Acest articol îşi propune să atragă atenţia asupra unor aspecte mai puţin cunoscute ale crizei coreene. Nu am folosit o parte din cărţile citate la bibliografie deoarece acestea ne-au ghidat în cătările noastre pe internet. De aceea consideram că nume ca :

–         Steven J. Zaloga (pentru rachete)

–         William L Howard (pentru staţii radio)

–         Carlo Nopp (pentru radare),

pot constitui un punct de plecare în cercetarea subiectului folosind internetul.

După cel de-al Doilea Război Mondial, atât americanii cât şi ruşii încep să exploateze informativ tehnologia militară germană capturată îndeosebi după capitularea Germaniei. Conform revistei Inteligente Review nr. 135/septembrie 1948, p. 56, eforturile sovietice privitoare la rachete antiaeriene dirijate au fost concentrate într-un institut berlinez, care după octombrie 1946 a fost transferat cu tot personalul german în Rusia (Biroul 11 de cercetări). La 12 mai 1946 sovieticii înfiinţaseră deja SKRT-SM condus de Malenkov, Ustinov şi Zubovici, toţi trei responsabili cu managementul programului de construire a rachetelor sovietice bazat îndeosebi pe rachetele germane V-2 şi Wasserfall. Pe 8 septembrie 1947 NKVD se implică şi el direct în problema rachetelor prin crearea biroului SB-1 ce funcţiona în paralel cu celelalte birouri de proiectare implicate în această chestiune. Lucru foarte important de menţionat este că la moartea lui Stalin, în 1953, acest birou este scos de sub controlul NKVD, fiind redenumit KB-1, în anii 90 devine NPO-Almaz, ca astăzi să funcţioneze sub denumirea de MKB-Fakel, având aceeaşi localizare în KHIMKI, o suburbie a Moscovei.

Principala activitate de exploatarea practică a tehnologiei încorporate în rachetele AA dirijate germane s-a făcut la Institutul NII-88 situat în Kaliningrad, într-o suburbie a Moscovei. Astfel, primele rachete AA ruseşti dirijate:

–         R-101 copie a rachetei germane Waserfall este realizată de un TSKB condus de S.Y. Rashkov în cadrul NII-88.

–         R-105 copie a rachetei germane Schmetterling este realizată de un birou (TSKB) condus de Y.V. Sinilishchikov tot în cadrul NII-88.

 

 

R-101, R-105

După primele trageri în cadrul testelor de stat, cel mai dur examen la care este supusă o armă înainte de a fi introdusă în fabricaţia de serie, racheta R-105 este respinsă deoaerece s-a constatat că era total ineficientă împotriva avioanelor cu reacţie ce se deplasau cu peste 800 km/h. Mai mult aceeaşi greşeală pe care au făcut-o şi nemţii o fac din nou şi ruşii, care nu acordă atenţia cuvenită şi minimul de resurse necesare tehnologiei celei mai critice şi anume radarul/electronica. Dându-şi seama că cele mai mari probleme le vor avea cu electronica şi pentru a rezolva această problemă, ruşii crează rapid Institutul NII-885 la Monino, care va încerca să dezvolte un radar semiactiv, ce impunea ca racheta să aibă propriul receptor radar şi să se îndrepte singură spre ţintă. În elaborarea acestui radar ruşii folosesc personalul german capturat şi sistemul de radar STRASSURG-KEHL ce aparţinea rachetei Waserfall, alături de radarul american SCR-584 primit în cadrul Lend-Lease.

Începutul războiului corean şi primele insuccese înregistrate de ruşi în a combate aviaţia americană, duc la ample reorganizări administrative: astfel se înfiinţează al treilea directorat al Consiliului de Miniştri condus de V.M.Ryabikov ce se ocupa de apărarea antiaeriană strategică. Menţionâm că întâiul directorat coordona programul privitor la bomba atomică, iar al doilea directorat coordona programul privitor la rachetele balistice. Ca şi celelalte două directorate, al treilea va intra sub controlul direct şi indirect al NKVD-ului. Serghei Beria, fiul lui L. Beria, şeful NKVD-ului, este numit în conducerea biroului de proiectare SB-1 al NKVD, ce se ocupa de electronica rachetei şi aparatura de ghidare a acesteia. Aici se impun două precizări: prima este că NKVD-ul a sesizat mai repede decât armata că electronica este călcâiul lui Ahile în acest proiect. Al doilea fapt este că numirea lui Serghei Beria în conducerea biroului SB-1 este clar datorată influienţei tatălui său, dar trebuie menţionat şi că acesta absolvise Institutul de Aeronave cu o lucrare de diplomă având ca temă rachetele antiaeriene dirijate.

