de politică industrială masivă și subvenții de stat, inovare rapidă, controlul materiilor prime și capacitatea de a produce la scară continentală.

UE se confruntă cu un posibil compromis. Creșterea dependenței de China poate oferi calea cea mai ieftină și mai eficientă pentru îndeplinirea obiectivelor noastre de decarbonizare. Dar concurența sponsorizată de stat din China reprezintă, de asemenea, o amenințare la adresa industriilor care produc tehnologii curate și de automobile.

Decarbonizarea trebuie să aibă loc pentru binele planetei noastre. Dar și pentru ca aceasta să devină o sursă de creștere pentru Europa, vom avea nevoie de un plan comun care să cuprindă industriile care produc energie și cele care permit decarbonizarea, cum ar fi tehnologiile curate și automobilele.

Al treilea domeniu de acțiune este sporirea securității și reducerea dependențelor. (s.n.)

Securitatea este o condiție prealabilă pentru o creștere durabilă. Riscurile geopolitice în creștere pot spori incertitudinea și pot reduce investițiile, în timp ce șocurile geopolitice majore sau opririle bruște ale comerțului pot fi extrem de perturbatoare. Pe măsură ce era stabilității geopolitice dispare, riscul ca insecuritatea tot mai mare să devină un factor tot mai perturbator la adresa economiei și a libertății este în creștere.

Europa este deosebit de expusă. (s.n.) Ne bazăm pe o mână de furnizori pentru materii prime esențiale, în special China, chiar dacă cererea globală pentru aceste materiale explodează din cauza tranziției către o energie curată. De asemenea, suntem extrem de dependenți de importurile de tehnologie digitală. Pentru producția de cipuri, 75-90% din capacitatea globală de fabricare a plăcilor se află în Asia.

Aceste dependențe sunt adesea bidirecționale – de exemplu, China se bazează pe UE pentru a absorbi supracapacitatea sa industrială – dar alte economii majore, precum SUA, încearcă în mod activ să se desprindă de această dependență. Dacă UE nu acționează, riscăm să fim vulnerabili la coerciție.

În acest context, vom avea nevoie de o adevărată „politică economică externă” a UE pentru a ne păstra libertatea – o așa-numită „statecraft”. (s.n.)

UE va trebui să coordoneze acordurile comerciale preferențiale și investițiile directe cu națiunile bogate în resurse, să constituie stocuri în anumite domenii critice și să creeze parteneriate industriale pentru a asigura lanțul de aprovizionare cu tehnologiile cheie. Numai împreună putem crea pârghiile de piață necesare pentru a face toate acestea.

Pacea este primul și cel mai important obiectiv al Europei. Dar amenințările la adresa securității noastre sunt în creștere și trebuie să ne pregătim. UE este, în mod colectiv, al doilea cel mai mare cheltuitor militar din lume, dar acest lucru nu se reflectă în puterea capacității noastre industriale de apărare. (s.n.)

Industria de apărare este prea fragmentată, ceea ce împiedică capacitatea sa de a produce la scară largă, și suferă de o lipsă de standardizare și interoperabilitate a echipamentelor, slăbind capacitatea Europei de a acționa ca o putere coezivă. De exemplu, în Europa sunt exploatate douăsprezece tipuri diferite de tancuri de luptă, în timp ce SUA produc doar unul.

Ce ne stă în cale?

În multe dintre aceste domenii, statele membre acționează deja individual, iar politicile industriale sunt în creștere. Dar este evident că Europa este departe de ceea ce ar putea realiza dacă ar acționa ca o comunitate. Trei bariere stau în calea noastră.

În primul rând, Europei îi lipsește concentrarea. Formulăm obiective comune, dar nu le susținem prin stabilirea unor priorități clare sau prin acțiuni politice comune.

De exemplu, pretindem că favorizăm inovarea, dar continuăm să adăugăm sarcini de reglementare asupra întreprinderilor europene, care sunt deosebit de costisitoare pentru IMM-uri și contraproductive pentru cele din sectoarele digitale. (s.n.) Mai mult de jumătate din IMM-urile din Europa consideră obstacolele de reglementare și povara administrativă drept cea mai mare provocare a lor.

De asemenea, piața noastră unică a rămas fragmentată timp de decenii, ceea ce are un efect în cascadă asupra competitivității noastre.

Aceasta determină companiile cu creștere rapidă să plece peste hotare, reducând, la rândul său, numărul de proiecte care pot fi finanțate și împiedicând dezvoltarea piețelor de capital din Europa. În lipsa unor proiecte cu creștere rapidă în care să investească și a unor piețe de capital care să le finanțeze , pentru a le finanța, europenii pierd oportunități de a deveni mai bogați. (s.n.) Chiar dacă gospodăriile din UE economisesc mai mult decât SUA, averea lor a crescut cu doar o treime din 2009.

În al doilea rând, Europa își irosește resursele comune (s.n.). Avem o mare putere colectivă de cheltuire, dar o diluăm între mai multe instrumente naționale și europene diferite.

De exemplu, încă nu ne unim forțele în industria de apărare pentru a ajuta companiile noastre să se integreze și să atingă scară. Achizițiile colaborative europene au reprezentat mai puțin de o cincime din cheltuielile cu echipamentele de apărare în 2022. De asemenea, nu favorizăm întreprinderile europene competitive din domeniul apărării. Între mijlocul anului 2022 și mijlocul anului 2023, 78% din totalul cheltuielilor de achiziții au mers către furnizori din afara UE, dintre care 63% au mers către SUA.

De asemenea, nu colaborăm suficient în ceea ce privește inovarea, chiar dacă investițiile publice în tehnologii revoluționare necesită rezerve mari de capital, iar efectele de propagare pentru toată lumea sunt substanțiale. Sectorul public din UE cheltuiește aproximativ la fel de mult ca SUA ca pondere din PIB, dar doar o zecime din aceste cheltuieli au loc la nivelul UE.