Radarul sistemului S-25 Berkut, B-200

La scurt timp după numirea în conducerea biroului SB-1 Serghei Beria devine principalul conducător al proiectului BERKUT (Şoimul Auriu) ce avea ca temă de cercetare apărarea antiaeriană a Moscovei cu rachete AA dirijate. Din acest moment Serghei Beria începe să trişeze, prin faptul că “rivalilor” de la NII-88 le sunt tăiate anumite fonduri, începând cu anul 1950, fapt ce va duce la anumite stagnări în proiectele derulate de aceştia. Tot datorită unor comenzi politice, N.D.Yakovlev, constructor de tunuri, ce coordona indirect programul de construcţie a radarelor destinate conducerii focului antiaerienei, este arestat datorită unor greşeli minore supraevaluate de duşmanii săi. Practic, încarcerarea acestuia duce aproape la fiasco proiectul tunului antiaerian de 57 mm S-60 ce se va dovedi după războiul din Coreea un real succes, fiind şi astăzi în serviciu, cu modernizările aferente. Datorită faptului că sistemul Berkut trebuia să oprească un posibil atac masiv executat cu 1000 de bombardiere cvadrimotoare, cum se întâmplase în al Doilea Război Mondial, munca va fi împărţită astfel între birourile de proiectare:

–         SB-1 al NKVD va coordona şi urmări derularea întregului proiect Berkut şi se va ocupa numai de radarul B-200  ce controla traiectoria rachetei până la ţintă.

–         NII-108 se va ocupa cu sistemul de comandă la distanţă al rachetei condus de A.A.Raspletin.

–         NII-244 sub conducerea lui L.V.Leonov se va ocupa de radarul A-100 ce furniza imaginea generală despre situaţia aeriană din raza de acţiune a rachetei.

–         Academia de ştiinţe trebuia să conceapă şi să construiască calculatorul analogic cu lămpi BESM care coordona practic întregul complex de rachete Berkut.

–         OKB-301 sub conducerea lui Semyon Lavoicin trebuia să construiască racheta V-300, în cadrul acestui birou Gheorghi Babakin transferat de la NII-88 în 1950 se ocupă de electronica rachetei.

–         biroul de proiectare 32-B controlat de SB-1 îl dubla practic pe Lavoicin în construcţia rachetei.

–         biroul de construcţii maşini coordonat de V.R.Barmin avea ca sarcină rezolvarea problemelor de infrastructură (rampe de lansare, drumuri de acces, camioane, macarale etc.).

Racheta V-300 (sus) si radarul B-200+racheta (in poza de jos)

După un an de muncă intensă, prima lansare reuşită a lui V-300 fără control radar are loc pe 25 iunie 1951, fiind un real succes, aerodinamica rachetei depăşind aşteptările proiectanţilor. După un an zbuciumat, în septembrie 1952 este lansată prima rachetă V-300 controlată de radarul B-200, fiind necesare încă 80 de lansări până la primul zbor controlat în totalitate prin radar. Prima lansare reuşită în regim de luptă are loc la 25 mai 1953, când un bombardier cvadrimotor TU-4, copie rusească a lui B-29, este pulverizat la o altitudine de 7000 de metri.

După moartea lui Stalin, în martie 1953 şi execuţia lui Beria SB-1 este scos de sub controlul NKVD-ului şi redenumit KB-1, trecând practic sub controlul armatei. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că Iakovlev este scos din închisoare şi repus în funcţie, proiectul Berkut este redenumit S-25 pentru a şterge orice tangenţă cu Serghei Beria, iar NATO cataloghează această rachetă cu numele de SA-1 GUILD (SA-cod al Departamentului Apărării SUA şi GUILD – cod NATO). Datorită experienţei acumulate în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind net superioara ruşilor, americanii reuşesc să catalogheze în scurt timp radarul S-200 cu codul NATO YO-YO şi radarul A-100 cu codul GAGE.

Producerea şi instalarea efectivă a sistemului S-25 începe în 1953 şi se termină în 1958. Datorită complexităţii sistemului Berkut şi impresionantelor sale nevoi logistice, astăzi Moscova are 2 şosele de centură, iar pentru a sprijini introducerea în serviciul de luptă a acestui sistem. Producţia de radare de supraveghere circulară în uz curent (P 20 Periscop), s-a mărit de patru ori în perioda 1953-1958. S-a reuşit producţia a circa 100 de rachete V-300 pe lună în fabrica NR- 82 din suburbia Moscovei Tuşin. Menţionăm că producţia de rachete antiaeriene a fost de 20 de ori mai mare decât producţia de rachete balistice, pentru a sublinia importanţa acordată proiectului, chiar după moartea lui Stalin. Producţia radarului B-200 a fost repartizată fabricii NR-304 situată în Kuntsevo, iar calculatorul analogic BESM la Penza.

Radarul P-20

Din punct de vedere organizatoric, datorită introducerii în serviciul operativ al sistemului S-25 Berkut, Moscova devine district autonom în cadrul apărării antiaeriene sovietice (PVO). Apariţia rachetelor aer-sol (transportate de bombardiere cvadrimotoare) AGM-28 A HOUND DOG (SUA) şi K-20 (AS-3 KANGARO) produsă în URSS, fac sistemul S-25 Berkut şi sistemul echivalent american Nike să devină vetuste.