În al treilea rând, Europa nu se coordonează acolo unde este important (s.n.).

Strategiile industriale actuale – așa cum se observă în SUA și China – combină mai multe politici, de la politici fiscale pentru a încuraja producția internă, la politici comerciale pentru a penaliza comportamentul anticoncurențial, la politici economice externe pentru securizarea lanțurilor de aprovizionare.

În contextul UE, corelarea politicilor în acest mod necesită un grad ridicat de coordonare între eforturile naționale și cele ale UE. Dar, din cauza procesului lent și dezagregat de elaborare a politicilor, UE este mai puțin capabilă să producă un astfel de răspuns.

Normele europene de luare a deciziilor nu au evoluat substanțial pe măsură ce UE s-a extins și mediul global cu care ne confruntăm a devenit mai ostil și mai complex. Deciziile sunt luate, de obicei, problemă cu problemă, cu mai mulți factori de veto pe parcurs. (s.n.) 

Rezultatul este un proces legislativ cu o durată medie de 19 luni pentru aprobarea noilor legi, de la propunerea Comisiei până la semnarea actului adoptat – și înainte ca noile legi să fie puse în aplicare în toate statele membre.

Obiectivul acestui raport este de a prezenta o nouă strategie industrială pentru Europa, pentru a depăși aceste bariere.
Identificăm cauzele profunde ale slăbirii poziției UE în sectoare strategice cheie și prezentăm o serie de propuneri pentru a restabili puterea competitivă a UE. Pentru fiecare sector analizat, identificăm propuneri prioritare pe termen scurt și termen mediu. Cu alte cuvinte, aceste propuneri nu se doresc a fi aspirații: cele mai multe dintre ele sunt concepute pentru a fi puse în aplicare rapid și să aducă o diferență tangibilă în perspectivele UE.

În multe domenii, UE poate realiza multe prin luarea unui număr mare de măsuri mai mici, dar într-un mod coordonat care să alinieze toate politicile la obiectivul comun. În alte domenii, este nevoie de un număr mic de măsuri mai ample – delegarea la nivelul UE a unor sarcini care pot fi îndeplinite numai acolo. În alte domenii, UE ar trebui să facă un pas înapoi, aplicând principiul subsidiarității într-un mod mai riguros și reducând sarcina de reglementare pe care o impune întreprinderilor din UE.

O întrebare-cheie care se pune este modul în care UE ar trebui să finanțeze investițiile masive pe care transformarea economiei. În acest raport prezentăm simulări pentru a răspunde la această întrebare. Două concluzii cheie pot fi pentru UE.

În primul rând, deși Europa trebuie să avanseze cu uniunea piețelor de capital, sectorul privat nu va putea suporta cea mai mare parte din finanțarea investițiilor fără sprijinul sectorului public. În al doilea rând, cu cât UE este mai dispusă să se reformeze ca să genereze o creștere a productivității, cu atât mai mult va crește spațiul fiscal și va fi mai ușor pentru sectorul public să ofere acest sprijin.

Această legătură subliniază de ce creșterea productivității este fundamentală (s.n.). Ea are, de asemenea, implicații pentru emiterea de active sigure comune. Pentru a maximiza productivitatea, o anumită finanțare comună pentru investiții în bunuri publice europene esențiale, cum ar fi inovarea revoluționară, vor fi necesare.

În același timp, există alte bunuri publice identificate în prezentul raport – cum ar fi achizițiile publice în domeniul apărării sau rețelele transfrontaliere – care vor fi subaprovizionate fără o acțiune comună. Dacă sunt îndeplinite condițiile politice și instituționale, aceste proiecte ar necesita, de asemenea, o finanțare comună.

Acest raport este publicat într-un moment dificil pentru continentul nostru.

Ar trebui să renunțăm la iluzia că doar amânarea poate păstra consensul. De fapt, amânarea nu a produs decât o creștere mai lentă și, cu siguranță, nu a obținut mai mult consens. Am ajuns în punctul în care, fără acțiune, va trebui fie să ne compromitem bunăstarea, mediul sau libertatea.

Pentru ca strategia descrisă în acest raport să aibă succes, trebuie să începem cu o evaluare comună a situației în care ne aflăm, a obiectivelor pe care dorim să le prioritizăm, riscurile pe care dorim să le evităm și compromisurile pe care suntem pregătiți să le facem.

Trebuie să ne asigurăm că instituțiile noastre alese în mod democratic sunt în centrul acestor dezbateri. Reformele pot fi cu adevărat ambițioase și durabile dacă se bucură de sprijin democratic.

Și trebuie să adoptăm o nouă atitudine față de cooperare: în ceea ce privește eliminarea obstacolelor, armonizarea normelor și a legilor și coordonarea politicilor. Există diferite constelații în care putem avansa. Dar ceea ce nu putem face este să nu avansăm deloc.

Încrederea noastră că vom reuși să mergem înainte ar trebui să fie puternică. Niciodată în trecut dimensiunea țărilor noastre nu a părut atât de mică și inadecvată în raport cu dimensiunea provocărilor. Și a trecut mult timp de când autoconservarea a fost o preocupare atât de comună. Motivele pentru un răspuns unitar nu au fost niciodată atât de convingătoare – și în unitate vom găsi puterea de a reforma.

 

Cam asta a fost… Voi încheia cu un exemplu. Cât a durat inițializarea Operațiunii Aspides de către UE și cât le-a luat americanilor să inițieze Operațiunea Prosperity Guardian atunci când rebelii houthi au atacat traficul comercial naval din Marea Roșie? Exact…