AGM-28 A HOUND DOG

 

K-20 (AS-3 KANGARO)

Totuşi, până la introducerea sistemului S-300 P (SA-10 GRUMBLE) în anii ”80, sistemul S-25 Berkut este modernizat succesiv şi participă nemijlocit la apărarea antiaeriană a Moscovei. Apariţia avionului de bombardament supersonic B-58 HUSTLER (SUA) şi TU-22 BLINDER, de producţie sovietică, duc la iniţierea programului S-75 DVINA (SA-2 GUIDELINE) ce trebuia să apere principalele centre urbane de atacurile aviaţiei.

În paralel cu acest proiect demarează şi proiectele S-50(S-75 specializat) coordonat de biroul KB-1 şi proiectul DAL (distanţa) coordonat de Lavoicin ce aveau ca scop apărarea strategică a Leningradului.

Dezvoltarea rachetei S-75 DVINA se realizează în cadrul biroului OKB-2 MAP sub conducerea lui Peter Grushin, singura noutate absolută in cadrul acestui proiect fiind radarul RSN-75 (FAN-SONG) ce conducea trei rachete simultan  impotriva unei singure ţinte (mărind probabilitatea de lovire din prima salvă).

S-75

Apariţia în spaţiul aerian sovietic a avionului american spion U-2 duce la intrarea forţată în serviciul operativ a lui S-75 în anul 1958, care secondată fiind de noile radare de observare circulară P-30 Cristal, îşi va arăta adevărata valoare în 1960 când este doborât un avion U-2 pilotat de celebrul Gary Powers. Până în acel moment s-a încercat interceptarea avioanelor U-2 cu primul supersonic rusesc MIG-19, fără succes,  pentru a nu desconspira caracteristicile rachetelor antiaeriene sovietice şi stadiul/nivelul în care se afla cercetarea tehnică rusească a momentului.

Datorită stresului acumulat pe parcursul coordonării a două proiecte DAL şi BURYA rachetă de croazieră, Lavoicin moare în iunie 1960, în urma unui atac de cord. Având în vedere uriaşele cheltuieli pentru crearea sistemului S-25 Berkut, apariţia rachetelor intercontinentale balistice şi moartea lui Lavoicin, proiectul DAL privind apărarea strategică a Leningradului este abandonată. În urma acestui proiect abandonat, Leningradul va avea o modernă şosea de centură ca şi Moscova, apărarea acestuia fiind încredinţată rachetelor S-75 DVINA.

DAL, sau SA-5 Griffon

KB-1 condus de Raspletin şi OKB-2 condus de Gruşin realizând complexitatea impusă de un proiect de anvergura S-25/DAL încep să colaboreze, contrar metodologiei ruse de atunci ce impunea concurenţa între birourile de proiectare, testele de stat hotărând câştigătorul în cadrul proiectului S-200.

 

 -Va urma-

 

 

Bibliografie

1. Bishop Chris , WW-2 the Directoy of Weapons, Greenwich editions, 2000
2. Bishop Chris, The Directory of Modern Military Weapons, Greenwich editions, 2000
3. Chang Iris, Threat of the Soviet Worm, Harper Collins 1998.
4. Holloway David, The soviet Union and the Arms Race, Yale University Press, 1987
5.  Iordache Neculai, Istoria radiolocaţiei din apărarea anti-aeriană a României, editura Protransilvania, Bucureşti 2001
6. Jeffrey T. Richelson, The US inteligence community, Ballinger Publishing Company, 1986
7. Migel Torward, The field of nations, Little Brown and Company, 1971
8. Timofte Gruia, Teste de specialitate – transmisiuni, editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2003
9. Teodorescu Eugen, Supravegherea aeriană, editura Sylvi, Bucureşti 2001
10. Volkovschii, N.L. The War in Korea 1950-1953, Izdatelstvo poligon, St. Petersburg, 2001
11. Zaloga Steven J.,  Defending the Kremlin,Journal of Slavic Military Studies, 1997
12. 50 Let Sovieţcomu Vorujeniu, fotodocumentar editor G.I. Katasonov, editura Militară Moscova 1967.
13. *** Jame’s weapon system, 1978
14. *** Jame’s Armour and Artillery, 1985
15. *** Jame’s Fighting Ships, 1976
16. *** Jame’s all the World’s Aircraft, 1983
17. *** The Soviet War Machine, Salamander Books Committee, 1980
18. *** The History of the World Weapons, Blitz editions, Liverpool 1997.
19. www.astronautix.com
20. www.armyradio.com
21. www.computer-museum.ru
22. www.F-111.net
23. www.lemz.ru
24. www.libraryautomation.com
25. www.milparade.com
26. www.museum.inov.ru
27. www.tetraedr.com
28. www.warfare.ru